reclama youtube lumeasatuluitv
update 24 Feb 2020

Mărturii târzii ale satelor din inima Bărăganului

La sfârşit de lună noiembrie, comuna Drajna – Prahova a oferit un moment rupt total de ocupaţia cotidiană, de unde şi insolitul acelei zile de neuitat, o aducere în timpul de azi ori o întoarcere în vremuri apuse a unor generaţii care au făcut, fără voia lor şi absolut discret, clipe de istorie restrânsă. Trei localnici – Dumitru Popa, Alexandru Pătrulescu şi Marian Văcărelu –, ajutaţi în munca de culegere a datelor de Victor Constantin, Cristina Colţea şi Toma Buzea, au lansat o carte-document, mărturie peste timp a oboselii facerii satelor din inima Bărăganului.

Volumul evocă anii de după cel de-al Doilea Război Mondial, când ostaşii întorşi de pe front sau urmaşii eroilor căzuţi la datorie, din Drajna-Prahova, au fost împroprietăriţi cu pământ la peste 200 km depărtare, în Călăraşi, în comuna Dragalina de azi, aceşti exilaţi în bine punând temelie satului Drajna Nouă, o aşezare soră a celei de munte, numită la fel pentru a potoli, cum spunea chiar cosemnatarul lucrării, Miti Popa, el însuşi pelerin de nevoie prin ciulinii Bărăganului, dorul de iarba verde de acasă.  Dacă lansarea volumului ar fi avut loc în oricare loc din Prahova, evenimentul s-ar fi pierdut în mulţimea festivismelor şi scriiturilor de tot felul, ar fi fost anodin pesemne şi precis neobservat. Dar faptul că drăjnenii de la munte s-au dus la fraţii lor de la câmpie, că acolo toată suflarea satului s-a adunat întru-revedere, că în sala pusă la dispoziţie de şcoală s-au aflat ultimii supravieţuitori ai reformei agrare din 1945, că la această chemare a sângelui au venit pilonii spiritualităţii locale, dascălii de şcoală şi preoţii din ambele Drajne, că primăriile au asigurat tot suportul acestei reîntâlniri târzii, toate la un loc au creat o atmosferă atât de sinceră încât evenimentul poate fi socotit unul special. Nu la scară mare, dar cu suficient simbolism încât să fie trecut în paginile de documentaristică a celor două judeţe măcar.

Marea strămutare funciară a Drajnei de munte în Drajna Nouă de câmpie

Cum spuneam, cartea, prefaţată de Dragoş Grigorescu, directorul Centrului Judeţean de Cultură Prahova, instituţie care a avut o contribuţie însemnată la tipărirea şi apariţia volumului, tratează ceea ce autorii numesc exodul drăjnenilor la câmpie, oameni mânaţi poate fie de sărăcie, fie de inexorabilul destin al românilor, subordonat nevoii din fibra şi firea neamului, „noi vrem pământ!“.

O parte a acestui deziderat fusese împlinit după prima conflagraţie mondială, când combatanţii din război sau urmaşii lor s-au strămutat de bună voie la câmpie, fiind împroprietăriţi cu terenul de care tocmai fuseseră deposedaţi moşierii (reforma agrară din 1921). Înainte de intrarea României în al Doilea Război Mondial pentru eliberarea şi reîntregirea ţării, spre est şi mai apoi spre vest, soldaţii au avut promisiunea primirii unor suprafeţe de pământ. Din satele Drajnei au plecat la oaste peste 550 de militari. 142 au căzut pe câmpul de luptă, 21 au pierit în lagărele ruseşti, iar 14 au căpătat răni nevindecabile. Văduvele şi orfanii de război, dar şi soldaţii întorşi de pe front, ale căror familii deţineau mai puţin de 0,50 ha de teren, au primit terenul mult aşteptat, dar parcă prea departe de rosturile şi vatra aşezării în care s-au născut. Nimic însă nu le-a stat în cale. Reforma agrară din 1945 era de neratat întru-împlinirea visului dintotdeauna al ţăranului, de a avea şi lucra pământul său. Iar dacă vreun gospodar ar fi dat înapoi de la marea dislocare funciară, foametea din anii 1946-1947 a fost mai mult decât convingătoare pentru asigurarea unui minim necesar de existenţă. 182 de familii din Drajna, dintr-un total de 202 de munteni, au luat, începând cu anul 1946, drumul Bărăganului. În inima câmpiei încă neîmblânzite, drăjnenii s-au trezit între Cer şi Pământ, între Ialomiţa şi Dunăre, dar curajul, determinarea, dorinţa de supra­vieţuire şi credinţa au fost mai puternice decât orice vitregie. Cum au petrecut ei anii de început pe pământul făgăduinţei am avut privilegiul de a afla povestea din gura celor care au trăit pe viu vremurile de acum 60-70 de ani: Silvia Ţaporea, Iuliana Iordache, fostă Dumitru, Aurelia Şerban, fostă Dudu, Gheorghe Simion, Toma Buzea, Ilie Bădic şi Gheorghe Burduşel, veteran de război. Aşadar, era primăvară şi câmp cât vezi cu ochii, nici măcar un singur adăpost de vreme rea. Lotul drăjnenilor era aproape de cel al satului Dropia, plin de deportaţii politici din Banat, oameni care au suportat privaţiuni imposibil de imaginat astăzi. Poate şi de aceea, când regimul comunist de la Bucureşti a permis, toţi s-au întors în satele de baştină, iar prin anii ’70 aşezarea a fost rasă de pe faţa pământului. Primele locuinţe au fost bordeiele: gropi de trei metri săpate în cernoziom, cu acces în trepte, lipite, văruite, cu două paturi şi o sobă de încălzit, acoperiş gros din paie, puţin săltat de la nivelul solului. Cum o fi arătat strania aşezare pe timp de iarnă, cu fumuri fantomatice, ieşite direct din pământ...? Patru sau cinci ani a durat traiul sub brazdă. Pe urmă, uşor-uşor, muntenii şi-au construit case, la început cinci, apoi un pâlc, o uliţă, un cătun... Aşa s-a născut Drajna Nouă, singurul sat din România integral construit şi locuit de ţăranii împroprietăriţi după al Doilea Război Mondial, strămutaţi din aceeaşi localitate de munte. Atât de puternică a fost legătura cu pământul naşterii, Drajna de Prahova, încât oamenii şi-au făcut propria lor Drajnă în Bărăgan.

A doua prigoană

Bucuria ţăranilor de a avea pământ n-a durat însă foarte mult. A fost spulberată de cel mai sinistru dintre viscolele dinspre est, colhozul sovietic: a venit şi peste drăjnenii de câmpie colectivizarea, a doua mare prigoană, poate mai rea decât dislocarea de dinainte. Cei mai intoleranţi dintre ei au predat pământul statului şi s-au întors în Drajna de la munte ori s-au risipit în lumea largă, dar grosul a rămas pe loc. Ţăranii liberi de altădată  au muncit la colectiv, apoi la IAS, Dragalina fiind un nume de referinţă în agricultura de tip socialist, iar astăzi au făcut din Drajna Nouă o aşezare cu 1.170 de locuitori, cu case mândre şi grădini pe măsură. Dorul unei vieţi  împărţite între satul natal şi cel de adopţie a rămas însă neîmpăcat. Vorba bunicii Silvia Ţaporea: „Inima îmi tresare şi acum când văd o maşină cu număr de Prahova.“ Da, oamenii se consideră prahoveni şi de aceea şi-au creat o mică Prahovă  a lor în Călăraşi. Cele două Drajne se revăd când şi când, ca fraţii şi surorile, dar acolo, în adâncul inimii, ceva freamătă, un ceva care nu va dispărea atâta vreme cât va exista memorie. Şi e bine că există, iar ea este, iată, încrustată de-acum într-o carte document!

Maria Bogdan

La Drajna, „Poieniţa“ reînvie tradiţia populară din nordul Munteniei

În comparaţie cu Suceava, Maramureş, Alba sau Gorj, judeţul Prahova nu excelează în surse generoase de tradiţie, meşteşug, port şi cânt popular. În aceste condiţii de puţinătate a culturii rurale este cu atât mai meritorie prezenţa constantă, în peisajul folclorului, a unei formaţii artistice bazate pe voluntariat din comuna Drajna, localitate situată în jumătatea de nord a Prahovei. Sufletul acestei echipe închegate în urmă cu 20 de ani este Marin Văcărelu, directorul Căminului Cultural, o instituţie care găzduieşte şi o secţie externă a Şcolii Populare de Artă Ploieşti.

Marin Văcărelu este el însuşi pasionat de folclor. A activat în echipa de dansuri populare şi divertisment încă din şcoala generală, de când avea 13 ani. Ulterior a urmat cursurile Şcolii Populare de Artă Ploieşti, secţiunea dansuri populare, iar la Câmpulung-Muscel, acolo unde a lucrat o perioadă, a absolvit regie-actorie la Şcoala Populară de Artă din Piteşti. Peste tot unde a fost angajat, în Prahova şi Argeş, a făcut parte, întâi ca practicant şi mai apoi ca instructor, din formaţiile artistice de dansuri, grupuri vocale şi teatru pentru amatori. După 1990 s-a întors la Drajna, comuna sa natală. Aici însă nimeni nu mai stătea cu gândul la activităţi culturale. Oamenii erau preocupaţi de bani, de recuperarea pământurilor, de plecările peste graniţele ţării. O vreme s-a alăturat unor entuziaşti într-ale folclorului din Ceraşu, o comună aflată la vecinătatea cu Buzăul şi Braşovul, iar din 1994 a preluat, după un examen, funcţia de director al Căminului Cultural din Drajna.

Începuturile din 1994

La vremea respectivă căminele mai erau folosite pentru discoteci şi nunţi, iar primăriile nu păreau pregătite ori dispuse să investească în întreţinerea clădirilor. Din acest motiv, referindu-ne la toată ţara, multe dintre ele au căpătat alte destinaţii ori s-au desfiinţat. Nici vorbă aşadar de activităţi la Drajna. Marin Văcărelu mărturiseşte: „Începutul a fost greu, pe alocuri demoralizant. Oamenii aveau alte preocupări şi nimeni nu era atent la activitatea care să ducă o comunitate mai departe, peste ani, cu pecetea autenticităţii locului. După un timp, cu sprijinul unor colegi pasionaţi, coregraful Gică Radu şi corepetitorul Ion Rusu, am pus bazele Ansamblului folcloric «Poieniţa», alcătuit din copiii de la şcoală. Făceam dansuri, muzică populară şi muzică uşoară, deşi nu eram practic specializaţi în ceva anume. Tot în Drajna avem doi profesori, soţii Cioc, care au creat o şcoală de pictură. În aceste condiţii, prof. dr. Constantin Manolache, director pe atunci al Centrului Judeţean de Cultură Prahova, ne-a acordat sprijinul pentru a înfiinţa câteva clase externe ale Şcolii Populare de Artă Ploieşti, pentru secţiunile canto popular, dans popular, arte plastice şi arte vizuale. Nu greşesc dacă spun că la noi, la cămin, în general la Drajna, s-a creat în câţiva ani o efervescenţă în legătură cu activitatea culturală.“ Primăria, în subordinea căreia funcţionează căminul, s-a alăturat demersului artiştilor amatori puţin câte puţin. Astăzi autorităţile susţin cât de mult pot echipa care a devenit o emblemă a comunei.

Din dragoste de folclor, după 17 ani

Din 2011 Ansamblul „Poieniţa“ se modifică substanţial ca structură de vârstă, profesii şi exprimare: „Avem un colectiv format din 30 de persoane. O singură componentă are vârsta de 15 ani; restul membrilor se întind pe plaja de la 18 la 62 de ani. În formaţie activează cinci profesori, doi învăţători, patru studenţi, doi elevi, doi economişti, doi patroni de mici firme, doi funcţionari publici, doi mecanici etc. Avem şi şase familii, soţ şi soţie sau mame şi fiice, printre care mă număr şi eu, colegi la dansuri ori în grupul vocal. Insist asupra acestor aspecte pentru a se remarca faptul că «Poieniţa» este născută de data aceasta din dragoste. Noi toţi venim la ansamblu într-un soi de voluntariat, cu plăcerea neascunsă de a redescoperi zona, de a căuta obârşia munteanului, iar ea nu poate fi închipuită în afara cântului ţărănesc. Şi-am avut surpriza chiar şi acum să aducem la lumină nişte slove şi melodii pe care le-am găsit la veteranii comunei. Ne place să reprezentăm Prahova la festivalurile consacrate din ţară şi să spulberăm impresia că judeţul nu are cufărul lui de tradiţii. Iar rezultatul este încurajator: dansul şi cântecul din Muntenia impresionează, este savurat şi admirat oriunde mergem.“

„Poieniţa“ beneficiază de coordonarea calificată a coregrafului şi corepetitorului Dănuţ Săcuiu şi a profesoarelor de muzică Mariana Muşa – Trăscău şi Ioana Dan, cele care sunt, alături de alţi tineri, şi solistele echipei. Prima este câştigătoarea locului a III-lea la prima ediţie a Concursului „Tezaur folcloric – Moştenitorii“, deţine poate cea mai frumoasă voce tânără a Prahovei, dar este puţin vizibilă pe postul naţional TVR, deşi ar avea toate atributele – glas şi melodii vechi din Starchiojd, învăţate de la mama sa şi bătrânele satului – să fie prezentă în emisiuni folclorice de ţinută.

Succes muntenesc în Republica Moldova, Bihor, Dobrogea şi Mehedinţi

Cu acest grup de sufletişti şi iubitori de folclor autentic, Ansamblul „Poieniţa“ este invitat anual la Festivalul Minorităţilor Naţionale „Serbările Deltei“ de la Sulina, Zilele oraşului Ştei – Bihor, Festivalul Smochinelor de la Şviniţa – Mehedinţi. În 2013, la Festivalul de folclor Cânt şi dans Dobrogean de la Eforie Sud, formaţia din Drajna a fost răsplătită cu premiul al III-lea într-o competiţie la care au luat parte 28 de formaţii artistice profesioniste din 14 judeţe. La Zilele localităţii Chişcăreni din Republica Moldova dansatorii din Drajna au repurtat un succes remarcabil: „N-am să uit prea curând în ce fel extraordinar am fost primiţi şi ovaţionaţi după ce am evoluat în faţa fraţilor noştri de la Chişcăreni.“ Pe scenele din Prahova „Poieniţa“ este o prezenţă obişnuită, dar directorul Văcărelu face o selecţie a evenimentelor: „Noi nu avem sărbători folclorice ori competiţii consacrate în care Prahova şi partea aceasta din Muntenia să se prezinte lumii. De aceea am renunţat la cea mai mare parte a evenimentelor săteşti din localităţile Prahovei şi onorăm invitaţiile la festivaluri tematice din ţară. De inimă, normal, rămân Zilele comunei Drajna şi Festivalul Ţuicii din Vălenii de Munte.“

În afară de momentele artistice, succes face şi costumul specific Văii Teleajenului, cu fote în pliuri, în roşu şi negru ori în nuanţe de maro sau albastru, autentificate de specialişti ai Muzeului de Istorie şi Arheologie Prahova.

Maria Bogdan

Abonează-te la acest feed RSS