reclama youtube lumeasatuluitv
update 20 Aug 2019

Noi demersuri ale ANSVSA pentru facilitarea exporturilor de produse agroalimentare românești în China

Preşedintele ANSVSA, dr. Geronimo Brănescu, participă, alături de o delegație de specialiști din cadrul instituției, la cea de a treia ediție a “Conferinței pentru Controlul Calității, Inspecției și Carantinei”, care se desfășoară în Ningbo, Republica Populară Chineză, în perioada 6 – 8 iunie.

Invitația de participare a fost adresată Autorității Naționale Sanitare Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor (ANSVSA) de către Administrația Generală pentru Controlul Calității, Inspecției și Carantinei din R.P. Chineză (AQSIQ).

Organizatorii doresc prin această conferință consolidarea colaborării cu autoritățile pentru siguranța alimentelor și carantină aflate de-a lungul „Noilor Drumuri ale Mătăsii” și în particular cu țările Europei Centrale și de Est (ECE), în vederea dezvoltării relațiilor de import - export cu alimente și produse agricole dintre China și țările ECE.

La această reuniune sunt prezenți specialiști din mai multe țări, alături de România fiind reprezentate alte state, dintre care menționăm: Lituania, Croația, Polonia, Slovenia, Polonia, Ucraina, Bulgaria etc.

Participarea reprezentanților ANSVSA la această conferință este importantă, atât pentru continuarea discuțiilor tehnice bilaterale pentru accelerarea procedurilor de export aflate în derulare, cât și pentru faptul că la ediția din acest an sunt invitați și reprezentanți ai mediului de afaceri.

Până în prezent, se derulează exportul din România în Republica Populară Chineză de material genetic bovin și embrioni bovini, este aprobată o unitate de abatorizare pentru a exporta carne de porc congelată, iar negocieri avansate sunt pentru exportul de miere, carne congelată de pasăre, oaie și vită, lapte și produse lactate, pește și produse din pește și produse procesate din carne. 

Reamintim că, la sfârșitul lunii noiembrie a anului trecut, președintele ANSVSA, dr. Geronimo Brănescu, a semnat, alături de Zhi Shuping, ministrul Administraţiei Generale pentru Supravegherea Calităţii, Inspecţie şi Carantină a Republicii Populare Chineze (AQSIQ), Protocolul privind condițiile sanitare veterinare şi fitosanitare pentru exportul de lucernă românească în Republica Populară Chineză.

Călător în Tibet… raiul spiritual al omenirii (V)

Experienţe culinare originale

Sărbătorile Pascale oferă prilejul rememorării unor obiceiuri și tradiţii culinare specifice diferitelor zone. Cu gândul la călătoriile „săvârșite“ nu demult şi cu planuri pentru altele noi, mi-am amintit de o experienţă inedită: bucătăria tibetană.

E adevărat că după ce experimentezi stilul culinar chinezesc nu crezi că mai poate exista ceva asemănător. Aveam să constat că mai sunt multe necunoscute şi că a gusta din mâncarea tradiţională a unui popor este o aventură turistică în sine.

Tibetan Momo

Mâncarea tibetană are arome caracteristice şi gusturile sunt altfel decât în China, condiţiile geografice având influenţa lor. Ceaiul din Tibet „Po Cha“, de exemplu, are un gust uşor sărat şi se consumă cu adaos de unt de iak.

Tibetanii au ales ca produs principal de consum carnea uscată de iak, pentru că la altitudine apa fierbe la 90ºC, deci gătitul prin fierbere nu este posibil.

Plantele sunt şi ele altfel decât în zonele mai umede şi mai joase, acestea având frunzele adaptate la condiţii de secetă şi altitudine. Aromele şi substanţele nutritive sunt mai concentrate, ajutând animalele şi oamenii să se hrănească şi să supravieţuiască condiţiilor vitrege.

Mâncarea tradițională este tsampa, un fel de pâine preparată din făină de orz prăjită, cu gust uşor dulceag şi, de asemenea, ciupercile uscate. Un fel de colţunaşi umpluți cu carne, ciuperci sau legume serviți cu un sos picant, numiţi momos fac parte din bucatele tradiţionale. Am degustat din fiecare şi mărturisesc că mi-au plăcut mai mult decât mâncarea chinezească.

Tibetul de ieri și de azi

Muzeu Tibet China

Cred că aura misterioasă a Tibetului nu se datorează doar palatelor şi templelor budiste ci şi tibetanilor care au ceva aparte. Viaţa, atunci când este privită din unghiul iniţiatului tibetan, este efemeră, impersonală şi dureroasă. Poate că asta îi face să suporte cu stoicism tot ce li se întâmplă şi le sporeşte misterul. Îmi amintesc că, înainte de a pleca cu trenul din Xining, am vizitat în fugă Muzeul Cultural Tibetan şi m-a impresionat o Thangka – pictură tradiţională tibetană de 618 m lungime și 2,5 m lățime expusă pe un hol ca un labirint. Se spune că ar fi cel mai mare Thangka din lume.

museum of china tibetan

Conținutul acestui tablou uriaș include istoria tibetană, astrologie, crearea omului și a universului, religia tibetană, poezie, tehnologie, retorică, dramă, filozofie, site-uri pitorești și istorice tibetane, festivaluri, modele de îmbrăcăminte, arme, case, corturi, castele, palate, mănăstiri. A fost nevoie de 400 de artiști și 4 ani ca să se realizeze această unică creație.

Mi-aș dori să revăd această „enciclopedie“ a culturii tibetane pentru că aș privi-o cu ochiul celui care a simțit, chiar dacă pentru destul de puțin timp, spiritualitatea unui popor cu o istorie multimilenară.

Tibet China

Dacă te gândești la Tibet din punct de vedere spiritual vezi istoria și tradițiile, dacă îl abordezi strict turistic vezi partea lui comercială în care există interesul de a promova o destinație care poate aduce profit economiei chineze.

Eu am încercat să abordez lucrurile cam undeva la mijloc, pentru că asta îmi dă siguranța unei călătorii cu beneficii personale. Sper că am reușit să vă captez atenția prin descrierea locurilor și lucrurilor văzute în Tibet. Călătoria continuă pe urmele unei alte civilizații la fel de interesante – civilizația mayașă, America Centrală.

Tibet

Teofilia Banu

Călător în Tibet… raiul spiritual al omenirii (IV)

Templul Jokhang, „Casa lui Buddha“

În drumul de la gara din Lhasa spre hotelul unde urma să ne cazăm am întâlnit mai mulţi localnici care se deplasau într-un mod original, fără a se ridica în picioare. Aveam să aflu că pelerini din Tibet, Nepal şi chiar India urmau anumite trasee care străbăteau oraşul pentru a ajunge purificaţi spiritual la Templul Jokhang. Unii dintre ei au nevoie de câțiva ani pentru pelerinajul la templu. Alţii nu pot ajunge la destinaţie fiind bătrâni sau bolnavi, dar au grijă ca un dinte să ajungă acolo şi să fie incrustat simbolic în coloana sfântă de santal din templu, reprezentându-le astfel dorinţa şi rugăciunea.

Cei veniți în pelerinaj înconjoară templul în sensul acelor de ceasornic, în acelaşi mod cum au şi ajuns aici, adică târându-se efectiv, străbătând străduțele şi piața din Barkhor, pe o rută circulară de aproape 1 km numită „kora“.

Considerat centrul spiritual, cel mai sacru şi mai important lăcaș de cult din Tibet, Templul Jokhang a fost construit în anul 642 d.Hr. de către regele Songtsän Gampo. Soțiile regelui, o prințesă chineză și una nepaleză, au adus drept zestre statui ale lui Buddha.

Lamaismul are patru şcoli principale, fiecare cu mănăstiri proprii, însă Jokhang nu aparţine niciuneia, ci este un loc comun şi sfânt pentru pelerinaj. De-a lungul timpului edificiul s-a extins pe o suprafaţă de 2.500 m², construcţia combinând trei stiluri diferite: tibetan, indian de tip vihara și chinezesc al dinastiei Tang. Importanţa templului nu s-a limitat la domeniul religiei ci şi la cel laic, aici aflându-se şi sediul Consiliului guvernator al Tibetului.

Templul Jokhang a fost devastat în secolul al XIII-lea de invadatorii mongoli, iar în secolul al XX-lea de către chinezi. Mii de texte sacre și statui au fost distruse sau furate. Edificiul este într-un proces continuu de restaurare şi extindere, iar datorită importanței sale a intrat în Patrimoniul Mondial UNESCO.

Norbulingka, palatul de vară al lui Dalai Lama

Complexul arhitectural numit Palatul de vară a fost locul unde natura mi s-a părut mult mai generoasă decât în întregul oraş Lhasa.

De la ghidul nostru am aflat că, la inițiativa celui de-al şaptelea Dalai Lama, a început construcția edificiului în secolul al XVIII-lea, apoi a devenit reşedinţă de vară şi a fost finalizată de următorul lider spiritual, Jampel Gyatso.

În jurul palatului se află Grădina Pietrei Prețioase, cea mai mare din Tibet, întinsă pe o suprafață de 36 ha.

Altitudinea la care se află aceasta a fost o piedică în dezvoltarea anumitor specii de pomi fructiferi şi plante. Deşi sunt meri, caişi sau piersici, nimeni nu a văzut acolo fructele coapte. Se spune că în perioada sa de glorie în grădina palatului erau păuni şi raţe. Acum aceasta a devenit un loc preferat pentru picnic sau pentru organizarea unor festivaluri tradiţionale. Am văzut la el acasă un Mastif tibetan, apărătorul templelor, o adevărată legendă şi, nu în ultimul rând, una dintre cele mai scumpe rase de câini din lume.

Palatul Norbulingka a fost locul strâns legat de problemele politice și religioase, fiind destinat pentru meditaţie şi relaxare, dar și pentru semnarea unor acorduri politice.

Frumusețea și originalitatea arhitecturii din acest loc şi integrarea armonioasă în peisaj am surprins-o în câteva fotografii pe care le revăd cu drag ori de câte ori vorbesc despre Tibet.

Deja gândul îmi zboară către alte locuri despre care urmează să vă povestesc. Aşadar, propun să mai rămânem împreună.

GALERIE FOTO

Teofilia Banu

Călător în Tibet… raiul spiritual al omenirii (III)

Pelerinaj prin mănăstirile tibetane Drepung şi Sera

Cele două lăcaşuri atrag mulți vizitatori și pelerini din toată lumea. Numărându-mă printre ei, am avut prilejul să înțeleg mai bine anumite canoane ale religiei budiste. Complexele monahale sunt o pată de culoare în acele locuri cu un relief fără prea multă vegetaţie, iar istoria lor e plină de întâmplări care te fascinează.

Mănăstirea Drepung a fost cea mai mare și cea mai influentă din Tibet, cu peste 10.000 de călugări. Numele înseamnă în tibetană Mânăstirea Colectării de Orez. Aici au avut reședința primii patru Dalai Lama şi a fost încă de la fondare, în secolul XV, un important centru de pregătire al călugărilor din secta Gelugpa. Aceştia îşi definitivau pregătirea după 20 de ani de studiat învăţăturile budiste. Acum se pare că au mai rămas puțin peste 500 de călugări și impresia e că acest loc e tratat cu o anumită „răceală“ de către autorități. De aici au pornit principalele proteste împotriva ocupației chineze și poate de aceea e supravegheat îndeaproape.

M-au impresionat bucătăria cu vase mari de cupru încastrate în cuptoare de pământ în care se pregătea hrana şi se obținea untul de iak, apoi o statuie a lui Buddha de vreo 15 m frumos luminată și înconjurată de candele în care drept combustibil ardea acest produs specific locului şi obţinut aici – untul de iak. Vizitatorii primeau apă sfințită din care luau câte o gura, iar cu restul se stropeau pe cap. Era acolo și o oglindă sacră despre care se spunea că vindecă bolile celor care priveau în ea. Am avut norocul să vedem călugării rugându-se după un anumit ritual și citind scripturi.

Mănăstirea Sera se află la poalele muntelui Tatipu şi a fost construită în timpul dinastiei Ming, iar numele înseamnă în limba tibetană trandafir sălbatic deoarece pe toată durata construcției pe munte erau trandafiri sălbatici înfloriți.

Edificiul a fost un important centru de învăţătură budistă, păstrat şi dezvoltat de-a lungul a cinci secole, dar ca și la Drepung numărul călugărilor a scăzut de la aproximativ 6000 la câteva sute. Învăţătura budistă se dobândea nu doar prin studiu individual sau cu maeştri, ci şi prin dezbateri, iar la Mănăstirea Sera vizitatorii pot asista la acest ceremonial orânduit după un anumit orar.

Impresionante sunt acolo mandalele din nisip colorat. În mod normal, călugării distrug aceste mandale de îndată ce le termină, însă la Sera erau păstrate câteva special pentru a fi arătate turiştilor.

Mandala este o imagine a Universului, o diagramă circulară ce păstrează cu rigoare o anumită simetrie care se concentrează asupra unui centru, având ca structură împărțirea suprafeței în patru segmente egale. Este folosită şi acum în ceremonii sacre și în meditații ce ajută oamenii să ajungă la iluminare. Se spune că aduce pace şi armonie în spațiul în care e expusă. Sper ca armonia și înțelegerea să reînvie în Tibet.

Un ritual de „înmormântare“ mai puțin obișnuit ne-a fost dezvăluit când am descoperit niște picturi în interiorul mănăstirii. Dincolo de muntele pe care este situată mănăstirea există un loc unde sunt depuse corpurile celor decedaţi, iar acolo cineva le taie bucăţi şi le dă vulturilor. Se pare că în anii ’60 guvernul chinez a interzis acest ritual considerat barbar, însă, forţat de puterea tradiţiei tibetane, prin anii ’80 l-a redeclarat legal. Reîncarnarea pe un nivel superior îi face pe tibetani să nu pună mare preț pe viața și pe corpul lor actual.

Nu am avut voie să facem fotografii în interiorul mănăstirilor, dar am avut grijă să rețin multe detalii pe care din când în când le rememorez cu plăcere. Regret că nu pot să vă împărtășesc în întregime senzațiile unice pe care le-am trăit atunci, dar vă sfătuiesc să nu ratați șansa de a le vedea personal.

Călătoria in misteriosul Tibet continuă. Țineți aproape pentru o nouă poveste.

GALERIE FOTO

Teofilia Banu

Supraabundența mondială de grâu va crește ca urmare a scăderii cererii chineze susține USDA

Stocurile mondiale de grâu ar putea să depășească estimările, în condițiile în care China își reduce consumul iar Uniunea Europeană va înregistra o recoltă mai mare, se arată în ultimul raport dat publicității luni de Departamentul american al Agriculturii, transmite Bloomberg.

Potrivit USDA, stocurile mondiale de grâu ar putea ajunge în sezonul 2015/2016 la 239,26 milioane tone, depășind cea mai ridicată estimare a analiștilor intervievați de Bloomberg și cu 0,7% mai mult decât preconiza USDA luna trecută. Cantitatea de grâu utilizată de China, cel mai mare consumator mondial de grâu, va scădea la 112 milioane tone, cel mai mic nivel de după 2011, în timp ce producția de grâu a Uniunii Europene a fost estimată la 160 milioane tone, cu un procent mai mare decât prognozele de luna trecută.

De asemenea, USDA și-a îmbunătățit estimările referitoare la stocurile finale de porumb și soia până la 208,91 milioane tone respectiv 79,02 milioane tone, peste estimările analiștilor.

"Nu vom vedea prea curând o inflație mare datorată prețurilor la alimente", a apreciat Dale Durchholz, analist la AgriVisor LLC.

În pofida raportului USDA, la Bursa de la Chicago cotațiile futures la grâu cu livrare în luna mai au crescut cu 1,17% până la 4,525 dolari per bushel în timp ce cotațiile la porumb au crescut cu 1,68 dolari până la 3,6275 dolari per bushel.

AGERPRES

Călător în Tibet… raiul spiritual al omenirii (II)

Potala – palatul aproape de cer

Vizitarea Palatului Potala a fost momentul cel mai aşteptat din călătoria noastră. Deşi greu de depăşit impactul altitudinii şi al lipsei de oxigen din Lhasa, a meritat efortul depus de fiecare dintre membrii grupului. Să calci pe urmele liderilor spirituali ai tibetanilor cred că pentru noi a însemnat, pe lângă destin poate, momentul în care ne-am împlinit sufleteşte.

Iniţial am fost oarecum dezamăgiţi de vestea privind limitarea în timp a vizitei, dar am reuşit să vedem locul care în urmă cu ceva timp era inaccesibil pentru multă lume şi cu atât mai mult pentru un european.

Ghidul ne-a informat că vizitarea palatului trebuie făcută în sensul acelor de ceasornic, nu ni s-a permis să fotografiem în interiorul palatului şi am fost sfătuiţi să nu călcăm pragurile încăperilor. Sigur că atmosfera actuală nu prea are numitor comun cu vremurile în care aici era reşedinţa lui Dalai Lama, dar asupra arhitecturii nu s-a intervenit, astfel că impresiile sunt uimitoare.

Am aflat că edificiul are o înălţime de 117 m, 13 etaje şi aproximativ zece mii de încăperi şi este structurat în două părţi: Palatul Alb şi Palatul Roșu.

Palatul Alb – cu săli, temple şi grădini – era reședința propriu-zisă a lui Dalai Lama, iar Palatul Roșu include mai multe camere destinate venerării lui Buddha şi mormintele foștilor Dalai Lama. Tot aici erau amplasate reşedinţa împăratului manciurian, apartamentele de stat ale regelui Tibetului, cabinetul de miniştri, cancelarii, tezaurul de stat. Am văzut sculpturi, picturi, manuscrise şi multe relicve culturale considerate deosebit de valoroase. În anul 1994 Potala a fost înscrisă pe lista patrimoniului cultural universal UNESCO.

Palatul Poatala este acum muzeu, nu mai are nicio funcție religioasă sau administrativă ca în trecut. Din martie 1959 palatul nu mai este reşedinţa lui Dalai Lama. După revolta tibetană împotriva chinezilor liderul spiritual al budiştilor a ales să plece în India şi nu a mai revenit. Faptul că Tibetul a trecut sub administrare chineză i-a determinat pe budişti să propage învățăturile lor către discipoli din întreaga lume.

Am plecat de la Potala cu gândul că viitoarele generaţii de tibetani şi chinezi, în speranţa lor într-o reîncarnare mai bună, vor găsi o cale de reconciliere astfel încât acele locuri să devină raiul spiritual pentru omenire.

Tibetul are şi alte locuri la fel de pline de mister şi frumuseţe. Propun să le descoperim împreună. Așadar, călătoria continuă.

GALERIE FOTO

Teofilia BANU

Călător în Tibet… raiul spiritual al omenirii

Dalai Lama (ocean de înțelepciune) este considerat de ramura tibetană a budismului drept reîncarnarea unui lung șir de bodhisattva ai compasiunii, oameni care au atins cel mai înalt rang posibil al existenței în filosofia budistă, dar au renunțat la Nirvana pentru a-i lumina pe oamenii de rând. Pema Dorje a fost primul Dalai Lama și a trăit între anii 1391 -1474, iar actualul lider spiritual este cea de-a 14-a reîncarnare a sa.

Dintotdeauna m-a fascinat budismul, Dalai Lama și mai cu seamă Tibetul și de aceea am hotărât să vedem acele locuri cu o mare încărcătură culturală şi spirituală. După o călătorie absolut memorabilă de 24 de ore cu trenul peste Himalaya, am ajuns în Lhasa, capitala Tibetului situată la cea mai mare altitudine din lume, aproximativ 3.700 m.

Din nou ne aflam pe un tărâm ce deține un record absolut. Am resimțit efectele altitudinii din plin chiar de la coborârea din tren. Orice efort cât de mic ne lăsa fără energie. Bagajele păreau de plumb. Am fost sfătuiți să stăm până a doua zi în hotel pentru a ne adapta la presiunea și aerul rarefiat de acolo.

Deși atmosfera generală era puțin tensionată, iar atenția acordată turiștilor chiar și de către călugării din templele tibetane era un pic comercială, locurile vizitate în cele câteva zile petrecute acolo rămân clipe unice pentru care nu am termen de comparație.

Tibetanii sunt până la urmă cel mai religios popor din lume. Peste tot am văzut localnici rugându-se ținând în mâna dreaptă șiraguri de mărgele sau învârtind niște „moriști“ pentru a alunga duhurile rele și pentru a cere o reîncarnare mai bună. În cultura locală, rugăciunile ajung la zei duse de vânt. Peste tot am văzut catarge pe care erau agățate fâșii colorate de pânză cu rugăciuni scrise în alfabetul tradițional tibetan. Am văzut de asemenea, pelerini veniți de la distanțe mari până la templul Jokhang într-o procesiune în jurul mănăstirii și care se prosternau de sute de ori într-un mod original pe care nu cred că aș reuși să-l imit.

Cel mai mult însă m-a impresionat palatul Potala intrat în anul 1994 în Patrimoniul Mondial UNESCO. Fosta reşedinţă a liderilor spirituali tibetani a fost până în epoca modernă cea mai mare clădire din lume.

M-a impresionat și piața de pe strada Barkhor, un loc cu multă lume, colorat, exotic, îmbinând spiritul mercantil cu cel religios, un loc în care latura tradiţională a oraşului a reuşit să se menţină şi să ofere turiştilor o adevărată încântare.

Tibetul s-a dorit izolat de ochii curioșilor, iar unii au plătit scump curajul de a pătrunde și a face cunoscute tainele ascunse. Faptul că sunt sub tutelă chineză a determinat ca aceste ținuturi să devină mai accesibile. În ceea ce mă privește, mă consider o norocoasă că am avut ocazia de a explora o infimă parte din raiul spiritual al omenirii.

Câteva detalii despre scurta mea călătorie le voi dezvălui pe rând încercând să vă stârnesc curiozitatea de a fi alături de mine virtual și, de ce nu, de a mă urma.

Teofilia Banu

GALERIE FOTO

Chinezii au prins gustul berii artizanale oferind o oportunitate marilor producători

Micii producători de bere din Brooklyn și până în Beijing profită de creșterea cererii de bere artizanală din partea consumatorilor chinezi cosmopoliți, o tendință care ar putea să îi ajute și pe marii producători mondiali să genereze noi profituri pe cea mai mare piață a berii din lume, transmite Reuters.

China este o piață crucială pentru marile mărci de bere în condițiile în care în alte părți creșterea stagnează, fiind responsabilă pentru jumătate din creșterea volumului vânzărilor înregistrată la nivel mondial de industria berii. Însă analiștii de la Deutsche Bank estimează că deși un sfert din berea din întreaga lume este consumată în China, această piață este responsabilă doar pentru 3% din profiturile marilor berari.

"Segmentul premium va fi un teren pe care marii producători vor concura intens în viitor deoarece va fi principalul factor de creștere. Berarii au început să-și reajusteze strategia pentru a se concentra mai mult pe produsele din zona superioară", a declarat analistul Rabobank, Katharine Song.

Accentul pus pe produsele premium reflectă o schimbare în preferințele celor aproximativ 1,4 miliarde de consumatori chinezi, care în prezent vor produse mai personalizate începând de la fast-food și până la călătorii. În cazul berii, analiștii estimează că mărcile premium ar urma să reprezinte o treime din piața chineză (estimată la 80 de miliarde de dolari) la finele acestui deceniu, comparativ cu mai puțin de 10% în 2010. O dovadă este faptul că mărcile de bere high-end importate au înregistrat anul trecut au înregistrat o creștere de 60%, în condițiile în care consumatorii chinezi au încercat mărci precum "Hop Zombie" și "Armageddon IPA".

Însă dorința consumatorilor chinezi pentru produse personalizate vine cu un preț. O sticlă de bere artizanală costă aproximativ 30 de yuani (6,37 dolari) în Shanghai, de aproape 10 ori mai mult decât cea mai ieftină bere de masă produsă de Tsingtao Brewery Co Ltd sau CR Beer.

"Este ceva rar și unic iar aroma este mai bună. Merită să plătești mai mult", a declarat Hao Xiaowei, o asistentă medicală în vârstă de 33 de ani care a încercat o bere artizanală bavareză la un bar din centrul orașului Shanghai.

Această dorință a consumatorilor chinezi de a plăti mai mult i-a atras pe o serie de mici producători de bere artizanală precum BrewDog din Scoția sau Brooklyn Brewery din New York, care au început să se concentreze în mod activ pe piața chineză. "China este pe lista piețele care vor fi abordate în viitorul apropiat", declară Luke Raven, director la Ilkley Brewery, un producător de bere din nordul Angliei care fabrică mărci de bere artizanală cu nume precum "Hanging Stone" sau "Holy Cow".

Pe de altă parte, industria berii trece printr-un proces de consolidare care a fost marcat de preluări din ce în ce mai mari. În 2004 aproape jumătate din piața mondială a berii era controlată de primii 10 berari, însă analiștii estimează că în 2014 aproximativ 47% din volume și trei sferturi din profituri la nivel mondial au fost controlate de doar patru producători: AB InBev, SABMiller, Heineken NV și Carlsberg. În scurt timp numărul marilor giganți va scădea de la patru la trei după preluarea SAB Miller de către AB Inbev pentru 100 de miliarde de dolari.

AGERPRES

Turist în China multimilenară (XI)

PUBLICITATE: Agenție de turism: http://www.kmd-travel.ro/


Cel mai… cea mai…

Pe parcursul povestirii mele despre călătoria în China am folosit de multe ori cuvintele „cel mai“ sau „cea mai“. De această dată aș fi vrut să apelez la ceva dincolo de superlativ pentru că acesta a fost sentimentul meu atunci când am călătorit cu trenul în țara cu cel mai mare număr de locuitori de pe glob.

Trenul a fost pentru mine cel care în anii studenției mi-a dat prilejul să fac ceva drag sufletului meu: să călătoresc. Am străbătut țara în lung și în lat mai ales în vacanțe și am acum multe amintiri plăcute legate despre gări, vagoane, peisaje și despre oamenii cu care am călătorit.

Poate tocmai de aceea când am aflat că vom avea ocazia să străbatem Tibetul pe cea mai impresionantă cale ferată din lume m-am bucurat ca un copil căruia i s-a oferit jucăria preferată.

Inițiativa construirii acesteia a fost a lui Mao Zedong, care ordonase studii de fezabilitate încă din anul 1955, dar proiectul nu s-a putut concretiza atunci din lipsa banilor și a oamenilor instruiți. Abia în 2001 s-au demarat lucrările care au durat până în 2006, când a avut loc ceremonia de inaugurare.

Drumul Xining - Lhasa, capitala Tibetului, a durat 24 de ore, timp în care am parcurs peste 1.100 de km, la o altitudine neatinsă nicăieri în lume până acum de o cale ferată: peste 5.000 de m, ba chiar 6.096 m pe o secțiune de 13 km. Trenul trece peste 675 de poduri, străbate tunelul Fenghuoshan, situat la 4.905 metri altitudine, iar 550 kilometri de şine şi traverse speciale sunt construite direct pe permafrost (strat de sol și de roci care nu se dezgheață nici în timpul verii - n.a.).

Majoritatea gărilor sunt fără personal uman, fiind monitorizate doar prin centrul de control din Xining. Garnitura este special construită pentru condiţiile deosebite din platoul tibetan. Cabinele vagoanelor sunt presurizate, precum cele ale avioanelor, astfel încât să ofere condiții bune de călătorit la altitudini ridicate și temperaturi scăzute, cu ferestre dintr-un material care protejează călătorii de razele ultraviolete deosebit de puternice, iar fiecare compartiment este prevăzut cu măști și sursă suplimentară de oxigen.

Străbătând Podișul tibetan, totul mi s-a părut impresionant: peisaje unice, viaducte spectaculoase, tunele săpate în stâncă, munți acoperiți cu zăpadă, ghețari, impresionantul lac Tsonag de un albastru divin, poate cel mai mare ca întindere aflat la o asemenea altitudine, turme de iaci (printre singurele animale aclimatizate la o asemenea altitudine), dar foarte rar am văzut oameni.

Atunci mi-a venit în minte o întrebare la care nici acum nu am un răspuns: China a avut nevoie de Tibet sau invers?

Poate veți înțelege mai bine dilema mea atunci când voi descrie și scurta călătorie în ținutul considerat raiul spiritual al omenirii.

Trenul care „levitează“

Nu puteam să plec din China fără să experimentez călătoria cu cel mai rapid și mai economic tren din lume. Am făcut un drum dus-întors de la aeroport până în Shanghai cu Maglevul, chiar dacă nu aveam acest obiectiv în program.

A fost o experiență unică pe care aș descrie-o cam așa: am urcat într-un vagon foarte modern și bine echipat. Nu am simțit când trenul a pornit și în mai puțin de 2 minute s-a afișat electronic viteza de 303 km/oră. În 8 minute am parcurs 30 de km. Cu autocarul pe aceeași distanță am făcut cam 40 de minute.

Cum este posibil așa ceva? Maglevul are la bază energia magneților permanenți care creează un câmp ce permite atingerea unor viteze de peste 600 km/oră, iar trenul „plutește“ cam la 10 centimetri față de șinele de ghidare. Curentul electric aplicat bobinelor alternează pentru a schimba polaritatea lor. Câmpul magnetic din faţă trage trenul înainte, în timp ce câmpul magnetic din spate îl împinge, acest lucru având avantajul că nu există riscul de deraiere.

Mă consider extrem de norocoasă că am avut șansa de a vedea în China locuri atât de interesante, trăind experiențe unice. Călătorind am învățat să prețuiesc fiecare clipă petrecută despre care să pot povesti.

Așa că voi continua povestea mea. Despre alte și alte locuri.

Teofilia Banu

GALERIE FOTO

Turist în China multimilenară (X). Shanghai, un oraș cât o țară

PUBLICITATE: Agenție de turism: http://www.kmd-travel.ro/


Dacă China este lider mondial în multe domenii, Shanghaiul este liderul Chinei.

Cu o populație de peste 23 de milioane de locuitori și cu o poziție strategică în delta fluviului Yangtze, metropola este impresionantă. Pe drumul de la aeroport la hotel privirea îmi alerga în toate părțile atrasă de imagini ce nu-mi închipuiam până atunci că le pot descoperi aici. Zeci de zgârie-nori, autostrăzi suspendate pe câte 3-4 niveluri, vegetația ce abundă la tot pasul uimește și pe cel mai umblat prin lume. Chiar și cel care a vizitat pas cu pas Beijingul va constata că Shanghaiul e altceva. Totul pare nou, clădiri moderne, elegante, construite fiecare după un design bine ales, totul planificat cu o minuțiozitate greu de înțeles pentru un vizitator.

Shanghai-ul, supranumit „Poarta Vestului“ este cel mai mare port comercial din lume, cel mai cosmopolit oraș al Chinei ce poartă amprenta englezilor, americanilor, francezilor și japonezilor care au râvnit de-a lungul timpului la mărfurile vestitului imperiu. Poate tocmai de aceea orașul este vizitat de foarte mulți străini, mai mulți decât în orice alt loc pe care l-am văzut. Aceștia se pare că au imprimat în timp localnicilor un comportament și preocupări mai apropiate vestului.

Metropola are două zone distincte: Pudong, zona modernă și Puxi, zona veche, despărțite de râul Huangpu pe care se pot face croaziere pentru a admira priveliștea. Nu am avut prea mult timp pentru aceasta, dar ne-am putut petrece vreo jumătate de oră pe vestita promenada Bund aflată în zona veche, lungă de aproape 1 km și foarte frumos amenajată cu flori si gresie colorată. Am admirat și fotografiat clădirile vechi în stil european, dar și pe cele noi din zona Pudong, turnul TV Oriental Pearl, cea mai înaltă clădire de acest fel din lume, gazda mai multor stații de televiziune și radio, celebrul turn Jinmao, dar si World Financial Center. A trebuit să plecăm, poate prea repede, dar am rămas cu gândul la Shanghai pe care mi-aș dori să-l revăd. Sper să fiu cândva suficient de motivată să revin în orașul cu cea mai mare creștere economică din lume.

O plimbare cu barca prin Zhujianjiao

În apropierea Shanghaiului am vizitat Zhujianjiao, un orășel construit într-o zonă cu multe canale. Locul este comparat cu Veneția sau cu vreun orășel din Olanda. Am făcut o plimbare cu o barcă tradițională de lemn și am admirat arhitectura clădirilor cu o vechime de peste o mie de ani.

Este un mare contrast între acest loc și moderna metropolă Shanghai, dar faptul că am luat contact cu modul tradițional de viață al chinezilor, de la comerț, la prepararea mâncărurilor specifice și până la prelucrarea lemnului ori stufului în mici ateliere, a constituit tot farmecul călătoriei.

Am coborât mai apoi în centrul orășelului si am parcurs în fugă câteva alei înțesate de lume și mărfuri. Am vizitat câteva magazine de suveniruri, am achiziționat în grabă câte ceva, inclusiv un frumos serviciu de ceai din porțelan, pentru care am negociat la modul cel mai original cu putință, evident în limba „chineză“.

Am ajuns cu povestea mea la episodul 10, dar călătoria nu s-a terminat. Vom continua periplul nostru și în numărul următor. Ultimul popas în China. Vor urma însă alte locuri cel puțin la fel de interesante. Poate Tibet? Rămâne de văzut.

Teofilia Banu

Turist în China multimilenară (IX). Sanya - paradisul de la „Capătul pământului“

PUBLICITATE: Agenție de turism: http://www.kmd-travel.ro/


Călătoria în China mi-a dat prilejul să intru în contact cu disciplina și rigurozitatea specifică acestui popor. Oriunde mergeam nu vedeam decât oameni ocupați cu ceva anume. Rar am văzut chinezi relaxați. Chiar și în timpul lor liber aplicau principiul odihnei active. Asta până când destinația noastră a fost orașul Sanya. Ajunși acolo am realizat că acest loc aflat în punctul cel mai sudic al provinciei Hainan poate rivaliza cu orice destinație turistică de lux din lume. Aici am întâlnit și turiști chinezi care erau în vacanță, probabil pentru că prețurile erau accesibile chiar și pentru clasa de mijloc. Se pare că mulți chinezi au preluat din obiceiurile occidentalilor alegând să-și petreacă timpul liber în resorturi all inclusive cu saloane de înfrumuseţare şi fitness, terenuri de golf și săli private în care se practică jocuri de noroc.

Sanya este una dintre zonele nepoluate cu destinație aproape exclusiv turistică, fiind supranumită „Capătul pământului“, iar pentru facilitățile comerciale din porturi este considerată Poarta Sudică a Chinei, unul dintre punctele de ieșire a acestui imperiu către lume. Acest loc a găzduit 5 concursuri de Miss World, chiar 6 dacă îl luăm în considerare și pe cel din 2015, desfășurat după călătoria noastră acolo. Într-un muzeu am văzut expusă chiar și coroana de perle oferită câștigătoarelor.

Ecologiştii locali sunt însă îngrijoraţi deoarece, susțin ei, extinderea facilităților pentru turiști a dus la micșorarea suprafețelor cu păduri luxuriante care, timp de secole, au constituit o veritabilă barieră împotriva taifunurilor, tsunamiurilor şi eroziunii solului. Am totuși credința că fenomenul este atent urmărit de chinezi astfel încât provincia Hainan să rămână o atracție turistică unică în Asia, eficientă sub raportul cost/beneficii, și prin existența vegetației abundente.

Climatul tropical și temperaturile agreabile pe tot parcursul anului fac ca peisajul să semene cu o imensă grădină botanică cu ieșire la mare. Peisajul este ideal pentru orice vizitator dornic să îmbine câteva ore de plajă cu plimbarea printre palmierii de cocos și vegetația luxuriantă. Au fost și pentru noi două zile de relaxare. Am avut ocazia să vedem și o altă față a Chinei pe care n-aș fi bănuit-o până am ajuns acolo.

Gustul sucului din nucile de cocos, locurile și lucrurile minunate pe care le-am văzut în acea zonă mi le amintesc cu plăcere, ceea ce face să-mi doresc retrăirea acelei experiențe. Mi-au plăcut fructele tropicale, dar și varietatea mâncărurilor locale servite la restaurant.

Mi-a plăcut și plaja, frumos amenajată și foarte curată, baia într-o piscină cu „peștișorii doctori“ și câte altele.

Sunt experiențe poate unice în viața unui om pe care îmi face plăcere să vi le împărtășesc, dragi cititori. Dar povestea despre China nu s-a sfârșit. Călătoria continuă. Rămâneți aproape.

Teofilia BANU

Turist în China multimilenară (VIII)

PUBLICITATE: Agenție de turism: http://www.kmd-travel.ro/


Perla - misterul scoicilor agresate

Considerate cele mai feminine și fermecătoare pietre prețioase, perlele, aveam să aflu în periplul meu prin China multimilenară, au fascinat generații întregi timp de secole, fiind singurele create de un organism viu. Privindu-le, simți cum emană o căldură și o strălucire unică pe care nu o întâlnești la alte pietre prețioase. Dintr-o sumară prezentare am aflat că sunt compuse din carbonat de calciu în proporție de 82-86%, 10-14% liant organic și aproximativ 3% apă.

Vizita la o „crescătorie“ de perle mi-a dat prilejul să aflu că și în acest domeniu China se află pe primul loc în lume.

Însuşirea de a izola un corp străin, pătruns în organismul scoicilor, cu straturi de sidef pentru a-l face inofensiv este procedeul biologic de producere a perlelor.

Am realizat că este o adevărată industrie care aduce venituri considerabile. În prezent, peste 90% din producţia de perle a Chinei se exportă. Aceste nestemate au fost cunoscute și au constituit o atracție în China încă de acum 4 milenii. Poate și pentru că aici s-a descoperit procedeul de obținere a perlelor de cultură.

Am avut prilejul să pescuiesc cu o plasă specială o scoică dintr-un bazin sub promisiunea că toate perlele pe care le găsesc îmi vor aparține. Erau peste 20, așa că le-am împărțit cu ceilalți tovarăși de călătorie.

A fost o experiență interesantă de care îmi amintesc cu mare plăcere. Aveam să aflu că scoicile cu mai multe perle sunt de apă dulce și sunt cel mai ușor de obținut, pe când scoicile de apă sărată produc o singură perlă care este mai frumoasă și, evident, mai scumpă.

Prin prelucrare se obține și pudra de perle care în medicina tradițională chineză reprezintă o sursă naturală de minerale care hrănește pielea și încetinește procesul de îmbătrânire, prin îmbunătățirea metabolismului și menținerea nivelului de hidratare. Pudra de perle se consumă și ca afrodisiac sub forma unui preparat amestecat cu oțet sau zeamă de lămâie.

Arta de a trăi frumos

Cloisonne-ul și…

Civilizaţia chineză este cea care ne-a lăsat o amplă şi spectaculoasă moştenire: porțelanul și cloisonne-ul. Două tehnici create cu scopul de a înfrumuseța viața oamenilor și care au devenit reprezentative pentru arta chineză. Cloisonne este o artă tradiţională care necesită mult efort, implică o tehnică complexă de emailare și presupune un proces destul de elaborat si complicat de ardere, gravură, lustruire, aurire. Suportul cel mai utilizat este cuprul prelucrat dintr-o formă brută, prin ciocănirea şi întinderea materialului în tiparul dorit. Fiecare etapă necesită mare atenție și migală. Se calculează greutatea, grosimea, uniformitatea și dilatarea materialului.

Ajunși într-un atelier în apropierea Beijingului, am avut ocazia să urmărim toate etapele acestui proces. Șlefuirea și lustruirea mi s-au părut cele mai migăloase operațiuni. M-a uimit însă cel mai mult faptul că niciun obiect creat în serie nu semăna cu celălalt, deși în primele etape toate păreau identice. Diferența, ni s-a spus, o fac nuanțele culorilor date de concentrația și proporția diferitelor materiale folosite la umplerea fiecărei cavități (cloisonne = cavitate, orificiu). Predomină „albastrul de Jingtai“ răspândit începând cu secolul al XVI-lea, în timpul împăratului Jingtai.

…porțelanul

Tradiția ceramicii în China este foarte veche, de peste 10 milenii, obiectele obținute fiind utilizate în depozitarea și pregătirea alimentelor.

Porțelanul (aurul alb) este descoperit mult mai târziu și este un material ceramic alb și translucid obținut prin arderea la temperaturi înalte a unei paste formate din cuarț, caolin și feldspat.

În Europa a fost adus de marinarii portughezi care vindeau piesele chinezești pentru o greutate egală de aur. Prețul foarte mare al obiectelor din porțelan chinezesc a stârnit curiozitatea europenilor, dar procedeul fabricării porțelanului a fost un secret bine păzit de către chinezi.

Printre cele mai faimoase vase de porțelan sunt cele care au decoraţiunile considerate clasice: albastru şi alb, setul de trandafiri, bob de orez şi ceramica smălţuită.

S-a dovedit că porţelanul are o viaţă extrem de lungă, vasele fabricate în timpul dinastiei Ming păstrându-și încă îşi păstrează culorile strălucitoare şi transparența.

Mărturisesc că toate acele piese din porțelan m-au fascinat atât de mult încât mai că îmi venea să le iau în brațe și să plec. Am rămas doar cu amintirea lor și multe poze.

Călătoria în China nu s-a terminat. O nouă poveste vă așteaptă. Rămâneți aproape.

Teofilia BANU

Turist în China multimilenară (VII)

PUBLICITATE: Agenție de turism: http://www.kmd-travel.ro/


Grădina chinezească, un colț de paradis

Călătoria în China mi-a oferit prilejul să vizitez și câteva grădini chinezești. Sunt de o frumusețe unică, locuri unde simți adevărata armonie a sufletului cu natura.

Amenajarea grădinilor este considerată o artă ce datează de peste trei milenii. Designul lor pornește de la dorința de a avea în miniatură peisaje din care nu lipsesc niciodată piatra și apa. În fiecare dintre ele sunt amenajate „cascade“, „munți“, apoi se plantează arbuști sau arbori ornamentali. Din loc în loc sunt pergole și spații amenajate din care poți admira peisajul. Culorile sunt alese cu grijă, iar materialele folosite pentru pavaje, ziduri si acoperișuri sunt în armonie coloristică cu mediul înconjurător. Zidurile de obicei sunt vopsite în alb. Stâlpii din lemn au culoare maro închis sau verde spre negru, iar pavajele sunt din piatră naturală.

Rafinamentul și atenția pentru detalii este trăsătura comună a acestor grădini. Deși au elemente comune grădinile nu sunt niciodată identice, fiecare având ceva original. Cele din sudul Chinei sunt diferite de cele din nord. Grădinile din sud sunt amenajate pe suprafețe mai mici în jurul caselor celor bogați, accentul punându-se în general pe detalii și îmbinarea armonioasă a peisajului cu arhitectura.

Grădinile chinezești au fost mai întâi amenajate în incinta curților imperiale. Am văzut-o pe cea de la Palatul de Vară din Beijing. Yuhuayuan este cea mai cunoscută grădină imperială din China, fiind supranumită „regele grădinilor“. M-a impresionat Coridorul Lung, un pavilion imperial având pe pereţi şi tavan peste zece mii de picturi chinezeşti deosebite și o lungime de Cartea Recordurilor – 728 m. Acesta a fost proiectat pentru ca rezidenţii palatului să se poată plimba nestingheriţi, protejaţi de acoperişul din lemn atunci când vremea era potrivnică.

Despre grădinile din partea de sud a fluviului Yangtze se spune că sunt unele dintre cele mai frumoase din lume, iar grădinile din Suzhou sunt cele mai frumoase dintre toate. M-a impresionat însă orașul grădinilor de lângă Shanghai. În Suzhou se găsesc cele mai multe grădini private care s-au putut păstra și dezvolta în timp datorită climei blânde din regiune, dar și amplasării orașului, în delta fluviului Yangtze. Se respectă în amenajarea acestora principiile Feng Shui, respectiv ușile au forme rotunde sau de treflă, niciodată dreptunghiulare, aleile sunt construite în zig-zag și nu lipsește lacul și muntele reprezentate, bineînțeles, în miniatură. Clădiri, copaci, flori se amestecă într-o armonie aproape ireală într-un loc unde, se spune, nimic nu te-ar putea întrista, ci dimpotrivă îți poți găsi liniștea și te poți relaxa cu adevărat.

Am mai remarcat utilizarea unor metode biologice pentru purificarea apei. Lacul este populat cu peşti, scoici, melci, broaște țestoase şi sunt cultivate plante care absorb murdăria din apă.

Grădinile de la Suzhou au fost înscrise în 1997 în Lista patrimoniului mondial UNESCO. Ideea grădinilor din Suzhou s-a extins şi în alte oraşe din China și alcătuiesc chiar un gen arhitectural recunoscut pe plan mondial. Pe multe străzi şi clădiri din orașele prin care am trecut am văzut aranjamente şi elemente tipice grădinilor tradiţionale.

Câteva poze și puțin din liniștea și armonia cu care m-am ales vi le transmit și vouă dragii mei cititori și țineți aproape pentru o nouă poveste. Călătoria continuă.

Teofilia Banu

Turist în China multimilenară (VI)

PUBLICITATE: Agenție de turism: http://www.kmd-travel.ro/


Tărâmul cu multe religii

Una din preocupările mele atunci când călătoresc pe meleaguri străine este să aflu cât mai multe despre credința  în divinitate a oamenilor locului. China și Tibetul au reprezentat apogeul a tot ce am văzut până acum.

Taoismul, confucianismul şi budismul sunt religii separate în cadrul sistemului religios. În China nu există o separare strictă în cadrul comportamentului practic religios și nici măcar între filozofie, cultură și religie țelul fiind găsirea căii spre Divinitate și Absolut. Confucianismul este cel mai concludent exemplu de îmbinare a religiei cu filozofia și modul de viață.

În epoca modernă chinezii susțin că sunt un popor areligios, iar studiul religiilor tradiționale este îmbinat în așa numita „învățătură despre strămoși“.

Caracteristică pentru mentalitatea chineză este credinţa într-o armonie universală preexistentă a cerului, pământului şi fiinţei umane. Universul este considerat un organism bine echilibrat şi controlat de „stăpânul suprem“, care nu este văzut întotdeauna ca o entitate personificată. Se credea, de asemenea, că oamenii aveau acces la lumea supranaturală şi puteau comunica cu ea, iniţial prin intermediul şamanilor sau al preoţilor, iar mai târziu prin împărat. Acesta era „trimisul cerurilor“ şi garanta ordinea cosmică pe Pământ din punct de vedere politic şi religios (sursa https://istoriiregasite.wordpress.com)

Templul Cerului și al Pământului, simbolul religiei taoiste

Complexul arhitectonic a fost inclus în 1998 pe lista patrimoniului mondial UNESCO. A fost construit intre anii 1406 și 1420, pe vremea Împăratului Yongle. Complexul a fost extins și numit Templul Cerului în timpul Împăratului Jiajing în secolul XVI. Este o construcție originală ce simbolizează legătura dintre cer și pământ. Zidul din partea sudică a complexului are o formă pătrată, simbolizând Pământul, iar cel din partea nordică este semirotund, simbolizând cerul. Pe o platformă de marmură albă formată din trei nivele se înalță o construcție din lemn, circulară, cu un acoperiș din trei etaje, colorat în albastru, reprezentând cerul. Împăratul venea aici la solstițiul de iarnă să se roage pentru o recoltă bogată și pentru a slăvi cerul. Palatul de Rugăciune este cel mai impresionant şi respectat spaţiu al templului.

Culoarea albastră se spune că este originală, iar rețeta ținută secretă. Privind-o mi-a fugit gândul la albastrul românesc de Voroneț care este la fel de original. Am ajuns la concluzia că istoria și știința pot fi la fel, indiferent de continent sau cultură.

Am stat puțin, doar câteva ore, să vizităm acest obiectiv. Am admirat frumuseţea clădirilor, jocul culorilor, minuţiozitatea cu care fiecare detaliu a fost conceput şi numărul mare de turişti de pe toate continentele.

Pagoda Mica Gâscă din Xi’an

Un templu budist pe care l-am vizitat este Pagoda Mica Gâscă. Numele vine de la o legendă. Se spune că un stol de gâște sălbatice treceau pe deasupra templului. Una dintre ele și-a rupt aripile și a căzut în curtea acestuia spre marea bucurie a călugărilor flămânzi care se rugau să găsească ceva de mâncare

Se spune că de aici s-a răspândit budismul în China, prin călugărul Xuan Zang care a stat în India 20 de ani pentru a studia, înțelege si traduce învățăturile budiste. Atunci când a considerat că e capabil să promoveze noua credință, călugărul a traversat Himalaya, s-a întors la Xian și a început să propovăduiască budismul care a devenit una dintre principalele religii ale Chinei.

Este recunoscut faptul că toate religiile universale au apărut în Asia. Cele trei mari religii iudaismul, creştinismul şi islamismul îşi au rădăcinile în Orientul Apropiat, în vreme ce hinduismul şi budismul sunt originare din India. China are credincioși din toate religiile existente pe pământ și cu o reprezentare destul de numeroasă dacă ne gândim că sunt aproape 2 miliarde de locuitori.

Dar povestea mea nu s-a sfârșit nici de această dată. Călătoria împreună cu voi continuă.

Teofilia BANU

Turist în China multimilenară (V)

PUBLICITATE: Agenție de turism: http://www.kmd-travel.ro/


Armata de teracotă din Xi’an

După un drum de vreo 15 ore cu trenul de la Beijing am ajuns în Xi’an, fosta capitală a imperiului chinez sub 13 dinastii, locul în care se termină „drumul mătăsii“. Aici locuiește cea mai mare comunitate de musulmani rămași de pe vremea comerțului cu mirodenii și mătase între Europa și China.

Orașul a devenit unul dintre cele mai vizitate din China după descoperirea arheologică din anii ‘70, a mausoleului unde este îngropat împăratul Qin Shi Huangdi cel care a unificat 6 provincii rivale și a pus bazele celui mai puternic și longeviv imperiu. Meritele împăratului Qin sunt de necontestat. În timpul domniei lui a fost construit Marele Zid, apoi un sistem impresionant de drumuri şi canale de navigație, a abolit feudalismul, a fost standardizat sistemul de măsurare a lungimilor și greutăților, s-a impus un sistem de scriere unic, o monedă unică și norme legale pentru tot imperiul. În timpul lui a fost instituită pedeapsa cu moartea chiar şi pentru delicte minore cum era considerat de exemplu să întârzii la lucru.

Construcția complexului funerar care adăpostește o armată cu mii de soldați de teracotă (unii afirmă că ar fi 6 mii, alții 8, iar alții chiar mai mulți) a fost începută din primii ani de domnie ai împăratului Qin. Împăratul se considera „Fiul Cerului“ și egalul zeilor și nu a încetat nici o clipă să caute secretul nemuririi trimițându-și înțelepți în toată lumea.

Credința în nemurire l-a determinat să facă orice pentru a-și asigura poziția de lider ordonând construirea unei adevărate reședințe imperiale subterane cu palat și soldați îmbrăcați, înarmați și postați în funcție de gradele militare care să îl însoțească după moartea lui şi care să îl ajute să cucerească lumea când va reveni la viață.

Armata este dispusă de-a lungul a 11 culoare de aproximativ 200 m lungime şi 3 m lățime. Fiecare soldat cântărește vreo 500 de kg și are cam 1,80 m înălțime. Inițial se presupune că au fost pictați cu galben, roșu și verde, în prezent păstrându-se doar urme vagi de pigmenți.

Expresiile faciale ale soldaților sunt diferite, măiestria și originalitatea chinezilor fiind și de această dată de neegalat. După ce arheologii au observat că figurile soldaților de teracotă corespund cu forma a zece caractere din alfabetul chinez, s-au conturat primele teorii că s-a dorit transmiterea unui mesaj secret. Este apreciată drept cea de-a 8-a minune a lumii.

Localnicul care a făcut descoperirea este un fel de simbol național în China, este director de muzeu și oferă autografe turiștilor pe cartea sa autobiografică.

Arheologii încă nu au făcut săpături în mormântul propriu-zis al împăratului, însă folosindu-se de raze infraroșii, au încercat să reconstituie mormântul acestuia, despre care se spune că ar avea tavanul tapetat cu pietre prețioase și că râuri de mercur ar curge prin el.

Datorită valorii istorice deosebite, în 1987, complexul funerar al primului împărat al Chinei a fost declarat de UNESCO patrimoniul cultural universal.

Am rămas cu amintirea unui loc plin de mistere unele, încă neelucidate. Toți acei soldați par că te privesc și așteaptă să intervină dacă cumva vrei să tulburi liniștea împăratului.

I-am privit și noi de sus de pe o esplanadă și am rămas impresionați. Câteva exemplare au fost refăcute în întregime și expuse în muzeu. Ni s-a oferit ocazia să fim și noi pentru câteva clipe soldați de teracotă, iar fotografiile mă fac uneori să retrăiesc atmosfera acelor vremuri.

Dar povestea mea nu s-a sfârșit, iar călătoria împreună cu voi continuă.

Teofilia Banu

Turist în China multimilenară (IV)

PUBLICITATE: Agenție de turism: http://www.kmd-travel.ro/


Mătasea, primul pas al omenirii spre globalizare

Daca vizitezi China ajungi sigur şi pe „drumul mătăsii“. De la modul cum se produce mătasea naturală şi până la o varietate şi diversitate a produselor finite obţinute din aceasta ne-a fost dat să admirăm în cele 2 ateliere pe care le-am vizitat. Nu am cuvinte să descriu ce am simțit înconjurată de culorile și modelele țesăturilor, apoi de tablourile cusute cu fir de mătase realizate cu o adevărată măiestrie de „chinez“, dar și de niște covoare țesute numai cu mătase naturală cu un colorit și o textură unică. Momentele petrecute acolo au fost o adevărată terapie pentru suflet. Am plecat încărcați cu energie, am făcut fotografii și ne-am simțit minunat. Îi înțeleg pe chinezi de ce au păstrat secretul obținerii mătăsii naturale cu atâta strășnicie, la fel cum înțeleg și dorința altor popoare de a face multe sacrificii ca să beneficieze de acest prețios material care a sedus și fascinat deopotrivă capete încoronate și oameni simpli.

„Foşnitoare şi suplă, mângâietoare, atât la privit cât şi la atingere, celestă şi regală, somptuoasă şi senzuală, mătasea îşi exercită de mai bine de cinci mii de ani  fascinaţia şi puterea de seducţie asupra oamenilor. Lux, rafinament, eleganţă sunt tot atâtea sinonime ale mătăsii; ea este exotică şi senzuală, întruchipând frumuseţea în stare pură. Preţiozitatea ei i-a adus în anumite epoci istorice rangul de monedă de schimb sau instrument de plată, uneori valorând chiar greutatea ei în aur.“ (sursa: O istorie a mătăsii - Vasile Marian)

Experiențe culinare pe Wangfujing Snack Street

Se spune că zilnic peste o treime din populația globului consumă mâncare chinezească, iar o mare parte din consumatori nu sunt chinezi la origine. Bucătăria chinezească este considerată una complexă și variată. Aveam să ne convingem de aceasta cât am stat pe acele meleaguri.

Pentru mine personal experiența culinară chineză a fost una inedită, chiar din prima zi, când, ajunși în Beijing, am stat la un hotel care se afla în apropiere de Wangfujing Snack Street. Gătitul în acest loc este un adevărat spectacol mai ales pentru turiștii din toată lumea veniți acolo să privească și să deguste multe feluri de mâncare, unele exotice chiar și pentru chinezi. Pe țepușe din lemn sunt înfipte bucăți de carne de porc sau miel, dar și diferite „vietăți“ – scorpioni, stele de mare, căluţi de mare, caracatiţe, broaște, scoici, raci, crabi, greieri, lăcuste și alte insecte, pupe de viermi de mătase, şerpi, șopârle. Totul se gătește foarte proaspăt (unele insecte și fructe de mare încă se mișcau în țepușă) prin prăjire rapidă în ulei încins, pe plită sau pe grătar cu cărbuni, fiind apoi servite cu sosuri ce conțin tot felul de mirodenii.

Am asistat la demonstrații de măiestrie în materie de artă culinară chinezească care ne-au risipit orice îndoială cu privire la calitatea şi prospeţimea produselor. Mișcările bucătarilor erau atât de rapide şi precise încât nu apucai să vezi mare lucru și preparatul era gata. Aici am văzut tradiţionalele Tang Hu Lu, fructe trase în baie de zahăr topit, fiind singurul preparat pe care l-am degustat, în rest am făcut doar poze și i-am admirat pe alții mai curajoși. Am plecat de acolo cu gândul că simțul practic și obiceiul de a nu risipi nimic al chinezilor au condus la crearea unui stil culinar original.

Sper că am reușit să vă stârnesc dorința de a rămâne tovarășii mei pentru că povestea nu s-a sfârșit. Călătoria continuă.

Teofilia Banu

Chișinău 1988. Clipe memorabile despre și cu Sofia Vicoveanca

Vă propun, fiindcă așa ceva nu trebuie să se uite niciodată, o reîntoarcere într-un timp, vorba maestrului, azi în Ceruri, Grigore Vieru, cu zile dese de suflet. Așadar: 15, 16, 17 septembrie 1988, Chișinău, Palatul „Octombrie“, rebotezat în libertate și latinitate Palatul Național. Acolo și atunci, într-o minune care a făcut înconjurul diasporei românești, dar prea puțin vorbită acasă, mă și mir de ce atât de nevorbită acasă, o artistă din Țara de Sus, țara lui Ștefan cel Mare, a făcut istorie. O istorie pe care frații noștri basarabeni o au și astăzi vie în memorie și povestesc despre ea cu religiozitate, cu la fel de mult tremur ca acum 27 de ani. Sofiei Vicoveanca, fiindcă despre această mare și adevărată româncă vorbim, i-am cerut îngăduința să reînviem acele clipe memorabile... Și ce vibrații a născut această târzie aducere aminte!

Vorbim despre o perioadă când Basarabia încă aparținea URSS, iar noi nici vorbă să visăm de ieșirea de sub comunism! Sofia Vicoveanca a fost prima interpretă din România care a cântat în Moldova, URSS Moldovenească parcă se chema atunci chinuita noastră patrie de dincolo de Prut, după 18 ani de ger cultural și de orice fel între cele două republici surori.

Ultimul concert al formației „Mondial“ avusese loc în 1970. Nici nu mai contează ce și cum au făcut maestrul Nicolae Botgros și directorul Filarmonicii Naționale, Mihail Murzac, s-o vadă în mijlocul lor pe cea pe care o ascultau, pe furiș, la posturi „furate“ cu antene pirat. Și invers se făcea același lucru. Deh, doruri de frați despărțiți de istorii nedrepte... Ținută la vamă de soldații sovietici, schimbând mai multe trenuri, Sofia Vicoveanca, însoțită de vestitul instrumentist Silvestru Lungoci, a ajuns la Chișinău chinuită de oboseală. La gară însă a întâmpinat-o o mare de oameni, iar Nicolae Botgros, care pregătise orchestra, a dorit, dincolo de orice osteneli, să prezinte câteva acorduri cu cântecele învățate la perfecție. „Când i-am ascultat – își amintește Sofia Vicoveanca – m-a străbătut un fior din creștet până-n tălpi. Am încremenit. Nu mai auzisem așa ceva niciodată.“ Din acest moment încep trei zile înălțătoare. Artă pură. Trăiri aparte. Simboluri. Și cine să înțeleagă mai bine pribegia moldavă dacă nu cea a cărei familie a luat-o cu o secundă înaintea sovieticilor, pășind încoace, peste fâșie, chiar când Bucovina de Nord era ruptă din trupul țării...

Remember tulburător de dincolo de Prut, la peste două decenii de la concertul de suflet al Chișinăului

Într-o emisiune a televiziunii moldovene din 2011, un fel de remember după două decenii și ceva de la acele spectacole „cum nu se mai pomeniseră în Palatul „Octombrie“, realizată cu cei care au fost organizatori ori martori ai evenimentului, maestrul Nicolae Botgros spune că sovietul de atunci n-a știut despre ce este vorba: „Ei credeau că am adus o interpretă de la noi, din Bucovina de Nord (n.m. – Ucraina de zi). După primele două concerte, puternicii zilelor și-au dat seama cine a venit și, când au văzut ce fenomen s-a creat, au vrut să întrerupă al treilea concert, cel televizat și difuzat în direct.“ Era puhoi de lume și pentru prima dată în Chișinău a fost paralizată circulația troleibuzelor.

Scriitorul și istoricul literar, academicianul Nicolae Dabija, mărturisește: „Sofia Vicoveanca plutea, nu cânta. Era un vis. A fost cel mai excepțional concert pe care l-am văzut eu vreodată în viața mea, o explozie în conștiința noastră... Eu unul, regăsind cântecul nostru, mi-am zis atunci, în sală, că vom avea și limbă română, vom avea și grafie latină. Și le-am avut! Atunci, în acele seri, am recuperat o parte din sufletul nostru. Faptul că astăzi suntem liberi o datorăm acelui concert, atunci s-a întâmplat să fie începutul libertății noastre, atunci a început tot, în plină dictatură, în plină URSS. Ne-am revăzut sufletul nostru reflectat în ochii tăi, Sofia Vicoveanca.“ Mihail Murzac își amintește că în Palatul „Octombrie“, începuse un fel de redeșteptare națională, prin seratele de poezie ale lui Grigore Vieru, Dumitru Matcovschi, Ion Vatamanu, Ion Druță, iar acel spectacol a desăvârșit „trezirea sentimentului național“. Nicolae Botgros mai rememorează: „A fost o mare revoluție și în muzică, și în suflet. În timpurile acelea interzise a fluturat tricolorul în sală. Era ceva de vis, nu se mai scrie în istoria noastră un spectacol, un moment ca acela... Când a cântat balada lui Ștefan cel Mare mi-am zis că această doamnă a venit la noi prin minunea Pământului, îmi venea să mă așez în genunchi...“

Aduceri aminte din celălalt „acasă“. Sofia Vicoveanca, după 27 de ani...

– Erați îmbrăcată în costumul popular de munte alb - negru, cu basma neagră. Păreați un personaj de tragedie antică, așa văd prin ochii mei. În fine, poate era portretul românului mereu urgisit de vremuri? O mulțime imensă a inundat centrul orașului. Vă mai amintiți cum a fost?

– Oh, sunt niște amintiri pe care le-am îngropat adânc în sufletul meu. Nici nu știu dacă aș vrea să vorbesc prea mult despre ceva care se împletește cu sentimentele mele cele mai de nescotocit. Știu că a fost lume în sală și mai multă a rămas afară. Dar eram eu însămi în transă ca să remarc totul. Au fost niște momente intense de suflet cum nu cred să mai trăiesc vreodată, valuri de inimi, valuri de flori... Nu pot să uit, m-am întors la hotel și am găsit în cameră, pe colțul mesei, o farfurie cu nuci, o pâine și, înfiptă în ea, o lumânare stinsă, cu un chibrit alături. Am întrebat ce s-a întâmplat, personalul nu era deloc amabil, vorbea limba rusă, dar într-un final am aflat că doi bătrânei veniți de departe, dintr-un sat, cu rata, ca să nu piardă mașina de întoarcere, mi-au lăsat un disc să le scriu ceva, iar darurile erau semnul lor că se roagă pentru mine... Câtă simplitate și-n același timp cât Dumnezeu în acel gest!

– Ați apărut pe scenă. Sala v-a ovaționat în picioare. Ați început să cântați. S-a lăsat o tăcere de mormânt. Apoi iar furtună de aplauze. Și-ați spus, printre altele: „Vă aduc omagiul meu și-al tuturor gospodarilor de pe meleagurile unde trăiesc și cânt. (...) Am mers în turnee în lumea toată. Dar mă întrebam deseori de ce nu duc cântecul unor oameni de care mă simt în primul rând legată prin spațiu și timp istoric și mai ales prin grai străbun.“ Oamenii au amuțit, apoi au vibrat într-un fel anume.

– Înainte de acel spectacol, țin minte că eram în cabină, a intrat un domn înalt cât ușa, spunea că este medic. Mi-a zis: „Doamnă, dacă nu vă cruțați, să știți că noi vă sfâșiem. Să luați măsuri, să nu vă epuizați sufletește.“ Pesemne s-a referit la intensitatea trăită în acel spațiu. Iar eu mă știu, atunci când lumea mă vrea mă dăruiesc total, n-am limite, asta este hrana mea spirituală. Oamenii erau atât de înfometați de adevăr, de lucru curat, le era atâta dor de patrie! A fost ca un scurtcircuit, am simțit până-n rădăcina ființei mele emoții pe care nu le credeam posibile. Iar când am cântat balada lui Ștefan cel Mare... Erau oamenii cu mâinile împreunate ca la rugăciune.

– Ireal acel moment! Atunci a urcat maestrul Grigore Vieru pe scenă. Sala era în delir. Și a spus, trebuie să scriu neapărat asta, adresându-se publicului: „Iată că, de trei zile, marea și autentica interpretă a cântecului popular, Sofia Vicoveanca, moare mereu și reînvie mereu pe scena frumosului palat de cultură de unde, ca dintr-un pom domnesc, din minunea harului, se desprind frunzele de aur ale glasului ei, se desprind și se lasă peste calda și îndrăgostita dvs. respirație, într-un anotimp când nu putem să nu spunem, împreună cu poetul, «Niciodată toamna n-a fost mai frumoasă/Sufletului nostru bucuros de moarte».

– Îmi spusese o colegă din Moldova că poetul lor național este în sală, dar la vremea aceea, cu informațiile securizate la graniță, nu știam foarte multe unul despre celălalt. Mai târziu, când ne-am cunoscut, mi-a mărturisit, dar se referea la secvența când eu am recitat din scriitura lui: „Când te-am auzit, am simțit că paralizez.“

– Momentul complet este așa: maestrul a improvizat niște versuri, o parafrază din „Miorița“ (Floare vicoveană,/ Floare năzdrăvană,/De trei zile-ncoace/Gura nu-ți mai tace./Ești abia venită/Ori îndrăgostită?/Floare vicoveană,/ Floare năzdrăvană,/Să le spui curat/ Că m-am cununat/Cu glăsciorul tău/Plin de Dumnezeu), v-a îmbrățișat, v-ați șters obrazul de lacrimi și i-ați răspuns, în grai moldovenesc: „Mama pâine albă coace/Noi cântăm duios/Pentru pace, pentru pace/Mulțumim frumos.“ Și iar ropote... Maestrul Botgros spunea, referindu-se la această clipă: „Eu plângeam, orchestra plângea, sala plângea, Sofia plângea, plângeau afară natura, copacii fiindcă era o mare deschidere a neamului și a sufletului nostru.“

– E adevărat, am plâns cu toții. Țâșneau pur și simplu lacrimile. Când am ajuns acasă, soțul meu, un om extrem de cult și exigent, m-a întrebat cum a fost. A rămas rezervat când i-am povestit și când am exaltat oarecum spunându-i cât m-au îmbogățit sufletește cele trei zile de Chișinău. După ce i-am dat caseta video să se uite l-am găsit și pe el plângând...

– Cine n-ar face-o? Mi s-a întâmplat și mie, la 27 de ani după acel concert! Acolo – iar toate momentele despre care vorbim pot fi vizionate de oricine, pe Internet – a fost un fenomen, vorba maestrului Botgros, o minune. Doar cine a trăit acele vremuri și simte românește poate înțelege. Doamna Sofia Vicoveanca, ați mai avut vreodată vreun spectacol cu o asemenea încărcătură emoțională?

– Nu, e irepetabil. Așa ceva nu se mai poate întâmpla. Cred că mai sus de acele emoții nicio inimă nu îndură. E mai mult decât poate să încapă într-un singur suflet.

Maria Bogdan

Turist în China multimilenară (III)

PUBLICITATE: Agenție de turism: http://www.kmd-travel.ro/


Marele Zid Chinezesc, mai mult decât un simbol

Zidul lung de Zece Mii de Li - așa numesc chinezii această construcție ce pornește de la Marea Galbenă și traversează mai multe provincii ale Chinei. Se spune că ar avea peste 20.000 km lungime, dar nu a fost măsurat exact pentru că încă se mai descoperă noi porțiuni din el.

În istorie cele mai multe ziduri despart, dar Marele Zid Chinezesc a unit provinciile, contribuind la nașterea celui mai puternic și mai longeviv imperiu. Construcția este rezultatul muncii a milioane de chinezi depuse pe parcursul a două mii de ani. Mi i-am imaginat ca pe furnicile care-și construiesc mușuroiul, punând piatră peste piatră pentru a construi un zid ce se vede chiar și de pe Lună. Liantul folosit este original, respectiv piatră de calcar arsă în amestec cu amidon de orez.

Motivul construirii zidului a fost oprirea năvălirii popoarelor migratoare din nord sau, mai târziu, o supraveghere mai bună a drumurilor comerciale și în special a drumului mătăsii.

Porțiunea zidului de la Badaling, din apropiere de Beijing, pe care am avut prilejul să ajungem, reprezintă una dintre porţiunile cele mai bine conservate şi mai reprezentative. Zidul este pavat cu piatră și a fost utilizat ca șosea strategică și drum comercial. Din 200 în 200 de metri se află câte un turn de semnalizare cu fum și creneluri de observare. Am încercat să urcăm pe o porțiune de 1-2 km, acompaniați de muzică chinezească veche, dar mărturisesc că nu ne-a fost deloc ușor să-l parcurgem. Mă întrebam, oare cât efort au depus cei care au contribuit la impozanta construcție?

Jadul – comoara din cer

Potrivit unui proverb chinez, poți estima valoarea aurului, însă jadul este inestimabil. Marele Confucius ar fi comparat finețea jadului cu bunăvoința, duritatea sa cu virtutea, varietatea sa de nuanțe cu spiritul de inițiativă și aspectul său translucid cu fidelitatea. Jadul este un silicat de aluminiu care se prezintă sub forma unei pietre dure, translucidă, foarte fină, netedă și extrem de compactă. Nuanțele jadului variază de la albul cremos la verdele-măsliniu închis, în funcție de proporția de oxid de fier şi de oxid de crom care intră în compoziția sa. Uneori, poate avea reflexii chihlimbarii sau roșcate. Spre deosebire de alte pietre pre­țioase şi semiprețioase, jadul nu se fațetează, ci se lustruiește. (Sursa: www.daciccool.ro)

O vizită in China nu e completă dacă nu ți se dezvăluie secretele și puterea miraculoasă a jadului. Am vizitat un atelier de prelucrare în Beijing și un impresionant muzeu cu piese vechi și noi din jad cu nuanțe variate pe care l-am parcurs în lung și-n lat de mai multe ori admirând minunatele exponate. Nu știai la ce să te uiți mai întâi, e uimitor ce poate crea mâna de chinez. Dacă aș fi avut o putere miraculoasă aș fi teleportat acel spațiu undeva mai aproape de casă pentru a putea fi din când în când acolo.

La un alt nivel se află un magazin cu diverse obiecte și bijuterii din jad care puteau fi cumpărate, însă la prețuri pe care un vizitator nu întotdeauna și le permite. Noi am rămas cu amintirile și cu câteva fotografii pe care le privesc de multe ori cu gândul că poate voi reveni măcar pentru a le admira.

Într-adevăr, jadul continuă să fie un simbol sinonim cu arta şi cultura chineză

Şi nu e tot. Încă mai am multe de povestit. Călătoria… continuă.

Teofilia Banu

Turist în China multimilenară (II)

PUBLICITATE: Agenție de turism: http://www.kmd-travel.ro/


Beijing – capitala superlativelor

E o altă lume! Acestea au fost cuvintele rostite la primul meu contact cu Beijingul.

Totul mi s-a părut de mari dimensiuni, de la clădiri la pieţe şi străzi. La rândul lor chinezii mi s-au părut disciplinaţi, cu un spirit de competiţie dezvoltat, vorbesc frumos despre istoria şi cultura lor dovedind chiar un naţionalism pe care nu-l prea mai întâlneşti la multe popoare.

Cred că secretul liderilor chinezi ai epocii moderne vine tot de la modelul imperial în care împăraţii aveau putere absolută asupra poporului care pare şi astăzi că se supune unor reguli şi ritualuri stricte.

Acum totul e comercializat şi exploatat turistic, iar oraşul se spune că a suferit modificări substanţiale cu prilejul desfăşurării Olimpiadei din august 2008. Am văzut în trecere vestitul stadion cuib de pasăre, un reper unic pentru istoria jocurilor olimpice părând că reflectă dorinţa chinezilor de a fi altfel decât restul popoarelor. Într-o mare măsură cred că au reuşit.

Modernul şi tradiţionalul se îmbină destul de armonios, iar furnicarul de oameni pe care îl întâlneşti la tot pasul confirmă faptul că te afli într-o metropolă asiatică.

Zijin Cheng

Denumirea acestui complex arhitectonic, este o traducere a numelui chinezesc — „Zijin Cheng“ (Oraşul Purpuriu Interzis). „Cheng“ înseamnă cetate, iar cuvântul „Zi“ (violet, purpuriu), se referă la Steaua Polară care, în China antică, reprezenta lăcaşul ceresc al Împăratului de Jad (conducătorul Cerului şi al tuturor domeniilor de existenţă). Regiunea cerească ce îl înconjura era tărâmul în care locuiau Împăratul de Jad şi familia lui. Astfel, Oraşul Interzis, ca reşedinţă a împăratului Chinei, nu era altceva decât echivalentul terestru al tărâmului Împăratului de Jad. „Jin“ (interzis) se referă la faptul că nimeni nu putea părăsi sau pătrunde în palat fără permisiunea împăratului. (www.cunoastelumea.ro)

Oraşul Interzis a fost obiectivul despre care ştiam câte ceva înainte de a ajunge în China, dar odată ce te afli acolo ai efectiv senzaţia de întoarcere în timp, totul având un aer misterios şi încărcat de istorie.

Intrarea în acest complex arhitectural se face direct din impresionanta Piaţă Tian`anmen prin aşa numita Poarta Meridian unde împăratul îşi trecea în revistă trupele. Exista aici pe vremuri o curte transversală străbătută de aşa numitul Râu de Aur, tăiat de cinci poduri din marmură, iar ieşirea se face prin Poarta Priceperii Divine.

Oraşul Interzis a fost pe o perioadă de 500 de ani palatul imperial pentru 24 de împăraţi din dinastiile Ming şi Qing care au condus China. Se spune că au fost construite 9999 de încăperi fiecare cu destinaţia ei specială, numărul 9 semnificând prosperitatea şi două curţi, una exterioară acolo unde împăratul dădea ordine supuşilor lui şi una interioară care găzduia reşedinţa împăratului şi a familiei sale. Oraşul este înconjurat de un zid înalt de vreo 10 m prevăzut cu câte un turn pentru arcaşi la fiecare colţ şi de un canal cu apă cu lăţimea de cca 50 m. În interiorul zidurilor porţile, curţile şi grădinile sunt dispuse simetric.

Am mers urmărind cu mare curiozitate locurile importante ale palatului, sala Armoniei Supreme unde aveau loc ceremonii de întronare, nunţi imperiale, plecarea generalilor la război, Anul Nou şi ziua de naştere a împăratului, săli pentru primirea demnitarilor străini, pentru judecarea plângerilor, apartamentul imperial, iar în laterale erau clădirile destinate împărătesei, concubinelor, o bibliotecă imperială, depozite. La ieşirea din palat se află o mică gradină organizată după principiile Feng shui ce era destinată familiei imperiale pentru odihnă şi reflexie.

Sigur ar mai fi multe de povestit despre Oraşul interzis, dar cele câteva informaţii însoţite de imagini surprinse cu aparatul de fotografiat sper să vă facă dornici şi curioşi de a mă urmări în continuare pentru că, aşa cum vă spun de fiecare dată, călătoria continuă.

Teofilia Banu

Turist în China multimilenară (I)

PUBLICITATE: Agenție de turism: http://www.kmd-travel.ro/


Despre China şi civilizaţia din acea parte de lume se spune că au influenţat destinul omenirii pe pământ. Simt că şi asupra mea au avut un oarece efect pentru că, după ce am fost acolo, mi-am schimbat atitudinea faţă de tot şi toate.

Ce am văzut? Aproape sigur toate obiectivele de interes pentru orice turist ajuns în marele imperiu. Mă bucur că am prilejul să vă pot povesti despre sentimentele trăite ori de câte ori vedeam ceva nou.

Am zburat cu avionul, circa douăsprezece ore, direct la Beijing. Primul obiectiv vizitat a fost Palatul de Vară, cea mai mare şi mai bine păstrată grădină imperială, un paradis peisagistic creat cu sacrificii financiare destul de consistente, o zonă cu munte, lac şi pagode în care am petrecut câteva ore de neuitat. Apoi, timp de 5 zile, am văzut Oraşul Interzis, Piaţa Tiananmen, Templul Cerului, Marele Zid, Armata de Teracotă a împăratului Qin, Pagoda Gâsca Sălbatică. Am trecut în Tibet şi de acolo am ajuns în insula Hainan la Sanya, staţiune renumită pentru plajele sale întinse, cu nisip fin şi pentru pădurile tropicale cu vegetaţii luxuriante. Aici au avut loc câteva concursuri de Miss World.

Vizita noastră s-a încheiat la Shanghai, centrul financiar şi economic al Chinei, un oraş modern şi cosmopolit cu şosele suspendate, multe clădiri zgârie-nori, hoteluri de lux şi magazine cu brandurile cele mai celebre şi scumpe din lume.

Contrastul între modern şi tradiţional este original în China. Este tărâmul care a oferit omenirii mai mult decât a primit. Cineva susţinea în glumă că Dumnezeu a creat lumea, iar restul e „made in China“.

În această călătorie am văzut şi trăit cele mai diverse situaţii. Am mers cu trenul în Tibet, în cabine presurizate, la cea mai mare altitudine din lume (peste 5.000 m), iar în Shanghai, cu cea mai mare viteză, în câteva secunde trenul a ajuns la 300 km/oră. Am urcat pe Marele Zid Chinezesc, obiectiv care se spune că poate fi văzut din cosmos. Am fost în locul unde fluturii produc vestita mătase, secret chinezesc păstrat de vreo 3.000 mii de ani şi care a constituit cea mai mare provocare pentru corăbierii occidentali.

Am petrecut câteva ore într-una dintre cele mai mari pieţe din lume, Piaţa Tiananmen, locul marilor parade militare sau adunări populare, acolo unde în 1949 Mao Zedong a proclamat Republica Populară Chineză, iar 40 de ani mai târziu au avut loc manifestaţiile pentru democraţie suprimate de armată.

La fel de inedită a fost şi piaţa Wangfujing din Beijing, renumită pentru spectacolul culinar pe care îl oferă în micile restaurante şi tonete unde se prepară tot felul de mâncăruri exotice chinezeşti. Am văzut acolo frigărui cu insecte, larve, caracatiţe, scorpioni şi fructe de mare care mişcau, şerpi şi alte „delicatese“.

Tot în Beijing am fost oaspeţii unui centru de medicină tradiţională chineză, unde am experimentat ceaiuri, masaje şi diagnosticul pulsului.

Întotdeauna posibilitatea de a călători în locuri noi a fost pentru mine o binecuvântare. Şi de această dată voi încerca să descriu pe rând toate obiectivele inedite şi fascinante pe care le-am văzut. Sper să vă stârnesc curiozitatea pentru că a împărtăşi cu voi, cititorii, cele văzute şi trăite de mine reprezintă o altă binecuvântare. Aşa că, vă spun din nou, călătoria continuă.

Teofilia Banu

Abonează-te la acest feed RSS