reclama youtube lumeasatuluitv
update 13 Nov 2019

Cetatea Neamţului. Fortăreaţă şi... lăcaş de închinare

În zbuciumata istorie a Moldovei, cetăţile au jucat un rol deosebit. Construite la fruntarii: Hotin, Orhei, Soroca, Tighina, Chilia, cetăţile n-au lipsit nici în interior. Dacă cele de la hotare opreau sau temporizau înaintarea invadatorilor, rolul cetăţilor din interior ni-l explică Dimitrie Cantemir: „Ori de câte ori se pornea un război, domnitorii îşi trimiteau aici copiii şi comorile ca într-o citadelă care cu greu putea fi cucerită şi chiar şi astăzi, când pământenii sunt atacaţi, găsesc aici adăpostul cel mai sigur.“

Între cetăţile „dinnăuntru“, Cetatea Neamţului ocupă prin istoria ei glorioasă un loc aparte. Nu vom vorbi despre evenimentele care au marcat destinul acestei fortificaţii ridicate de Petru Muşat şi întărite de Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare sau despre încercarea lui Alexandru Lăpuşneanu care, la ordinul sultanului, „umplându toate cetăţile cu lemne, le-au aprinsu de le-au arsu şi  le-au risipitu...“. Vom aminti doar de Vasile Lupu care, încercând vigilenţa Porţii, reface cetatea, întemeind în acest cuib al vulturilor o... mănăstire despre care în 1646 misionarul italian Bandini scria că „are patru turnuri de pază, păzitorii porţilor sunt pedestraşii domnului încât i-ai zice mai corect fortăreaţă decât mănăstire“.

Acest, să-i spunem, şiretlic al domnitorului moldovean devine cunoscut credincioşilor din zonă şi autorităţilor vremii, astfel că în 1665 un document de la Eustratie Dabija Voievod precizează că „această mănăstire este zidită pe locul Cetăţii Neamului precum este scris în aşezământurile care le avea de la Ieremia Movilă Voievod şi de la ctitorul ei Vasile Voievod pre care el însuşi au zidit această Sfântă Mănăstire“.

Devenită loc de refugiu în 1650, când tătarii au predat Iaşii, în Cetatea Neamţului – acum în mănăstire – şi-a găsit adăpost familia domnească „dimpreună cu casele boierilor“. Vasile Lupu, ctitorul mănăstirii cu hramul marelui părinte şi de minuni făcător Sfântul Nicolae, a scutit de biruri, a dăruit sate, poieni, mori pentru a fi de folos „călugărilor din cetate“. Urmaşii săi, Gheorghe Ştefan, Ştefăniţă Vodă, Duca Vodă, Antonie Ruset emit, la rândul lor, hrisoave de confirmare şi întărire a daniilor lui Vasile Lupu ctitoriei sale de la Cetatea Neamţului.

În 1686, Ioan Sobieski, regele Poloniei, în drum spre ţara sa – după ce la Iaşi dăduse foc la două mănăstiri şi jefuise odoare de la celelalte biserici şi mănăstiri din capitala Moldovei ia în captivitate pe mitropolitul Dosoftei – ajunge la Cetatea Neamţului, acum mănăstire, unde era ascunsă domniţa Ruxandra, fiica lui Vasile Lupu. Aici o ceată de cazaci din oastea regelui polon „au pus-o la cazne, i-au luat 19 mii de galbeni şi pe prag cu toporul i-au tăiat capul. Multă vreme, spune cronicarul, au rămas pe un perete al cetăţii pete de sânge, urmele chinuitei domniţe din acel ceas“.

Ultima consemnare a mănăstirii, de fapt cetăţii, este în 1717, când lui Mihai Vodă „i-a venit poruncă de la Poartă să strice Cetatea Neamţului şi Caşinul şi Mara şi le-au stricat zidurile – cum amintea Ion Neculce – iară nu foarte de tot“. 

Jertfă a nepăsării şi ingratitudinii, Cetatea, vreme de două secole „ruină bătrână, schelet uriaş în visul moldav al legendelor“, cum o descria Ion Creangă, Cetatea Neamţului a intrat, acum câţiva ani, în ample lucrări de restaurare. Despre mănăstirea, de care aminteam, mai vorbesc acum zidurile unor încăperi, cum ar fi monetăria cu plafonul boltit sub biserica care-i era suprapusă. Aşadar o pagină din istoria zbuciumată a Cetăţii Neamţului, dar şi a mănăstirii ctitorite de Vasile Lupu, cel care din dragoste de credinţă şi ţară ne-a lăsat nouă, celor de acum, bijuterii fără asemănare – Mănăstirea Trei Ierarhi, Mănăstirea Golia şi altele, cum ar fi lăcaşul de închinare cu hramul Sfântul Nicolae din Cetatea Neamţului, de care se cuvine să ne amintim de fiecare dată când, ca turişti, trecem pe meleagurile nemţene.

Stelian Ciocoiu

Abonează-te la acest feed RSS