reclama youtube lumeasatuluitv
update 19 Jul 2019

„Bucovina coase ie“

În Bucovina tradiţiile şi valorile lăsate moştenire din străbuni nu pier. Şezătorile sunt locurile în care utilul se îmbină cu plăcutul, în care munca se împleteşte cu socializarea, iar meşteşugurile capătă o altă dimensiune. De patru ani, bucăţi de pânză devin obiecte de artă din mâinile unor creatori neasemuiţi, care au diferite profesii, dar care vor ca ia, parte din identitatea noastră naţională, să dea tonul în modă.

În anul 2014, la iniţiativa unei iubitoare de tradiţii, Monica Balaţchi, s-a constituit şezătoarea „Bucovina coase ie“, un proiect de la suflet pentru suflete, desfăşurat mai întâi într-un atelier de croitorie din Suceava. Acţiunea a „prins aripi“, fiind găzduită în diverse locaţii pentru ca, în final, să ajungă acolo unde îi este locul, la Centrul pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale din cadrul Centrului Cultural Bucovina.

„Am început cu un anunţ pe Facebook acum patru ani: «Poftiţi la şezătoare!». Ne adunam într-un atelier de croitorie din Suceava o mână de fete, o parte venind din curiozitate, să vadă ce se întâmplă. Am început să ne cunoaştem, să coasem, pe parcurs s-au alăturat mai multe doamne grupului nostru şi după doi ani am devenit asociaţie cu acte în regulă. Ne întâlnim ori de câte ori ni se face dor să coasem, să mai învăţăm ceva unii de la alţii, să ne lăudăm cu ce am mai lucrat. Fiecare dintre noi avem diferite ocupaţii, în grup sunt profesori, psihologi, contabili, învăţători, pensionari, elevi. Noi nu trăim din cusătură, cusătura este o pasiune“, susţine Monica Balaţchi, preşedinta Asociaţiei „Bucovina coase ie“.

Elevii au învăţat să coase ii

La Suceava, şezătorile „Bucovina coase ie“ reprezintă un imbold pentru oamenii locului şi nu numai de a învăţa elementele cusăturilor tradiţionale româneşti şi apoi de a coase ii şi de a împărtăşi din experienţa lor copiilor. Împreună cu Centrul pentru Susţinerea Tradiţiilor Bucovinene, doamnele din Asociaţia „Bucovina coase ie“ s-au aplecat cu grijă şi dragoste asupra unui grup de elevi de la Colegiul Tehnic „Alexandru Ioan Cuza“ din Suceava, care au dorit să înveţe să ţină acul în mână şi să facă, cu ajutorul lui, lucruri minunate. Au început cu lucrări mici, au confecţionat mărţişoare, semne de carte, alte obiecte tradiţionale, au cusut pe bucăţi mici de material, la început cu stângăcie, pentru ca, apoi, să se încumete să-şi coase singuri o ie.

Aproape lunar, la şezătorile de la Centrul Tradiţiilor Bucovinene sunt prezenţi şi copii. Cei mai mici stau pe lângă mame şi bunici şi mai fură din gesturi, iar cei mai mari cântă. Ioana Balaţchi îi încântă pe cei prezenţi cu muzică clasică interpretată la pian, iar surorile Diana Anastasia şi Teodora Camelia Seserman, în timp ce cos mărgele pe ie, interpretează cele mai frumoase melodii populare din Caşvana şi Todireşti. Singurul bărbat prezent, domnul Petrică Rusu, cunoscut ca „poetul şezătorii“, creează o atmosferă plăcută cu ajutorul versurilor pe care le pregăteşte pentru cel de-al doilea volum „Bucovina coase ie“ („La şezătoarea cea de faţă,/Vezi cum firele de aţă,/Se-mpletesc şi se agaţă/Şi dau lucrurilor viaţă“), fiind doar câteva din versurile dintr-o frumoasă poezie dedicată acestor evenimente. De pe mese nu lipsesc nici bucatele tradiţionale bucovinene, cozonacul cu mac, plăcintele cu brânză şi prăjiturile de casă.

 bucovina ie

Lada cu zestre trebuie mereu completată

Şezătorile „Bucovina coase ie“ s-au născut ca un răspuns la chemarea străbunelor de a lăsa pentru mai departe o parte din viaţa noastră scrisă pe pânză pentru urmaşi. Livia Roşu nu şi-a uitat zona etnografică, Udeşti, iar la şezători îmbracă ii cu modele deosebite din acest loc, lucrate de ea.

„M-am uitat în lada de zestre şi am văzut că îi cam goală, chiar dacă mama îmi lăsase ceva. Atunci mi-am pus întrebarea: copiilor mei ce le las? Nu că ar fi mari doritori de port popular, dar trebuie să las şi eu ceva în urma mea să vadă nepoţii mei şi să spună: «Uite ce frumos a cusut bunica». A fost o adevărată provocare pentru mine. Am început cu un model simplu, cruciuliţe, pe o bucată de pânză. Acum confecţionez o cămăşuţă pentru fata mea pe care vrea să o poarte la ieşirile în oraş, ceva modern, dar cu elementele iei din vechime. Pânza este ţesută în casă, dar cumpărată de pe Internet, unde sunt grupuri de ţesători, oameni de încredere, şi care vând la un preţ potrivit cu munca depusă. Astfel se păstrează şi tradiţia ca ia să fie făcută pe pânză ţesută“, ne-a spus Livia Roşu.

Doina Părăscuţă este din partea Bosanciului şi poartă o cămaşă cu o vechime de peste 50 de ani. Mereu este însoţită de nepoţica Erica Maria, de 5 ani, care se mândreşte cu costumul popular făcut de bunică şi pandantul făcut de mamă. Doamna Doina susţine că, aşa cum purtăm noi ia, trebuie să o poarte copiii, nepoţii şi strănepoţii: „Se poartă cămăşile cusute cu mărgele, sunt mai greu de realizat şi dacă au modelul încărcat sunt şi foarte grele la purtat. La costumul popular trebuie şi accesorii asortate, mărgele, broşe, cercei, făcute de meşterii care se pricep.“ 

Chemarea de a coase alături de părinţi

Cei mai tineri pot să admire îndemânarea şi răbdarea cu care se realizează adevăratele comori incontestabile ale artei populare bucovinene, cămăşile populare cu broderii manuale, cu sau fără mărgele, cu modele geometrice, cusute în tehnici de lucru vechi, păstrate din generaţie în generaţie. La şezătoare am întâlnit mamă şi fiică ce confecţionează ii. Lidia Loredana Seserman este profesor pentru învăţământul primar la Caşvana, iubeşte tradiţiile şi le transmite fiicei, elevă la un liceu sucevean. Mama croieşte materialul, îl tiveşte, iar Diana Anastasia, deşi are numai 16 ani, coase modelele tradiţionale cu mărgele, după care mama asamblează elementele iei. „Este o mândrie pentru noi, bucovinenii, să ne facem singuri costumul popular. Puţine tinere din ziua de astăzi mai ştiu să ţină acul în mână, dar pentru mine este o relaxare. În timpul liber prefer să cos şi să cânt melodii populare în acelaşi timp. De cele mai multe ori aleg modele cu simbolul localităţii mele, Caşvana, care este frunza de stejar. Deocamdată este o pasiune, dar ceea ce fac acum mă va ajuta foarte mult în viaţă indiferent de meseria pe care o voi practica. Cămaşa cu care sunt îmbrăcată este cusută de mine iarna aceasta, am lucrat două săptămâni“, spune cu mândrie Diana Anastasia Seserman.

Silviu Buculei

Cultură de „piaţă“ la Gura Humorului

Un spaţiu nou pe scena artei contemporane bucovinene, Piaţa agroalimentară din Gura Humorului îşi propune să dezvolte un program axat pe artişti plastici, atât humoreni cât şi din întreaga ţară, cuprinzând expoziţii ale unor nume importante din arta românească a ultimilor 50 de ani.

2.500 mp...

Piaţa, în suprafaţă de 2.500 mp, a fost modernizată în anul 2018 din banii bugetului local pentru a oferi condiţii optime de igienă şi calitate pentru comercializarea produselor alimentare şi nealimentare. Rapid a devenit un loc unic în România, plin de oameni, cumpărători şi vânzători, curioşi şi iubitori de literatură şi arte plastice, un spaţiu dedicat diversităţii mediilor de exprimare, cu o expoziţie permanentă, un fel de simeză, devenind şi locul unde se vor vinde cărţi, tablouri, legume, carne, produse apicole, ouă, murături sau fructe.

„Să nu se mire nimeni când în Piaţa Centrală a oraşului Gura Humorului turişti care vor veni la Voroneţ vor cumpăra cărţi, tablouri, fructe, vinuri, dulceţuri, ciuperci, fructe de pădure, legume, carne, în fine, o bucată zdravănă de Bucovină“, este mesajul celor care administrează Piaţa Agroalimentară Gura Humorului.

Pol al artei contemporane în Bucovina

După inaugurarea pieţei, pe 21 decembrie 2018, au avut loc deja două evenimente, lansarea cărţii „EmoTicoane“, de Sorin Poclitaru, şi vernisajul expoziţiei de pictură „Artist 2018“, semnată de Radu Bercea. De la începutul lunii martie, humorenii care vor ajunge la Piaţă vor putea admira lucrările pictorului rădăuţean Ioan Bodnar. Beneficiind de un spaţiu stabil, Galeriile de artă de la Piaţa Agroalimentară adoptă o altă abordare de a aduce arta şi artiştii mai aproape de cetăţenii urbei, punând accentul pe promovarea artiştilor plastici şi a scriitorilor contemporani prin expoziţii, lansări de carte şi prin proiecte interdisciplinare experimentale de pictură, sculptură, inclusiv expoziţii de grup.

Într-un oraş în care există muzeu şi un centru cultural modern, cum puţine localităţi din ţară au, Primăria Gura Humorului, în parteneriat cu un om drag locului, Radu Bercea, artistul plastic cu cea mai intensă activitate expoziţională din arealul bucovinean, a pus la cale o surpriză pentru cei care vin la piaţă.

„Avem muzeu, avem Centru Cultural cu săli de expoziţii şi de spectacole, dar nu toţi oamenii ajung acolo. Domnul primar Marius Ursaciuc a convenit împreună cu mine să deschidem la piaţă Galeria «Artis». Este un proiect destul de interesant pentru mine pentru că nu am mai auzit până acum să se facă într-o piaţă o galerie de artă. Dacă publicul nu are timp să frecventeze o galerie de artă venim noi la el. Pe lângă spaţiul dedicat activităţilor specifice din piaţă, unde fiecare tablou este dedicat unui aspect din piaţă, fiind expuse tablouri cu plante, flori, legume, fructe, animale, chipuri de comercianţi, sunt alte două spaţii foarte generoase pe culoarele care duc la magazine şi în zona administrativă, unde ne-am propus expoziţii de grafică, tablouri cu peisaje, arhitectură urbană, flori, portrete, acuarelă etc. Aici traficul este foarte mare datorită oamenilor care privesc spre tablourile expuse şi în mai puţin de o lună piaţa a devenit un loc cunoscut nu numai de humoreni, ci și de turiştii dornici de confesiuni cromatice într-un loc atipic la prima vedere pentru aşa ceva. În curând își vor expune creaţia aici şi alţi artişti din judeţ, dar şi din afara acestuia. Poţi veni la piaţă nu numai să faci cumpărături, ci o poţi vizita doar pentru a privi aceste lucrări“, ne-a spus maestrul Radu Bercea.

Fiecare artist care expune la piaţă donează o lucrare Primăriei oraşului Gura Humorului, astfel încât peste câţiva ani vom avea Pinacoteca de la Piaţă, cu lucrări ale artiştilor plastici consacraţi, dar şi ale celor care se află la primele expoziţii personale sau de grup.

Artistul care demonstrează că pasiunea nu moare

Devenit un reper al artei din Bucovina şi un punct de sprijin al acestor tărâmuri culturale, artistul Radu Bercea a prezentat pe simezele Pieţei Agroalimentare din Gura Humorului, în cadrul expoziţiei de pictură „Artist 2018“, o adevărată colecţie de artă care cuprinde 70 de lucrări de acuarelă, pastel ori culori de ulei, grafică, portrete ale unor personaje desprinse în mare parte din lumea reală sau care s-au dovedit a fi „Vrednici de Bucovina“, pictură pe pânză.

„Pictura pentru mine este o latură a vieţii mele. Prin pictură eu de multe ori mă detaşez, uit de necazuri, de suferinţă“, susţine maestrul Radu Bercea.

Pictorul şi graficianul Radu Bercea, un om cu un destin aparte, este cunoscut prin cele peste 200 de expoziţii, realizate de-a lungul timpului în ţară ori peste hotare, în Ucraina, Ţările Baltice, Franţa şi exotica Brazilie, acolo unde primăria oraşului Rio Negro i-a acordat pe merit titlul de cetăţean de onoare, şi, nu în ultimul rând, prin imaginile plastice ale infernului trăit în perioada de detenţie politică, în cărţi precum „Imagini din gulagul românesc“, „Memoria retinei gulagului românesc“, „Deportaţii“ ori „Mărturii din Infern“. Mai este cetăţean de onoare în Port Marly – Franţa, în Ostriţa, regiunea Cernăuţi, şi Gura Humorului.

Martir al neamului

Radu Bercea este şi un martir al neamului românesc, care a trecut prin gulagul românesc, iar ceea ce a trăit spune şi altora, dar nu prin cuvinte, ci prin imagini pictate, prin desen, printr-o expoziţie itinerantă, „Memoria retinei gulagului românesc“, care a poposit în numeroase oraşe din România, dar şi peste hotare.

Pe 30 aprilie 1959, când era elev în anul trei la Arte Plastice, la Şcoala de Pictură şi Arte Decorative „Octav Băncilă“ din Iaşi, a fost arestat de către organele de securitate în urma unui comentariu la adresa Partidului Comunist pe care l-a făcut în timpul unei discuţii cu colegii săi. Tribunalul Militar Iaşi l-a condamnat pe elevul Radu Bercea la 20 de ani de muncă silnică şi zece ani de degradare civică, motivele fiind „discuţii duşmănoase la adresa regimului din RPR, elogii la modul de viaţă din statele capitaliste, ponegrirea condiţiilor de viaţă din ţara noastră create de PRM şi Guvern“. A trecut prin lagărele din Balta Brăilei, unde i-a cunoscut pe scriitorul Alexandru Ivasiuc, academicianul Alexandru Zub, scriitorul Alexandru Paleologu, în final fiind închis în Bacul Gironde, care avea arborat steagul francez, iar vapoarele care treceau pe Dunăre nu ştiau că acolo este o închisoare.

Silviu BUCULEI

  • Publicat în Sate

Spectacol tradiţional în Bucovina - măştile între ritual şi obiect de recuzită

Bucovina este o zonă în care tradiţiile populare româneşti, peste care şi-a pus amprenta civilizaţia austro-ungară ca urmare a includerii ei în Imperiul Habsburgic în 1775, se păstrează nealterate. De la Vatra Dornei până la Rădăuţi şi Cernăuţi (Nordul Bucovinei) întâlnim cele mai spectaculoase manifestări ale credinţelor şi practicilor magice din lumea satelor din această zonă, printre care se numără şi măştile. Dacă în trecut măştile jucate la cumpăna dintre ani aveau rol de protecţie, legătură spirituală cu forţele supranaturale având funcţii magice, astăzi acestea au devenit mijloace de expresii plastice, unde magicul a subordonat esteticul în dorinţa de a impresiona asistenţa şi de  a crea spectacol prin caricaturizarea în imaginarul rural a diverselor personaje.

La Muzeul Etnografic „Hanul Domnesc“, cele mai vechi măşti populare

Bucovinenii transfigurează de secole, prin măşti şi jocuri, îndeletnicirile de zi cu zi şi momentele cele mai importante din viaţa omului: naşterea, căsătoria şi moartea. Chiar dacă majoritatea măştilor şi-au pierdut caracterul ritualic de odinioară (şi au devenit laice, cu personaje animaliere sau umane: capra, ursul, calul, ţapul, moşii, babele, soldaţii, ţiganii, doctorul, pădurarul, negustorul, bunghierul etc. şi nu mai sunt utilizate pentru a îndepărta boala şi energiile negative, în Bucovina există numărul cel mai mare de măşti de pe teritoriul românesc. Cele mai vechi măşti din zona de nord-est a ţării se află în patrimoniul Muzeului Bucovinei, o parte dintre acestea fiind prezentate publicului la Muzeul Etnografic „Hanul Domnesc“ din Suceava.

„Măştile sunt foarte haioase, sunt executate de meşteri mascaragii (aşa se numesc meşterii care realizează măştile populare), din diferite materiale: blană, fuior de câlţi, materiale textile, pănuşi de porumb, cu ochi de sticlă, dinţi din fasole etc. În expoziţia organizată de Muzeul Etnografic sunt prezentate măşti care se joacă mai ales în cadrul obiceiurilor de iarnă. Este vorba de măşti de cap, care acoperă tot capul, şi măşti obrăzare, care acoperă doar faţa. Ca şi categorii de măşti avem măşti de urâţi (măşti de moşi, de babe – sunt acele măşti blănoase cu tot felul de accesorii) şi măşti de frumoşi, cum ar fi cele de la malancă şi hurta de împăraţi, măşti de militari cu vestoane la care sunt adăugate accesorii, oglinzi, epoleţi pe umeri, coifuri mari din pene de gâscă colorate cunoscute sub denumirea de ceacuri, şi sunt jucate doar în câteva comune din jurul Sucevei. Toate sunt piese din patrimoniul Muzeului de Etnografie, noi le avem în depozitele muzeului, sunt făcute cu ani în urmă, pentru că de la an la an această tradiţie se pierde, se fac din ce în ce mai puţine măşti care păstrează strict autenticitatea vetrei etnofolclorice din care provin. Fiecare mască din colecţia noastră are o descriere referitoare la tipul măştii, materiale folosite, localitatea de provenienţă, datarea“, ne-a spus Maria Cruşninschi, muzeograf, Serviciul de Etnografie al Muzeului Bucovinei din Suceava.

Măştile diferă de la o vatră etnofolclorică la alta

Obiectele vestimentare, piesele de recuzită şi accesoriile personajelor din diferite alaiuri şi jocuri specifice sărbătorilor de iarnă prezentate de Muzeul Etnografic din Suceava datează de la începutul secolului al XX-lea. Ceac-ul (coif mare) este o piesă de recuzită confecţionată din pene colorate întâlnită în zonele Bosanci şi Moara, în „Hurta de Împăraţi“ (ceată de Anul Nou). Penele de gâscă sunt vopsite şi lipite pe o pălărie din fetru, iar culoarea penelor relevă funcţia sau rangul personajului: general, ministru, cancelar, împărat.

Masca de ursar este întâlnită la costumul de ursar, personajul principal din „Alaiul Ursului“, fiind confecţionată din pănuşi de porumb, cârpe colorate, catifea, fuior de câlţi, fasole în zona comunei Dărmăneşti, în timp ce la Dumbrăveni aceeaşi mască are pănuşile de porumb vopsite, dar şi pene de curcan ori fâşii din piele.

Obrăzarul de urât este o mască antropomorfă care înfăţişează un chip uman din categoria „Urâţilor“, confecţionată din blană de oaie albă, brumărie, lână colorată, fasole, în tip ce obrăzarul de moş din zona Vatra Dornei, tot o mască ce înfăţişează un bătrân, este confecţionat din blană de oaie neagră, lână colorată, ţesătură din lână piuată, cârpe colorate. La Suceava obrăzarul moşului este confecţionat din  blană de oaie albă şi brumărie, lână colorată, fuior din câlţi, pălărie din fetru, scoici, fasole, mărgeluţe, în timp ce la Bălăceana pe obrăzarul moşului găsim lemn cioplit, fasole, pânză de sac, cuie. Obrăzarul de babă este o mască antropomorfă care înfăţişează un chip uman (babă) confecţio­nată în zona Sucevei din fuior de câlţi, vezică de porc, cârpe colorate, fasole, carton. Masca de ţigancă de la Ipoteşti este confecţionată din cârpe colorate, tulpan cu decor floral stilizat, fuior de câlţi, lână colorată, bănuţi din tablă.

Cinci meşteri populari duc mai departe tradiţia confecţionării măştilor populare

Măştile populare erau folosite şi la noi încă din perioada precreştină, iar ele s-au păstrat o vreme şi în creştinism, fiind legate de anotimpuri, de naştere, nuntă şi înmormântare, de evenimentele comunităţii, principalele momente din viaţa omului fiind însoţite în acele vremuri de nevoia de alungare a duhurilor rele sau de înveselire. De cele mai multe ori masca populară era concepută să fie cât mai urâtă, ca să alunge răul, după cum reiese şi din volumul „Măştile populare“, publicat de reputatul etnograf Romulus Vulcănescu în anul 1970. Deşi există o tradiţie în confecţionarea măştilor şi un ritual pentru fiecare tip de mască, care se păstrează prin viu grai din generaţie în generaţie, măştile populare sunt folosite astăzi doar în perioada Sărbătorilor de iarnă, în rest ele având rol decorativ, fiind măşti „de ţinut în casă“, pentru alungarea spiritelor rele.

De la Călin Brăteanu, directorul Centrului pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale din cadrul Centrului Cultural „Bucovina“ al judeţului Suceava, am aflat că în evidenţele instituţiei pe care o conduce sunt cinci meşteri populari care duc mai departe tradiţia confecţionării măştilor populare. Cele mai multe măşti confecţionate de meşterii populari sunt haioase, viu colorate, având rolul de a bine dispune oamenii. Niciodată un meşter nu face două măşti la fel, elementele definitorii ale fizionomiei – ochii, nasul, gura, părul fiind ingenios metamorfozate pentru a întruchipa bătrâneţea, identitatea etnică, profesia şi alte elemente specifice măştii lucrate. Fiecare mască are farmecul ei, este diferită şi exprimă ceva. Personajele reprezentate de măştile din Bucovina ironizează prostia, urâtul sau alte defecte umane, critică asupritorii şi laudă gospodarii cei mai de seamă ai comunităţii. Uneori, când este ironizat un „edil al satului“, un „lider de partid“ sau un personaj „influent în timpurile noastre“, cei care confecţionează măşti îşi atrag antipatii şi duşmani. Cea mai mare parte a măştilor confecţionate de mascaragii iau drumul străinătăţii, iar altele ajung la iubitorii de folclor şi tradiţii din toate colţurile ţării. O altă categorie de măşti antropomorfe confecţionate de meşterii suceveni, din care fac parte cele ce reprezintă vechiul cult al moşilor şi strămoşilor (măşti de babe şi moşnegi), măştile cu caracter etnic (măşti de ţigan sau cele inspirate din costumul popular al diverselor popoare), ajung la ansamblurile folclorice.

Silviu BUCULEI

GALERIE FOTO

Pe 15 august Bucovina devine loc de pelerinaj

Mănăstirea Putna, Basilica Minor din Cacica şi Biserica Hagigadar din Suceava, toate trei având hramul Adormirea Maicii Domnului, sunt locuri de pelerinaj pentru creştinii ortodocşi, catolici şi armeni din Europa şi nu numai.

Prima serbare a românilor la Putna

În ziua de 15 august, de sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, Mănăstirea Putna îşi serbează hramul. În fiecare an, la Putna vin de hramul mănăstirii mii de bucovineni şi pelerini din toată ţara, din Ucraina şi Republica Moldova. De 147 de ani această zi este un moment trăit de întreagă suflare românească, chiar dacă o parte este despărţită de graniţele trasate după Pactul Ribbentrop – Molotov sau de cel de cedare a Cadrilaterului. Românii se adună în această vatră monahală din Bucovina pentru credinţa, spiritualitatea, istoria şi cultura românească, dar şi pentru a-şi aduce aminte de rolul Putnei în înfăptuirea Marii Uniri.

După cum ne spune protosinghelul Dosoftei Dijmărescu (doctor în istorie, licenţiat în informatică şi teologie), cronicarul Mănăstirii Putna, în drumul Unirii românilor un pas important s-a făcut la Mănăstirea Putna, de hramul mănăstirii, în 1871. Prilejul serbării a fost împlinirea a 400 de ani de la sfințirea Mănăstirii Putna, al cărei ctitor, Sfântul Voievod Ştefan cel Mare, era înţeles ca un părinte al neamului, care poate aduce unitatea dorită. Atunci avut loc prima serbare a românilor de pretutindeni, iniţiată de Mihai Eminescu împreună cu scriitorul Ioan Slavici, marele chimist Nicolae Teclu, istoricul A.D. Xenopol şi organizată de Asociaţia studenţilor români de la Viena „România Jună“, care în decembrie 1869 a lansat un apel către studenţii români din Bucureşti, Iaşi, Paris, Berlin, Torino, Pesta, Sibiu, Oradea, Cernăuţi, Arad şi Blaj. Deşi întreaga Bucovină era atunci în Imperiul Austro-Ungar, Sfântul Voievod Ştefan cel Mare era considerat „simbolul cel mai înalt al simţămintelor patriotice şi naţionale“. Serbarea a fost o sărbătoare a marelui Voievod şi a trecutului românilor şi, în acelaşi timp, o chemare spre mântuirea neamului, adică spre întregire şi independenţă, în dimineaţa zilei de 15 august 1871 peste 3.000 de români participând la Sfânta Liturghie.

O urnă de argint păstrează pământul provinciilor româneşti

Părintele Dosoftei spune că, după predica plină de însufleţire a stareţului de atunci, Arcadie Ciupercovici, a urmat sfinţirea darurilor aduse de participanţi, care au fost depuse pe mormântul Sfântului Ştefan. Cel mai important dintre aceste daruri a fost o urnă de argint care se păstrează până astăzi în muzeul mănăstirii şi care conţinea pământ adus din toate provinciile româneşti. Era o rugă către Sfântul Voievod: „Aşa cum s-a unit acest pământ aici, mijloceşte la Dumnezeu să se unească şi locurile de unde el s-a luat!“ După Primul Război Mondial, o parte din acest pământ a fost presărată pe câmpurile de luptă care au dus la Marea Unire.

După-amiază a cântat la vioară Ciprian Porumbescu, care i-a spus tatălui său, preotul Iraclie Porumbescu: „Tată, am cântat Daciei întregi.“ Seara a avut loc Primul Congres al Studenţilor Români, principalul scop al dezbaterilor fiind cum să se realizeze unitatea românilor. După ce oaspeţii din toate zările româneşti au plecat, Eminescu i-a împărtăşit unui coleg ce a însemnat această serbare: „Deşi despărţiţi prin hotare politice, toţi ştiu că sunt unul şi acelaşi neam şi această convingere va mări puterea lor de rezistenţă şi îi va oţeli în lupta pentru neam, pentru lege, credinţă şi ţară.“

„După aproape 50 de ani Marea Unire a venit, pentru că, la fel ca Prima Serbare a Românilor de Pretutindeni de la Putna, Marea Unire a existat în gândul lui Dumnezeu şi de aici s-a sădit în sufletul românilor“, spune protosinghelul Dosoftei Dijmărescu în revista Cuvinte către tineri editată de Mănăstirea Putna.

Construcţia Mănăstirii Putna, ctitorie a lui Ştefan cel Mare (al cărui mormânt se află aici), a început în anul 1466 şi s-a terminat în 1469, fiind sfinţită în acelaşi an, pe 3 septembrie, de întreg clerul moldovenesc.

La Cacica, zile binecuvântate şi pline de har pentru pelerini

Mii de pelerini sunt prezenţi în fiecare an, în zilele de 14 şi 15 august, la Sanctuarul naţional marian de la Cacica cu ocazia sărbătorii Adormirea Maicii Domnului. Alături de români, credincioşi din Polonia, Germania, Ungaria, Austria, Italia şi din alte ţări europene, preoţi, autorităţi civile şi episcopi din diferite ţări participă la celebrarea Sfintelor Liturghii din aceste zile. Din programul celebrărilor de la Cacica face parte pelerinajul copiilor şi tinerilor din data de 14 august, care, după un traseu de câţiva kilometric parcurşi pe jos, vor fi salutaţi de înalţii reprezentanţi ai bisericii catolice prezenţi la Cacica.

Seara, de la ora 18,00 are loc Sfânta Liturghie celebrată de înalţi reprezentanţi ai bisericii catolice, animată de copii, ministranţi, tineri, seminarişti şi persoane consacrate. Privegherea mariană cu lumânări de la ora 22 constituie pentru pelerini apogeul ajunului sărbătorii Adormirea Maicii Domnului. Cu steaguri şi cu statuia Fecioarei Maria, cu torţe  şi cu preoţii în frunte, mulţimea înconjoară sanctuarul în procesiunea lumânărilor. Rugăciunile şi imnurile mariane sunt cântate de pelerinii care însoţesc permanent procesiunea, iar la fiecare „Ave Maria“, intonate în anumite momente, pelerinii ridică lumânările, luminând calea străbătută în jurul bisericii „pentru a contempla minunile pe care Dumnezeu le face zi de zi cu noi“.

Liturghie oficiată în cinci limbi

În ziua de hram, marţi, 15 august, vor avea loc, la ora 6, Sfânta Liturghie în limba română, urmată de Sfânta Liturghie în greco-catolică, maghiară, polonă şi în limba germană. În centrul sărbătorii Adormirea Maicii Domnului este Liturghia de hram celebrată la ora 11 în cadrul căreia vor concelebra episcopi şi aproape 100 de preoţi din ţară şi din străinătate. La final, icoana Preacuratei Fecioare Maria va fi purtată în procesiune în jurul bisericii, fiind binecuvântate florile şi obiectele religioase aduse de pelerini.

Sanctuarul de la Cacica a fost construit de polonezi în 1904 şi a devenit imediat loc de meditaţie şi rugăciune sfinţit de icoana miraculoasă a Preacuratei Fecioare Maria, copie a icoanei „Madona Neagră“ de la Czêstochowa (Polonia), care a fost adusă la Cacica, tot de polonezi, încă din 1809. Pe 15 august 1996 biserica a fost declarată sanctuar diecezan, pentru ca, în următorul an, să fie declarată sanctuar naţional. În anul 2000 Papa Ioan Paul al II-lea a acordat bisericii de la Cacica titlul de „basilica minor“.

Locul unde vin armeni din toată lumea

În judeţul Suceava sunt singurele mănăstiri armeneşti din afara Armeniei din toată Europa, respectiv Zamca şi Hagigadar. Conform tradiţiei, credincioşii urcă în genunchi dealul pe care se află biserica Hagigadar.

Numeroşi credincioşi, din ţară, dar şi din SUA, Canada, Olanda, Marea Britanie sau chiar Armenia, participă pe 15 august la Sf. Liturghie oficiată de PS Episcop Datev Hagopian, Întâistătător al Arhiepiscopiei Armene din România, la Mănăstirea Hagigadar, cunoscută şi sub numele de „Biserica Dorinţelor“. Mănăstirea Hagigadar este cel mai important reper din viaţa spirituală a fiecărui armean, cel puţin o dată în viaţă armenii sau cei care au origini armene trebuind să ajungă la această mănăstire pentru a participa la Sfânta Liturghie oficiată de un sobor de preoţi din care face parte parohul bisericii armeneşti din Suceava, Azad Mandalian. În timpul urcuşului, credincioşii aprind lumânări în locuri special amenajate şi se roagă pentru împlinirea dorinţei lor. Ajunşi lângă biserică, o înconjoară de trei ori, tot în genunchi, rugându-se în fiecare din cele patru colţuri. După ce îşi văd împlinite dorinţele, oamenii revin să se roage din nou la mănăstire şi să mulţumească. După slujbă, credincioşii sunt binecuvântaţi şi rostesc, în limba armeană, o rugăciune pentru sănătatea celor prezenţi, iar apoi preoţii împart credincioşilor struguri sfinţiţi. Urmează o agapă creştină la care se servesc mâncăruri specific armeneşti, respectiv „supa de urechiuşe“ şi tradiţionalul pilaf cu carne de vită.

Tradiţii păstrate de peste 500 de ani

Preotul Azad Mandalian, parohul bisericii armeneşti din Suceava, spune că tradiţia a rămas la fel ca acum câteva sute de ani, respectiv urcarea dealului, începerea procesiunii, săvârşirea Sfintei Liturghii, agapa tradiţională.

„Din păcate, armenii s-au împuţinat, dar cei care au rămas continuă să păstreze tradiţia. La Hagigadar ajung şi credincioși care nu fac parte din comunitatea armeană, dar aceştia vin cu credinţă, toţi fiind creştini. Tradiţia de a se urca dealul în genunchi s-a păstrat şi se practică doar la Mănăstirea Necula şi la Mănăstirea Hagigadar. Se spune că cine prepară urechiuşe (mici colţunaşi umpluţi cu carne) are bucuria de a i se împlini un gând. Şi tradiţionalul hurut (concentrat din verdeţuri muiate în lapte acru şi uscate) se face la fel, după aceeaşi reţetă care se păstrează încă de la armenii care au venit pe aceste locuri. Lumea vine, face urechiuşe, câte 40-50, fiecare câte doreşte, îşi pune o dorinţă, acesta fiind un simbol care s-a păstrat de sute de ani. Este şi sărbătoarea strugurilor, sfinţirea lor făcându-se numai de Sărbătoarea Adormirea Maicii Domnului, după săvârşirea Sf. Liturghii, şi se oferă credincioşilor“, am aflat de la preotul Azad Mandalian.

Mănăstirea Hagigadar, construită în anul 1512 în satul Bulai, comuna Moara lângă Suceava, este prima mănăstire ortodoxă armeană care s-a construit în afara ţinuturilor istorice şi a Ţinuturilor Sfinte, existând mai multe legende cu privire la zidirea acestei biserici, cu uşoare deosebiri între ele. Mănăstirea a fost ridicată în semn de mulţumire pentru binecuvântarea Maicii Domnului pentru negoţul a doi fraţi armeni. În timpul domniei lui Bogdan cel Orb s-a ridicat Biserica Mănăstirii armeneşti Hagigadar, lăcaşul fiind definitivat în actuala formă în trei etape calendaristice: 1512-1513, a doua jumătate a secolului al XVII-lea şi a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Biserica Dorinţelor adăposteşte şi o Icoană a Maicii Domnului făcătoare de minuni, la care se roagă toţi cei care ajung aici.

Silviu Buculei

Alegem România pentru vacanța de primăvară?

O să sune straniu propunerea de astăzi: ce-ar fi, în prima vacanță de primăvară cu nuanțe de vară, să dăm Sunny Beach pe Neptun? Adică să dăm Marea Neagră bulgărească pe Marea Neagră românească? Prima o avea ea nume englezesc, o fi ea mai frumoasă și mai curată, dar pe a doua poate vom reuși s-o păstrăm la fel. Nu? Așa cum știm să fim atenți, ca turiști, cu plaja bulgărească, poate reușim să ne comportăm la fel și cu plaja noastră de acasă. Sau, plecând de pe litoral, ce-ar fi să dăm Meteora pe Bucovina? Sau Kitzbühel pe Valea Prahovei, Andaluzia pe Maramureș, Saxonia pe Alba, Sibiu și Brașov, Alpii Elvețieni pe Carpați etc.?

Avem și argumente.

Primul ține de „made în România“. De ce să lăsăm un car de bani la Sunny Beach sau Golden Sands, în bulgărește, Златни пясъци, și să nu lăsăm capitalul de vacanța acasă, la ai noștri, să intre în circuitul financiar, economic și social de acasă?

Doi: chiar am cutreierat, la pas, toată Bucovina, tot Maramureșul, toți Munții Apuseni, să-i găsim comoară cu comoară, ca să putem apoi descifra pământurile și misterele Meteorei? Chiar am parcurs, pas cu pas, fiecare muzeu sau clădire istorică din Mediaș, Sighișoara, Sibiu, Oradea, Brașov, Iași, ca să povestim lucruri infinit mai multe despre Veliko Târnovo, Rokamadour, Coimbra etc.?

Trei: România este chiar frumoasă! Are locuri fantastice.

Drumul Aurului

vacanta muzeu brad

Drumul Aurului a fost un produs turistic, eșuat între timp, în fine, nerealizat încă; dar știm sigur că este marcă înregistrată în România. Acesta propunea șapte trasee prin munți, în căutarea minelor de aur de altădată, cu plecare de la Galeria Treptele Romane, veche de 1.800 de ani, afirmă istoricii. Chiar dacă proiectul n-a reușit încă asta nu înseamnă că locurile nu pot fi străbătute în excursii la pas ori cu bicicleta. Dar până a porni pe cărări de munte, să spunem că la Brad există Muzeul Aurului din Brad, înființat în 1896 de un geolog german, Schumacher, care lucra la exploatarea minieră Barza, unicul din Europa de acest fel și al patrulea în lume, după cele din Columbia, Taiwan și Peru. Prin diversitatea și complexitatea sa, colecția mineralogică de aici, susțin unele voci (nu putem confirma sau infirma), ar fi unică pe mapamond. Bine, trebuie să spunem că muzeul și-a trăit aventura de tranziție, fiind închis și redeschis prin 2012 într-o altă clădire. Acesta are în vitrinele sale peste 1.300 de exponate din aur masiv și mai mult de 1.000 de eșantioane minerale. Valoarea acestor piese este inestimabilă și poartă diferite nume, precum „șopârlele“, „balerina“, „aripile“, „pana scriitorului“, „copacul vieții“ etc. Primarului din Brad îi place să spună că aici se află cele mai valoroase cinci kilograme de aur din lume, păstrat exact așa cum a fost scos din adâncuri, din zăcământul de la Barza.

Vatră pură de românism

vacanta Manastirea Barsana

Maramureșul sau Țara Maramureșului este atestată documentar din anul 1199. Aici vom găsi cele 8 biserici din lemn (Budești, Desești, Bârsana, Poienile Izei, Ieud, Surdești, Plopiș și Rogoz) incluse în Lista Patrimoniului Cultural Mondial (UNESCO). Ele vorbesc de la sine despre statornicie, stil, inovație, meșteșug popular, autenticitate. Biserica din Surdești este considerată cea mai mare construcție sacrală de lemn din lume (72 m înălțime), Mănăstirea Bârsana este cea mai căutată destinație turistică și locul unde se pot admira faimoasele porți maramureșene, iar lăcașul din Ieud ar fi cea mai veche biserică din lemn din România. Tot aici vom afla și de faptul că mocănița de pe Valea Vaserului, cunoscută în întreaga lume, este singura cale ferată forestieră din Europa unde mai funcționează locomotive cu abur. Despre Cimitirul Vesel din Săpânța nici nu mai are rost să vorbim: este cel mai cunoscut obiectiv turistic din județul Maramureș și unul dintre cele mai cunoscut monumente funerare din lume; o parte dintre cruci au fost incluse în patrimoniul UNESCO. Ar mai fi de adăugat, în fine, pentru turist, de văzut și simțit tradițiile și obiceiurile etnofolclorice consacrate din Țara Maramureșului, Țara Chioarului, Țara Lăpușului și Țara Codrului. Sau ar fi locul ideal unde se pot schimba impresii cu cei mai cunoscuți meșteri populari în lemn și lut, artă decorativă, dantelă, ceramică, covoare, pălării, măști, păpuși, sculptură, podoabe etc. Pentru cei care doresc să rememoreze trecutul „mai mult sau mai puțin fast stau la dispoziție: Memorialul Sighet (Muzeul Rezistenței Anticomuniste), Muzeul de Icoane și Carte Veche „Episcopul Gavril de Bârsana“, Casa Martirilor de la Moisei, cuprinzând obiecte personale și fotografii ale celor 43 de români și evrei uciși de trupele maghiare în anul 1944 etc.

Pe urmele celei mai vechi cetăți din România

vacanta histria

Histria este cea mai veche așezare urbană din țară. Vestigiile care vorbesc despre acest oraș au fost descoperite în 1914 de marele istoric și arheolog Vasile Pârvan. Săpăturile au scos la iveală temple și altare grecești, terme romane, basilici, locuințe particulare, o catedrală episcopală. Istoricul Eusebius crede că Cetatea Histria a fost întemeiată de coloniști veniți din Milet, la mijlocul secolului al VII-lea î.e.n., mai exact în anul 657 î.e.n. Orașul a avut o dezvoltare neîntreruptă timp de 1.300 de ani, începând din perioada greacă și până în epoca romano-bizantină. Cetatea a fost distrusă în secolul VII după Hristos. Istoria spune că numele cetății (Istria, în limba greacă) e dat de denumirea fluviului Istros, cum era denumită Dunărea de către greci. Așezarea era înconjurată de un puternic zid de apărare – de exemplu, partea vestică a zidului cetății avea 10 turnuri și două porți, era alimentată cu apă prin conducte lungi de peste 20 de kilometri, străzile erau pavate cu piatră etc. În prezent, Cetatea Histria se întinde pe 67 de hectare. Și, în afară de faptul că a fost pusă cât de cât în evidență, să spunem că nu-i facem cinste lăsând-o când în buruieni, când în tot felul de ambalaje și mizerii?

vacante loc cetatea histria

Maria Bogdan

  • Publicat în Turism

Balurile din Bucovina, seri ale comorilor de suflet românesc

În Bucovina localnicii încă mai păstrează tradiţiile cu sfinţenie. Printre ele se numără Balul Gospodarilor, modalitate de întâlnire şi distracţie până în perioada interbelică şi reluat în anii ’50. Din 1973 şi până acum se organizează acest eveniment în fiecare an la Fundu Moldovei. Obiceiul a fost preluat după 1989 de multe comunităţi, în anul 2015 desfăşurându-se o astfel de manifestare în Sala de Festivităţi a Gării Burdujeni, iniţiativa interpretului de muzică populară Călin Brăteanu reuşind să aducă la viaţă un spaţiu cu o arhitectură aparte.

Legătura dintre oameni

bal Calin BrateanuBalul Gospodarilor are o tradiţie de câteva sute de ani la Fundu Moldovei, dar cel care a reluat acest obicei în 1973, aşa cum ştia din poveştile bunicilor, a fost Dorin Cocîrţă. În anul 2003, Ioan Iacob, un reper al culturii din zona Câmpulung Moldovenesc,fost director al Căminului Cultural, l-a invitat la acest local pe solistul Călin Brăteanu (foto), care, începând cu ediţia din 2005, a adus alt concept al manifestării.

„Eu am iniţiat redefinirea acestui bal. L-am adus de la un eveniment local, care se organiza la Fundu Moldovei, la unul de amploare, care reuneşte nu numai localitatea în care se desfăşoară. De la 1950 este tradiţia acestor baluri, odată cu apariţia căminelor culturale. Când la Căminul Cultural era bal, gospodarii satului se întâlneau la o petrecere a elitelor satului. Se organizau şi baluri mai mici la casa unui gospodar, cu mâncare, băutură, muzică, cu oameni îmbrăcaţi în straie populare impecabile, se petrecea, se dansa toată noaptea şi se puneau la punct colaborări. Astăzi balul gospodarilor încearcă să readucă în prim-plan legătura dintre oameni, personalitatea omului din sat, a omului mândru de straiele pe care le poartă, de mâncarea  şi băutura pe care o aduce în bal, de prestanţa pe care o are în faţa celorlalţi gospodari. Dacă pe vremuri balul era numai în sat, acum este între sate, între vetre folclorice. Totul pleacă într-o altă dimensiune, dimensiunea locală este o dimensiune regională şi atunci ne adaptăm vremurilor, fără a uita scopul acestei manifestări culturale“, ne-a spus Călin Brăteanu, directorul Centrului pentru Promovarea şi Conservarea Culturii Tradiţionale Suceava.

Vatra satului în gara Bucovinei

Balul Gospodarilor, iniţiat de interpretul de muzică populară Călin Brăteanu, a reuşit să aducă la viaţă un spaţiu cu o arhitectură aparte, în stil baroc, o sală impunătoare ca dimensiune, ce a servit iniţial ca sală de recepţie şi oficiu de vamă. Este vorba de Sala de Festivităţi a Gării Burdujeni. În anul 2015 Balul Gospodarilor a reunit la Suceava interpreţi, fanfare şi ansambluri folclorice de rezonanţă naţională.

„Gara Burdujeni reprezintă un simbol naţional şi un simbol al nostru, fiind poarta de intrare feroviară în Bucovina. Un popor fără gară, fără pământ, fără moară nu ştiu dacă are la ce gândi în viitor. Sper din toată inima să fie un demers la normalitate şi la a ne regăsi ca şi neam“, a precizat Călin Brăteanu.

Evenimentul a însemnat un bun prilej de a repune în lumină şi alte spaţii cu o valoare istorică şi arhitecturală deosebită.

Mai multe vetre folclorice

Atmosfera la bal este întreţinută de solişti vocali şi instrumentişti invitaţi din întreaga ţară, formaţii de muzică populară, ansambluri folclorice din judeţ care prezintă suite de dansuri şi cele mai cunoscute melodii populare din zonă în acompaniament de taraf, fanfare ţărăneşti. Sunt spectacole în care oaspeţii pot să vadă şi să simtă o lume a satului care le aduce încântare şi dorinţa de a reveni în Bucovina.

„În anul 2005 prietenii mei de la Gura Humorului m-au provocat să cânt la un bal de Sărbători. Am încercat să îi conving să vină îmbrăcaţi în costume populare şi, în cele din urmă, am reuşit. În momentul în care ne-am întâlnit din cinci zone la o pensiune de la Humor am avut o revelaţie. Împreună cu prietenii noştri de la Mănăstirea Humorului, Valea Moldovei, Botoşana, Gura Humorului, Sfântul Ilie, Suceava am cântat, am colindat, am socializat şi dimineaţă ne-am despărţit, fiecare dintre noi cu gândul de a ne regăsi în acea trăire. Toţi cei care au fost la bal au organizat astfel de petreceri în localităţile din care prove­neau. Din acel moment Balul Gospodarilor a adunat la un loc mai multe vetre folclorice. Prin Balul Gospodarilor am urmărit promovarea folclorului muzical şi coregrafic specific vetrelor noastre folclorice. În fiecare bal au fost invitate trei – patru vetre folclorice, fiecare din membrii grupurilor etalând jocurile şi costumele într-o mândrie a românilor de a-şi avea identitate în aşezările din care provin. Încet, încet, manifestarea a fost preluată în judeţul Suceava de marea majoritate a căminelor culturale şi în acest moment avem bucuria de a participa la aceste baluri la Sărbătorile de iarnă și de Paşte, manifestări ale culturii noastre tradiţionale româneşti. Sunt crâmpeie din viaţa noastră de altădată, dar şi din cea actuală pentru că în timp am asistat la o preluare a obiceiurilor, a felului de a fi al oamenilor de către cei mai tineri. Balul Gospodarilor oferă continuitatea de care avem atâta nevoie în acest moment pentru respectarea valorilor noastre tradiţionale“, este de părere Călin Brăteanu.

Refugiu într-o lume care ni se potriveşte

Ultimele baluri ale gospodarilor au devenit „balurile gospodăraşilor“ pentru că marea majoritate a participanţilor sunt tineri, cei mai în vârstă fiind în proporţie de 20 – 25%.

„Încet, încet ne aşezăm într-o normalitate a petrecerilor noastre de altădată, în care oamenii reuşeau să vorbească, să socializeze, să pună bazele colaborării în viaţa de zi cu zi. În acest moment orice demers pentru societate, pentru legăturile dintre oameni merită respectat. Tinerii sunt între două lumi. O lume a satului aşezat, ordonat, o lume a respectului, a muncii şi o lume a modernului care se pare că nu mai ţine cont de valorile noastre identitare. Este o refugiere într-o lume care ni se potriveşte sau este o atitudine în acest moment pentru viitor, pentru valorile în care noi am fost crescuţi, pentru educaţia pe care am avut-o. Balul reprezintă un mod de a comunica direct între oameni, un mod de a-şi expune planurile de viitor, de a analiza ce au făcut. Balul este un mecanism de revigorare a costumului popular, a gastronomiei, a folclorului muzical coregrafic, o revigorare a inter-relaţionării între oameni. Noi, ca Centru pentru Promovarea şi Conservarea Culturii Tradiţionale, căutăm şi alte mijloace de întărire a coeziunii sociale şi de promovare a culturii tradiţionale“, susţine Călin Brăteanu.

„Un costum popular îmbrăcat înseamnă un român câştigat“

Fără a face o discriminare între balurile mai vechi şi cele mai noi, cel de la Fundu Moldovei are tradiţia cea mai îndelungată, este balul care păstrează cel mai bine linia tradiţională. La acest bal se întâlnesc jocuri populare şi costume din cele mai multe vetre folclorice din judeţul Suceava. La Botoşana este balul cu cel mai mare număr de participanţi, 700 de oameni îmbrăcaţi în costume populare. Cel mai „tânăr“ bal a avut loc într-una dintre cele mai frumoase comune din zona montană a judeţului, Dorna Arini. Pe 10 februarie 2018, formaţia Alegria şi cunoscuţii solişti de muzică populară Mădălina Candrea, preotul Marius Ciprian Pop şi Asociaţia „Gura Negrii“ şi-au unit eforturile pentru a-i determina pe gospodarii satului să-şi scoată costumele populare din lada cu zestre pentru a participa la un eveniment în care tradiţia şi voia bună s-au împletit adânc în sufletele iubitorilor de folclor.

„Pentru noi nu este important numărul balurilor sau numărul participanţilor, ci valoarea fiecărui moment. Un costum popular îmbrăcat înseamnă un român câştigat. Condiţia principală de a participa la bal este costumul popular şi trăirea românească“, sunt secretele reuşitei balurilor gospodarilor din Bucovina, aşa cum ne-a spus Călin Brăteanu.

GALERIE FOTO


Silviu Buculei

  • Publicat în Sate

Dorna Candrenilor, comuna model din Bucovina

Colectarea selectivă a deşeurilor, responsabilitatea personală a fiecărui cetăţean, exemplul propriu şi voluntariatul sunt elementele care au contribuit în mod decisiv ca Dorna Candrenilor să fie declarată cea mai curată comună din judeţul Suceava. Primarul comunei, Dănuţ Candrea, spune că meritul este al locuitorilor celor trei sate componente – Dorna Candrenilor, Dealul Floreni şi Poiana Negri pentru că au dovedit că sunt într-adevăr gospodari şi că merită acest titlu.

În urmă cu şapte ani, la Dorna Candrenilor s-a înfiinţat un Centru de educaţie pentru voluntari, în cadrul proiectului „Paşaportul Verde“, aproximativ 160 de tineri voluntari fiind implicaţi în proiectul educaţional Paşaportul verde, lansat de Asociaţia „Tăşuleasa Social“ şi Coca-Cola HBC România şi susţinut de Ministerul Mediului şi Pădurilor şi Parcul Naţional Călimani. Tinerii au mers din casă în casă pentru a-i informa pe localnici că zona Dorna Candrenilor trebuie să rămână curată.

În 2016, Dănuţ Candrea a venit la cârma comunei cu o bogată experienţă în mediul privat şi a decis împreună cu Consiliul Local să ofere locuitorilor mai multe posibilităţi de a avea şi a păstra o comună cât mai curată.

Cu un sistem de colectare a deşeurilor menajere pus la punct prin proiectul Sistem de Management Integrat al Deşeurilor din judeţul Suceava, cu numeroase activităţi de ecologizare susţinute de unul dintre cei mai mari producători de băuturi răcoritoare din România, cetăţenii comunei au fost de acord să facă toate eforturile pentru ca localitatea în care trăiesc să ajungă în topul celor mai curate din ţară.

Educaţia e esenţială şi poate schimba mentalităţi

„Înainte puteai să faci o vânătoare prin Dorna Candrenilor. Copaci necurăţaţi, iarbă necosită pe multe terenuri, garduri degradate la instituţii din subordinea Consiliului Local. Într-un an Dorna Candrenilor arată impecabil, este curată. Când am venit primar am spus că această comună trebuie să arate cum arată bisericile, şcolile, dispensarul, primăria şi gospodăriile cetă­ţenilor – frumoase, curate. Exemplul a fost Poiana Negrii, un sat foarte frumos, cu multe pensiuni. După ce am făcut drumurile, şanţurile, pentru ca cetăţenii comunei noastre sa aibă cu adevărat un «drum bun», după ce am pus bănci şi coşuri de gunoi, am modernizat staţiile de autobuz, am reabilitat iluminatul public, am avut curajul să îi rog pe dragii mei gospodari să vină jumătate de zi să facă și curăţenie. Cum eu i-am ajutat să circule în condiţii bune, aşa şi ei mă ajută să avem o comună curată.

Oamenii s-au autoeducat, muncesc să facă curat şi nu mai aruncă deşeurile. Curăţenie în comună fac şi cu angajaţii de la societatea pe care am administrat-o până a deveni primar, cu ei mătur. Am cerut ajutorul celor care administrează pădurile, sunt două ocoale silvice, unul de stat, unul privat, ei fac curat în zona lor de responsabilitate.

Şi cele câteva companii private mari şi-au educat angajaţii să recicleze deşeurile. Comuna este traversată de DN 17 care leagă Moldova de Ardeal şi sunt aruncate gunoaie din maşini. La acest capitol mai avem de lucrat, mai ales la Poiana Negrii, unde şoferii din tirurile care vin după apă minerală, pe lângă mizeria aruncată pe geam, o adaugă şi pe cea rezultată din curăţenia pe care o fac în maşini în timpul cât aşteaptă la rând pentru încărcare“, ne-a spus primarul Dănuţ Candrea.

O comună fără beneficiari ai Legii nr. 416 arată impecabil

Edilul comunei spune că este foarte greu de a menţine şi a face curat într-o localitate în care ajutorul social îl primeşte doar o singură persoană. În iunie 2016, când a venit primar, la Legea nr. 416, a venitului minim garantat, erau oameni care numeric puteau asigura curăţenia comunei. Când au fost puşi să efectueze orele de muncă conform legii şi să respecte normarea pentru fiecare lucrare realizată au renunţat la ajutorul primit de la stat. A rămas o singură persoană care goleşte mizeria din coşurile de gunoi în satul în care locuieşte.

După ce a fost amenajat muzeul satului într-o casă veche, cumpărată de fostul primar Maftei Candrea, şi vecinii au văzut că acesta este vizitat de turişti, fac curăţenie. Ei susţin că le este ruşine ca un om venit din altă parte să găsească mizerie. Şi la grădiniţa cu program prelungit, construcţie nouă realizată cu banii comunităţii, şi la dispensar oamenii vin şi fac curat pentru că ştiu că ei sau copiii lor folosesc aceste unităţi, iar dacă cumva este aruncat un ambalaj sau un rest de la un produs nu a făcut-o decât un copil de-al lor, un vecin sau o rudă. Comuna Dorna Candrenilor este printre singurele din judeţ în care domeniul public beneficiază de o amenajare peisagistică la fel ca la oraş. Din dorinţa de a avea o comună frumoasă, anul acesta s-au amenajat jardiniere stradale cu flori, cetăţenii ocupându-se de udarea şi îngrijirea florilor din zonele aferente gospodăriei acestora.

Munca prin voluntariat dă roade şi îi încurajează pe oameni

Pentru ca Dorna Candrenilor să fie un reper pentru judeţul Suceava, la intrarea în comună dinspre Vatra Dornei, cu ajutorul voluntarilor s-a amenajat, pe DN 17, o parcare cu loc de popas, mese şi scaune din lemn, toaletă ecologică şi s-a captat apă din munte de la 4 kilometri distanţă pentru ca cei care vizitează Bucovina să poată bea o cană de apă curată de munte. Tot cu voluntari s-a făcut curăţenie şi s-au marcat trasee turistice în Rezervaţia 12 Apostoli sau până la Vârful Ouşorul.

Voluntarii participă şi la campanii de curăţenie sau ajută bătrânii neputincioşi să-şi înfrumuseţeze curţile şi clădirile. Elevi de la Liceul Tehnologic şi angajaţi din mediul privat participă la curăţat cursuri de apă, trotuare, decolmatat rigolile şi şanţuri, cosit sau curăţat arbori.

„Am avut multe demolări, clădiri vechi din domeniul public care stăteau să cadă sau care necesitau reabilitare. Cu voluntariat, cu câte 50-60 de oameni pe zi, le-am demolat sau am realizat lucrări de renovare. Sunt lucrări de reparaţii care nu necesită specialişti; primăria a venit cu materialele, oamenii cu munca. Tot cu voluntari de la firmele de prelucrare a lem­nului curăţăm toţi arborii de pe marginea drumului, realizăm campanii de împădurire. Dacă acasă eşti gospodar, ai o curte îngrijită, o casă curată, ai flori etc., la fel trebuie să fie la instituţii, la primărie, la şcoli şi la biserici, impecabil. Acestea nu sunt nici ale primarului, nici ale preotului, nici ale profesorilor, sunt ale comunităţii. Comuna este o gospodărie mai mare, de aceea facem mereu întâlniri publice, în zile de sărbătoare, ne consultăm şi stabilim ce avem de făcut împreună sau dacă am făcut ceva greşit, cum putem să reparăm.

Mi-am dorit foarte mult ca Dorna Candrenilor să fie la fel de curată şi îngrijită ca un oraş, iar acest lucru se întâmplă, felul în care arată comuna spune ceva despre oamenii locului şi, de ce nu, şi despre cel care îi reprezintă. Ca să nu existe incidente am montat camere de supraveghere în toate locurile publice şi pe drumuri, pentru că mai aveam elevi, persoane aflate sub influenţa alcoolului etc. care mai dădeau cu picioarele în mobilierul stradal, făceau mizerie sau nu aveau un comportament civilizat. Văzând că imediat se află despre faptele lor la şcoală, află părinţii, află comunitatea în urma vizionării înregistrărilor de pe camere, situaţia s-a ameliorat foarte repede şi astfel de fapte au devenit foarte rare“, ne-a spus primarul Dănuţ Candrea.

GALERIE FOTO


Silviu Buculei

  • Publicat în Sate

În Bucovina, tradițiile se află pe mâini bune

Indiferent de perioada din an când alegi să vizitezi Bucovina, sigur vei avea șansa să admiri și chiar să cumperi ouă încondeiate de la meșterii populari din zonă. Acest meșteșug se transmite din generație în generație, iar modelele și tehnica de execuție oferă unicitate ouălor, iar valoarea acestora este recunoscută la nivel mondial. Nu demult am vizitat Mănăstirea Moldovița, un sfânt lăcaș situat în comuna cu același nume din județul Suceava. Aici nu erau la fel de multe tarabe ca la celelalte mănăstiri din zonă, însă meșteșugarii nu puteau să lipsească. Astfel l-am cunoscut și pe tânărul Paul Daniel Boșutariu, nu avea tarabă, doar o băncuță mică pe care stătea cuminte și aștepta cumpărători chiar la intrarea pe drumușorul ce duce spre mănăstire.

M-am apropiat de el în ideea de mă uita la ouăle așezate în cofraj și să-mi aleg unul dintre ele. M-a întâmpinat cu căldură și zâmbetul pe buze, foarte „dezghețat“, după cum se spune în zonă, și mi-a explicat că unele ouă sunt creația lui, altele ale bunicii. Acela a fost momentul în care mi-a stârnit curiozitatea și am vrut să aflu mai multe despre el. L-am întrebat de unde are această pasiune și bineînțeles dacă ceilalți îi apreciază munca. „Am învățat de la ambele mele bunici cum să încondeiez ouă, care la rândul lor știu ce și cum să facă de la bunicile lor. La mine în familie toate femeile încondeiază ouă, din generație în generație. Bărbații nu fac acest lucru, eu sunt primul care a îndrăznit. Încondeiez ouăle ținând cont și de motivele tradiționale care se regăsesc în zonă, dar încerc să fac și alte combinații, să aduc și modele noi, practic încerc să reinterpretez unele dintre ele“, a povestit Paul.

La cei 13 ani, Paul este încă pe băncile școlii generale, iar de loc este din satul Paltinul. Nu știe exact ce vrea să devină când va fi mare, dar este sigur că nu se va desprinde de meșteșuguri și tradițiile locale.

Bunica sa, doamna Ecaterina Saghin, este un meșter popular cunoscut în Bucovina și cu siguranță este unul dintre cei importanți susținători ai lui Paul. Atunci când merge la târguri și expoziții, pe lângă obiectele dumneaei, expune și ouăle încondeiate de nepotul său. Pe lângă ouăle vândute de bunica sa, Paul încearcă să le comercializeze atunci când este în vacanță, mai cu seamă de Sărbători, turiștilor care vizitează Mănăstirea Moldovița. Unele au motive geometrice, altele florale, fiecare e unic și reprezintă cu siguranță o parte din sufletul tânărului meșteșugar. Încondeiază chiar și ouă din lemn, iar cel mai interesant mi s-a părut cel pe care apare un sfânt lăcaș, poate chiar sfânta Mănăstire Moldovița. Avea expus și un ou de struț, atent lucrat, iar prețul era de 200 de lei, iar Paul a explicat imediat de ce costă atât: „Doar oul simplu costă 50 de lei, apoi se adaugă prețul cerii, al ustensilelor, adică tot ce avem nevoie ca să îl facem frumos. La el se lucrează cam 3 zile, deci așa se ajunge la cei 200 de lei.“ Un preț rezonabil, spun eu, dacă stăm să ne gândim cât de meticuloasă este această îndeletnicire, dar mai ales cât este de frumos.

Am achiziționat ouă încondeiate atât de el, cât și de bunica Ecaterina, iar apoi am plecat cu gândul împăcat că în Bucovina se vor găsi și peste ani și ani ouă încondeiate, ouă autentice, cu modele unice. Dacă ajungeți în Bucovina, să nu ezitați să vizitați Mănăstirea Moldovița, iar de-l întâlniți pe Paul, să zăboviți câteva clipe alături de el, vă v-a impresiona cu siguranță!

Larissa SOFRON

Revista Lumea Satului nr. 11, 1-15 iunie 2017 – pag. 50-51

Cu mocănița prin Moldovița

Până nu demult, pe căile ferate forestiere din satele montane circulau trenuri care transportau material lemnos. Astăzi, în multe cazuri, rolul acestora este de a-i plimba pe turiștii care poposesc în zonă. Cel puțin așa se întâmplă la Moldovița, acolo unde începând cu anul 2005 mocănița a devenit una dintre principalele atracții turistice.

Mocanita Bucovina

Se spune că, dintre toate cele 35 de căi ferate forestiere care existau în întreaga Bucovină, doar aceasta mai este funcțională. Are lungimea de 11 km și pleacă din Moldovița spre Argel o dată, de două sau de trei ori pe zi, începând cu ora 10:00, numărul curselor diferind în funcție de sezon. Nu demult am avut ocazia să mă plimb pe acest traseu și pot spune că, timp de 2 ore cât a durat plimbarea, parcă aș fi fost într-o altă lume. În vagoane nu mai era niciun loc liber, mai mult de jumătate dintre turiști erau copii, iar entuziasmul lor făcea ca excursia să devină și mai interesantă.

Am plecat încet la ora 14:00 și adesea am trecut foarte aproape de curțile localnicilor, mulți dintre ei chiar erau ieșiți la poartă pentru a face cu mâna turiștilor. Din vagoanele închise sau deschise, am admirat case tradiționale cu motive specifice zonei, dar și clădiri moderne. Ce am apreciat în mod deosebit a fost faptul că majoritatea erau construite din lemn, așa cum este normal pentru o astfel de zonă. Grădinile și livezile erau curate și îngrijite, cunoscut fiind faptul că bucovinenii sunt oameni gospodari. Dincolo de toate aceste peisaje la realizarea cărora a contribuit omul, peisajele naturale erau de vis. De o parte și de alta a drumului sunt păduri de conifere, iar râul, situat când de o parte, când de alta a șoselei și a căii ferate, completa atmosfera liniștită din comuna suceveană. Singurul care i-a „distras“ pe călători a fost controlorul, care, îmbrăcat în uniformă, avea grijă ca toate lucrurile să fie în ordine, dar mai ales să le zâmbească turiștilor, urându-le călătorie plăcută.

Mocanita Bucovina3

La un moment dat chiar și copiii au încetat să mai vorbească și se uitau cuminției ba la văcuțele care pășteau în livezi, ba la alți copii care zburdau veseli prin ogradă, iar liniștea era tulburată doar de zgomotul produs de mocăniță.

Destinația era o de fapt o poieniță desprinsă parcă din povești. Lângă pârâul Moldovița, sub brazii înalți, erau amenajate locuri speciale unde te puteai odihni și lua masa. Locomotiva a fost realimentată cu apă și lemne, timp în care toți cei prezenți în vagoane au coborât, dar n-au stat degeaba, ci s-au îndreptat către foișoarele unde au putut mânca bucate tradiționale. Pe lângă sărmăluțe, tochitură moldovenească și gogoși, turiștii își pot achiziționa pentru acasă caș și urdă, dar și obiecte tradiționale de la meșterii care știu că, indiferent pe unde călătorește, un turist își alege cel puțin un suvenir.

Bătrâna Huțulca, cum îi mai spun oamenii locului, este o adevărată emblemă a zonei, dar și o mândrie pentru artiștii bucovineni, care adesea au filmat video­clipuri în timpul unei astfel de plimbări. Nici n-ar avea cum să nu fie mândri când tocmai versurile despre frumoasele locuri sunt acompaniate de imagini cu peisaje pitorești, cu imagini ale râului, ale codrilor, dar mai ales ale vieții satului bucovinean. Printre turiștii din vagonul în care am călătorit, erau unii care susțineau că ar fi vrut să vină mai demult să se plimbe cu mocănița, doar că se gândeau că prețul ar fi mult prea mare, dar realitatea de la fața locului nu a fost aceea care se zvonea. O astfel de plimbare nu este nici pe departe scumpă, ci chiar la îndemâna oricui, 15 lei pentru minori și 30 pentru adulți.

La întoarcere, aceeași atmosferă! Doar traseul a părut mai scurt și asta nu din cauza faptului că vedeam aceleași locuri, ci din dorința de a petrece cât mai mult timp pe acele meleaguri. E de ajuns să ai o singură experiență cu mocănița din Moldovița pentru a-ți dori să te reîntorci în frumoasa Bucovină.

• În zilele marcate cu roșu circulă un tren la ora 14:00.

• În zilele marcate cu verde sunt două curse, prima la ora 10:00 și a doua la 14.00.

• În zilele marcate cu albastru trenul circulă la orele 10:00; 14.00 și 17:00

Program Mocanita Bucovina

Larissa SOFRON

Revista Lumea Satului nr. 11, 1-15 iunie 2017 – pag. 54-55

  • Publicat în Turism

Forestierii bucovineni avertizează: „Piața lemnului va fi iremediabil bulversată!“

Recent, mai mulți parlamentari au solicitat modificarea Codului Silvic. Inițiativa lor a stârnit reacții puternice din partea unor asociații ale forestierilor. Într-un document comun depus la Senat, Asociația Forestierilor „Valea Someșului“ și Asociația Forestierilor „Bucovina“ atrag atenția asupra gravității implicațiilor acestor modificări. În plus, ceea ce este o dovadă de normalitate, chiar dacă o normalitate mai rar întâlnită în România, propun și soluții alternative.

În continuare prezentăm cele mai importante părți din document:

„Constatăm cu regret că propunerile de modificare a Codului Silvic înregistrate la Senat de un grup de parlamentari PSD vor bulversa ireversibil piața lemnului, vor duce la distrugerea capitalului privat din sectorul de exploatare și industrializare a lemnului și vor scumpi lemnul de foc pentru marea majoritate a populației.

Așa cum reiese din motivarea propunerii legislative de modificare a Codului Silvic, necesarul de lemn de foc ar fi de cca 18 milioane mc, în condițiile în care, conform EUROSTAT, anual s-a valorificat ca lemn de foc un volum de cca 5 milioane mc. Cum motivează specialiștii care au redactat textul diferența de 13 milioane mc? Cum vor reuși angajații RNP să sporească volumul de lemn de foc legal recoltat, în condițiile în care volumul ce poate fi recoltat legal din proprietatea publică a statului este de cca 9 milioane mc, din acest volum lemnul de foc reprezentând cca 4 milioane mc?

Cantitatea de lemn de foc recoltată legal este aceiași, indiferent de cine o valorifică.

Am susținut și susținem valorificarea lemnului din pădurile proprietatea publică a statului prin agenți economici pentru a permite competitivitatea, dezvoltarea comunităților locale, dezvoltarea mediului de afaceri și a capitalului românesc.

După 27 de ani de economie de piață este obligatorie valorificarea lemnului în condițiile eficienței economice și, dacă ne referim la lemnul de foc, este obligatorie asigurarea necesarului potrivit nevoilor consumatorului – livrat la domiciliul acestuia, despicat, uscat, paletizat. Utilizând această resursă, am creat un serviciu la îndemâna populației care creează locuri de muncă și aduce taxe și impozite bugetului de stat.

Sub masca populistă a asigurării lemnului de foc pentru populație, un grup de foști angajați ai RNP, acum parlamentari, au strecurat în proiectul de modificare a Codului Silvic prevederi ce contrazic principiile concurenței și liberul acces la resursa de masă lemnoasă.

Prin aceste modificări se forțează facilitarea accesului operatorului economic RNP la peste 70% din volumul de masă lemnoasă din proprietatea publică a statului de care va profita discreționar, pe alese, evitând valorificarea acestuia prin licitație publică, instituindu-se monopolul de stat pe piața lemnului de foc, precum și pe piața lemnului de lucru subțire.

Este inacceptabilă propunerea de la punctul prin care se urmărește vânzarea directă a lemnului rămas nevalorificat, evitându-se astfel concurența unei licitații publice.

Adoptarea acestor măsuri va duce la crearea unei noi clase de privilegiați care vor avea acces, pe bază de recomandare, la lemnul oferit de stat.

Asigurarea lemnului de foc pentru populație este reglementată de Ordinul 413/2001, iar art. 6 (2) prioritizează asigurarea lemnului de foc către «invalizi, bătrâni, familii sărace cu situații deosebite, creșe, grădinițe, case de copii…», suprareglementarea acestui serviciu prin Codul silvic fiind nejustificată.

Considerăm că aprovizionarea cu lemn de foc va fi mult mai dificilă în special în zonele din sudul țării, unde suprafața fondului forestier nu poate acoperi necesarul de lemn de foc, iar agenții economici din centrul și nordul țării nu vor mai dispune de volumele necesare pentru a aproviziona și această regiune.

Pentru rezolvarea problemei lemnului de foc propunem:

1. Eliminarea TVA la vânzarea lemnului de foc către persoane fizice. Măsura va reduce prețul lemnului, dar în același timp va elimina și evaziunea de pe acest segment de piață.

2. Adoptarea Legii biomasei prin care să fie valorificate resursele lemnoase provenite din resturi de exploatare, vârfuri, crengi, din vegetația aflată în afara fondului forestier, a resturilor provenite din agricultură (paie, coceni, resturi).

3. Facilități și sprijin din partea Statului pentru realizarea lucrărilor de izolare termică a clădirilor și utilizarea instalațiilor solare pentru asigurarea apei calde menajare.

4. UAT-urile prin intermediul serviciilor sociale specializate să identifice persoanele nevoiașe și, în baza unui estimat, să lanseze proceduri publice de achiziție a lemnului de foc pe care să îl pună la dispoziția acestora.“

Precizăm că cele două asociații reunesc peste 700 de firme ce dețin atestate de exploatare eliberate de Ministerul Apelor și Pădurilor și, împreună, pot exploata și comercializa un volum de cca două milioane mc masă lemnoasă anual.

Alexandru GRIGORIEV

Revista Lumea Satului nr. 10, 16-31 mai 2017 – pag. 46-47

Victorie după 16 ani. Regia Națională a Pădurilor - Romsilva a câștigat procesul cu Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei

Regia Națională a Pădurilor – Romsilva a câștigat definitiv procesul cu Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei, 166.813 hectare de fond forestier rămânând astfel în proprietatea publică a statului român și în administrarea Romsilva.

Procesul a fost intentat acum 16 ani de Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei, care a cerut recunoașterea dreptului de proprietate pentru cele 166.813 de hectare, aflate în județul Suceava.

Litigiul s-a judecat în acești ani la mai multe instanțe din țară, în mai multe cicluri procesuale, la Curtea de Apel Suceava, Curtea de Apel Galați, Curtea de Apel Timișoara, Curtea de Apel Cluj, precum și Înalta Curte de Casație și Justiție.

Acțiunea Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei a fost respinsă definitiv de Curtea de Apel Cluj și irevocabil de Înalta Curte de Casație și Justiție acum trei ani, iar calea extraordinară de atac a revizuirii a rămas irevocabilă în acest an, prin Decizia 192 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În cursul anului trecut, juriștii Regiei Naționale a Pădurilor – Romsilva au reușit să păstreze în proprietatea publică a statului român încă 21.387 de hectare de fond forestier, cele mai multe în județele Buzău, 2.754 de hectare, Gorj, 2.622 de hectare și Argeș, 1.276 de hectare.

În urma aplicării legilor pentru restituirea proprietăților, fondul forestier proprietate publică a statului, administrat de Regia Națională a Pădurilor – Romsilva, s-a diminuat la 3,14 milioane de hectare, adică aproape 49% din totalul fondului forestier național.

Nicăieri nu-i ca… Acasă în Bucovina

Cine alege să meargă câteva zile în Bucovina o face de cele mai multe ori pentru frumuseţea peisajului, pentru tradiţiile păstrate din moşi-strămoşi, dar şi pentru mâncarea tradiţională. Şi cum această regiune este deja cunoscută şi vizitată de mii de turişti români şi străini, pensiunile agroturistice nu lipsesc, ba chiar sunt cele mai solicitate spaţii de cazare. Poate vă întrebaţi şi de ce? Pentru că în astfel de locuri te poţi simţi ca acasă, iar undeva în comuna Capu Câmpului te poţi simţi ca acasă-n Bucovina. Şi nu oriunde, ci la pensiunea cu acelaşi nume.

„Aici mă simt cu adevărat român“

Pensiunea Acasa in Bucovina vedere din exterior

Soţii Boca deţin un loc de vis, desprins parcă din poveştile de altădată, spun turiştii. Cunoscut este faptul că bucovinenii sunt oameni gospodari care vor să aibă pe lângă casă tot ce le trebuie, iar agropensiunea de astăzi este rezultatul devotamentului și al iubirii față de animale şi, natură. Ioan Boca este de meserie inginer silvic și după cum spune soția, el duce greul, ea doar șlefuiește, însă împreună îngrijesc de pensiune, restaurant și cele 5 ha de teren din jurul construcțiilor.

Așa cum poate era de așteptat pentru o zonă de munte, lemnul predomină în tot ceea ce înseamnă construcții. Pensiunea dispune momentan doar de 4 camere, deși cei doi își doresc să poată crește numărul spațiilor, însă nu fac din această dorință neapărat un țel, ci se bucură de ce pot oferi momentan celor care le trec pragul. Interiorul camerelor respectă tradițiile din zonă, covoarele de lână țesute la război și mobilierul din lemn atent meșteșugit demonstrează faptul că, indiferent de evoluția vremurilor, lucrurile simple, făcute în inima satului, nu se demodează niciodată. Dacă numărul camerelor este mult mai mic față de solicitările primite, restaurantul este mai încăpător. Are aproximativ 100 de locuri și dispune de terasă. Și aici predomină elementele tradiționale, există chiar și o sobă unde gazdele pregătesc adesea scrijele. Da, am ajuns și la partea cea mai apreciată, mâncarea.

pensiunea acasa in bucovina a

Poate v-ați oprit din citit la cuvântul scrijle, neștiind ce înseamnă. Ei bine, scrijelele sunt printre cele mai solicitate preparate atunci când un turist ajunge în Bucovina, sunt de fapt cartofi tăiați felii care se pun pe plita încinsă, se rumenesc pe o parte și pe cealaltă și se servesc cu lapte acru (iaurt) făcut în oale de lut. Majoritatea produselor sunt naturale, deși acest lucru este tot mai dificil de oferit oaspeților și asta din cauza birocrației care pune tot mai multe piedici micilor producători. „Am vrut în primul rând să dezvoltăm gospodăria noastră pentru ca astfel cei care simt ca noi să se bucure de ce avem. Putem oferi produse proaspete din grădina și gospodăria noastră, deci încercăm pe cât posibil să trăim sănătos, noi și oaspeții noștri. Există o problemă în ceea ce privește distribuția produselor proprii, pentru că din punct de vedere fiscal se poate, dar sanitar ni se pun piedici. Trebuie să avem fel și fel de avize și este destul de dificil, nu ne permitem să le obținem pe toate. Și uite așa, noi care avem animale și seră suntem nevoiți să ne ducem către marile magazine“, a punctat Stela Boca, vădit dezamăgită de piedicile, tot mai dese, care îi determină pe mulți să renunțe în a mai vrea să facă ceva în România.

Tot ea își amintește cu drag o întâmplare ce s-a petrecut în restaurant – un turist, sus-pus după cum menționează, i-a oferit, printr-o simplă replică, poate cel mai bun motiv de a continua ceea ce face: „Să nu schimbați nimic din ceea ce faceți, pentru că eu aici mă simt român.“

Din dragoste pentru animale

Bucovina turism

Înainte de a se ocupa de turism, ocupația de bază a familiei Boca era agricultura, mai exact cultura intensivă de cartofi. Astăzi nu mai cultivă pe suprafețe la fel de mari pentru că trebuie să valorifice pământurile cu porumb și fân pentru animale, însă chiar și așa au parcele nestropite cu nimic, ce le asigură strictul necesar.

Situat printre copaci, întreg domeniul reprezintă un loc de relaxare și de distracție pentru turiștii de toate vârstele. „Am pornit de jos, de la creșterea animalelor, dar și de la specificul zonei, pentru că majoritatea gospodarilor din Bucovina asta fac. Avem o gospodărie mixtă, creștem pui, vaci, oi, cai și ponei. Ideea a fost ca cei care vin aici să se simtă ca într-o gospodărie. Poneii îi creștem mai ales pentru copiii care vin la noi. Aici au posibilitatea să îi hrănească cu morcovi direct cu mânuța lor, nu prin intermediul telefonului sau a calculatorului. Mai au la dispoziție o căsuță cu iepurași și chiar o familie de păuni. Copiii pot fi plimbați cu trăsura trasă de ponei, iar adulților le punem la dispoziție trăsuri trase de cai de rasă și chiar trasee pe drumuri forestiere“, a completat Ioan Boca.

Curtea imensă este ca un vis. Aici gazonul este parcă măsurat cu linia, pavajele sunt realizate cu piatra adunată de pe valea Moldovei, iar gardurile de lemn. Un alt motiv pentru care pensiunea este tot mai căutată este dat de faptul că aici poți face echitație, chiar și cu antrenor. Caii de rasă, în special lipițanii, sunt mândria domnului Ioan, care spune că a crescut cai de când se știe.

Distracția este asigurată și de numeroase spații de joacă – perete pentru cățărat, saltele, locuri amenajate pentru tras cu arcul și multe altele. Deci, dacă ajungeți la pensiune și curtea e plină de copii, să nu aveți impresia că ați ajuns în curtea unei școli, ci într-un paradis al distracției.

Ar mai fi multe de relatat, însă cel mai bine ar fi ca în această vară să mergeți în Bucovina pentru că veți avea parte și de mese câmpenești cu produse tradiționale, de focuri de tabără sau seri folclorice unde vin ansambluri artistice din zonă, cu alte cuvinte: veți beneficia de o atmosferă ca Acasă în Bucovina.

Ion BANU, Loredana Larissa SOFRON

Revista Lumea Satului nr. 13,1-15 iulie 2016 – pag. 54-55

  • Publicat în Turism

Bucovina. Mărțișoare din lemn, un cadou autentic cu simboluri străvechi

Mărțișoarele cioplite în lemn, cu simboluri străvechi, cu modele folclorice tradiționale din Bucovina, păsări vestitoare ale primăverii sau semne zodiacale sunt o provocare a lui Florin Cramariuc, președintele Asociației Meșterilor Populari din Bucovina pentru cei care doresc să ofere în luna martie un dar autentic, care să înlocuiască clasicul mărțișor.

Lupta împotriva obiectelor fără valoare artistică

Pe Florin Cramariuc l-am găsit în atelierul său pregătind colecția de mărțișoare pentru această primăvară. Cioplitorul în lemn este cunoscut în întreaga țară dar și în străinătate, participând la numeroase manifestări de promovare a Bucovinei sau la târguri internaționale în importante orașe europene sau de pe alte continente cu măști, mobilier tradițional, linguri, furci de tors, porți de lemn sau pentru a împărtăși și altora din talentul său. Florin Cramariuc face parte dintr-o selectă galerie a meșterilor populari români care reușesc cu măiestrie să transforme o banală bucată de lemn într-o adevărată operă de artă populară. Obiceiul de a dărui mărțișoare există încă de pe vremea dacilor, dar de trei ani se dăruiesc și mărțișoare marca Cramariuc.

„Am pornit de trei ani cu mărțișoarele, ca un fel de răzbunare pentru kitsch-urile care au intrat și au năpădit piața. Niște cadouri imposibil de privit, dar să le mai și dăruiești cuiva drag. Nu știu de unde sunt aduse, nu arunc vina pe cineva, dar noi avem atâtea lucruri frumoase de oferit... De mic am cioplit în lemn alături de bunicul Constantin Cramariuc, mare meșter de case și de unelte agricole, realizând obiecte minunate din lemnul din Breaza Bucovinei, printre care erau și mărțișoare. Era mult de muncă, dar ofeream din toată inima persoanei care îmi era dragă un mărțișor în care era o mică parte din sufletul meu și aceasta îl purta cu plăcere. În 2013 am început cu zodiacul; mi s-a părut mai facil, mai la îndemână, apoi au urmat simbolurile dragostei – inimioare, păsări, dragobeți, tot ce este legat de obiceiurile noastre. Vă spun fără falsă modestie: un șef mare de la noi când le-a văzut, mi-a spus: «Florine, ai adus și tu din astea din lemn din China? Da, șefu', da asta-i China din Bucovina, nu-i China din China». Nu i-a venit să creadă pentru că nimeni nu mă știa ca fiind omul care face mărțișoare. Cioplesc stâlpi, fac lucruri monumentale, fac mobilier și nu mă ocup cu obiecte mărunte. Dar am făcut în ciudă, am vrut să mă răzbun, simțeam că explodez dacă nu fac așa ceva, să le arăt că nimic nu este imposibil pentru un meșter popular din Bucovina“, ne-a mărturisit Florin Cramariuc.

Mărțișoarele scot în evidență desenul lemnului

Florin Cramariuc spune că mărțișoarele realizate de meșterii populari demonstrează că lucrurile autentice, originale își găsesc locul chiar și în prima zi din luna martie. El păstrează mărțișoarele într-o lădiță din lemn, frumos aranjate pe categorii. „Având multe modele, nu le putem amesteca. Anul acesta trebuie să mai fac o cutie pentru că iarna am mai lucrat câteva modele noi. Mărțișoarele sunt făcute dintr-un material care are un desen frumos, salcâm, prun, cireș, nuc. Urmăresc desenul lemnului pentru că piesa este micuță și, dacă nu îi caut un desen frumos care să atragă privirea celui care vrea să-l cumpere, atunci nu reușesc să pun în valoare nici lemnul, dar nici munca. Eu las lemnul așa cum l-a dat bunul Dumnezeu, adică având culoarea sa naturală. Folosesc aceleași instrumente care sunt folosite la cioplitul unei lăzi de zestre sau a unei linguri, același traforaj clasic pe care îl aveam și în urmă cu 50 de ani, când eram în clasa I și lucram în placaj“, ne-a spus meșterul Cramariuc.

Fiecare mărțișor are povestea lui

Sunt mici, sunt atrăgătoare și necesită și multă migală. Ca să facă un mărțișor, de la bucata de lemn până la ultimul finisaj, lui Florin Cramariuc îi ia cam o oră. Toate mărțișoarele au povești interesante astfel încât, după ce le asculți, cu greu te decizi ce mărțișor ar fi mai potrivit pentru a fi dăruit unei persoane dragi. „Pomul vieții la noi la români este simbolizat de brad. El însoțește omul de la naștere până la moarte și chiar la zilele onomastice. În Bucovina, de Sf. Ioan, Sf. Gheorghe, Sf. Dumitru, Sf. Vasile se pune acel struț la poartă (un brăduț împodobit) și, dacă îl prinzi pe cel care pune struțul, dă el de băut, dacă nu l-ai prins vine a doua zi și trebuie să îi faci tu cinste. Indiferent ce lucru ai lua, chiar și o daltă cu care lucrez, o unealtă din gospodăria țărănească, are o poveste în spate mai scurtă sau mai lungă“, și-a început meșterul poveștile despre mărțișoare.

Mărțișoare cu simboluri celtice

Pe lângă povești, mărțișoarele sunt și simboluri. Soarele vieții, cu razele ascendente spre stânga, este simbolul vieții, al căldurii, al zilei, al luminii și se regăsește și pe mărțișoare, în timp ce soarele cu raze descendente se va regăsi pe pietre funerare, troițe, pe stâlpii funerari, la cerdacurile de la biserici și mănăstiri. Păsările sunt simbolul dragostei, primăverii, al păcii, împăcării și al libertății. Inimioara, asociată cu dragostea, cu emoțiile, cu sentimentele și chiar cu spiritul, este cel mai căutat mărțișor, trifoiul cu trei foi, cu patru foi aduce noroc, crucea este simbolul de căpătâi al creștinismului, reprezentând patima, moartea și învierea Domnului.

„Anul acesta vin cu câteva noutăți. Noi am fost la confluența cu celții și am trecut pe câteva simboluri celtice, fiindcă sunt căutate de tineret. Eu le fac după obiecte vechi, care păstrează aceste simboluri, le reproduc ca atare și nu îmbunătățesc cu nimic. Fac asta pentru a păstra aceste simboluri și a le transmite mai departe. Le spun cumpărătorilor ce înseamnă pentru că aceştia doresc să știe ce poartă, ce simbol dăruiesc“, ne-a declarat Florin Cramariuc.

Mărțișoare cu șnur alb și negru

La meșterul Florin Cramariuc am găsit și mărțișoare cu șnur în alb și negru, confecționate de băiatul său. Ne-a spus că așa a fost primul mărțișor de pe vremea dacilor, o brățară din două fire, alb și negru, făcute din lână, nevopsită, toarsă și răsucită, brățară care se punea la încheietura mâinii copilului la naștere, pentru protecție. „Alb și roșu a ajuns la noi odată cu ocupația austro-ungară, cu bradul de Crăciun. Noi am avut alb și negru, din Vest ne-a venit roșul. Lumea întreabă de ce am mărțișoare cu alb și negru, le explic despre ce este vorba și cei destupați la minte le achiziționează. Lumea apreciază mărțișoarele meșterilor populari, chiar dacă nu sunt chiar de un leu bucata, cum se vând pe tarabe cele chinezești, dar nu sunt nici scumpe. Eu zic că merită să oferi un lucru de calitate persoanei pe care o îndrăgești, o iubești și vrei să-i faci o surpriză“, a explicat Florin Cramariuc.

Silviu Buculei

GALERIE FOTO

Dorna Candrenilor, o strașnică aşezare bucovineană

Nu departe de Vatra Dornei, orașul emblemă al Bucovinei, se află comuna Dorna Candrenilor, o așezare strașnică, specifică de altfel zonelor de munte, cu oameni care păstrează tradițiile, arhitectura și specificul locului.

De la Candruț la... Dorna Candrenilor

Legendele din zona Moldovei arată adesea cum anumite întâmplări și-au pus amprenta asupra denumirilor de așezări, munți ori ape. Un bun exemplu este denumirea râului Moldova, care se presupune că provine de la numele cățelușei voievodului Dragoș – Molda – care s-a înecat încercând să traverseze apele repezi ale râului. Nici denumirea comunei din Ținutul Dornelor, despre al cărei specific vom detalia în cele ce urmează, nu este întâmplătoare, ci are la bază tot o legendă: se presupune că primul locuitor al acestor locuri se numea Candruț și venise pe meleaguri bucovinene de peste munte, din Transilvania; s-a stabilit aici și, în timp, s-au format familii întregi, luând naștere moșia Candrea. De aici și denumirea comunei. Numele Candrea este des întâlnit și astăzi printre locuitorii comunei, chiar și primarul, cel care ne-a fost ghid în incursiunea noastră, purtându-l.

Comuna are în componență 3 sate – Dorna Candrenilor, Dealul Floreni şi Poiana Negri – specific bucovinene, cu gospodării bine drămuite și localnici ospitalieri și mândri de originile lor. Ne-a atras atenția în mod deosebit arhitectura caselor care sunt construite din lemn, au adesea sculpturi florale ori geometrice, iar cele răsfirate pe dealuri par și mai frumoase, dând impresia că veghează peste candreneni. Domnul primar Mafetiu Candrea ne-a povestit despre comuna de astăzi apelând mereu la trecut, la ceea ce aveau sătenii cândva, la motivele de mândrie date de resursele naturale. Am aflat că numărul locuitorilor depășește cu puțin suma de 3.000 și că peste 300 de săteni, în principal tineri, au ales calea străinătății. „Media de vârstă a locuitorilor din comună este în jur de 55 de ani, tocmai pentru că cei mai tineri sunt plecaţi peste hotare. De ce sunt plecați? Tocmai pentru că s-au schimbat multe și la nivel de țară, nu doar la nivelul comunei. Dacă în trecut existau două mari unități de prelucrare a lemnului, cea mai de preț comoară a acestor locuri, astăzi lemnul pleacă încărcat în mașini și este descărcat în curtea austriecilor care au unitățile în comune învecinate. Nici animalele nu mai sunt câte au fost, de la peste 4.000 de capete, astăzi numărul lor s-a diminuat drastic, depăşind cu puțin 1.000 și asta mai ales din cauza prețurilor scăzute care au venit ca rezultat al importurilor masive“, ne-a declarat primarul Candrea.

Dacă mai pot exista persoane care nu au auzit de Dorna Candrenilor, cu siguranță mai toți am văzut sticle de apă minerală Poiana Negri, deci am auzit și de satul cu același nume. Pe raza comunei își desfășoară activitatea importante fabrici de îmbuteliere a apei. Până nu demult, candrenenii, mai mult de 1.000 la număr, contribuiau la realizarea distribuției, însemnate de altfel la nivel național; însă astăzi doar circa 250 de locuitori își mai câștigă pâinea lucrând pentru aceste fabrici și asta pentru că progresul a adus cu sine și automatizarea.

Domnul primar ne-a povestit și despre proiectele realizate prin finanțări europene: înființarea unei rețele de canalizare pe o rază de 5 km; construirea unei moderne stații de epurare; reabilitarea drumurilor forestiere și betonarea altor drumuri din cele 3 sate; achiziționarea de utilaje de deszăpezire şi pentru prevenirea incendiilor, dar și reabilitarea parcului au fost principalele realizări în vechiul program european.

Pădurea pare a fi cel mai de preț dar pentru candreneni, iar de îngrijirea acesteia se ocupă două Ocoale Silvice: unul privat, care are în subordine în jur de 17.000 de ha de pădure ce aparțin primăriilor a 3 comune și anumitor cetățeni particulari, și cel aflat sub administrarea RNP ROMSILVA, însă mai există și păduri administrate de Parcul Național Călimani. Cunoscătorii și iubitorii de drumeții știu că prin Dorna Candrenilor se poate ajunge la Rezervaţia Geologică „12 Apostoli“ din Parcul Naţional Călimani.

Învățământ, cultură, religie

În comuna ce are o suprafață totală ce depășește 22.000 ha învățământul a fost mereu una dintre principalele priorități. Tocmai din acest motiv am vizitat și noi două dintre unități, cea mai veche și cea mai nouă. Mai întâi ne-am oprit la liceul tehnologic unde am fost întâmpinați de domnul director Candrea Gheorghe, profesor de matematică. „Liceul a fost construit începând cu anul 1940, a fost inițial școală generală, iar din 1990 a fost Grup Școlar Agricol și nu de foarte mult timp a devenit liceu tehnologic. Specializările liceului sunt în acord atât cu cerințele pieței, cât și cu specificul locurilor, elevii putând opta și pentru profilul agricultură cu specializarea lucrător în agroturism, servicii cu specializarea tehnician în activități economice și profilul de mecanică care oferă specialişti în reparații și întrețineri auto. Este important de menționat faptul că, începând cu anul 1974, liceul dispune și de propria fermă didactică care are în subordine 20 ha pășuni și fânețe și 15 animale. Aici elevii pot face practică, fiind prima opțiune pentru desfăşurarea acestor ore, apoi copiii mai pot face practică și la pensiunile din zonă“, ne-a declarant directorul liceului.

Dacă liceul arată asemeni multor unități din țară, nu același lucru poate fi spus și despre școala generală din Poiana Negri, satul despre care și primarul spune că „este mai dezvoltat decât centrul comunei“. Școala cu clasele I-VIII este o construcție nouă, dată în folosință în 2014, dispune de dotări cum nu multe unități de învățământ din mediul rural se pot lăuda. Sălile de clasă sunt spațioase, frumos mobilate și dotate cu echipamentele necesare pentru desfășurarea unei bune activități didactice. Toți profesorii sunt titularii școlii, se lucrează într-un singur schimb, iar rezultatele elevilor se văd mai ales la afișarea rezultatelor Evaluării Naționale. Aici învață aproximativ 100 de copii, doar jumătate din capacitatea școlii fiind ocupată momentan. Tot în acest sat a fost construită și o bază sportivă multifuncțională, iar în Dorna Candrenilor a fost înființat un teren de fotbal care dispune și de vestiare moderne.

Pe când vizitam școala ne-a atras atenția și biserica din sat, o construcție situată pe un deal, acoperită cu draniță și vopsită-n alb care întregea măreția peisajului. Domnul primar Candrea a ținut să menționeze faptul că omul de la sat are credință și pe lângă acest lăcaș mai există unul mai nou, în satul Dealul Floreni, care a fost realizat și cu sprijinul primăriei.

O asemenea comună ar trebui să aibă tradiții și obiceiuri unice, drept urmare am vrut să aflăm mai multe despre cultura din vatra satului. Cu regret în glas primarul ne-a spus că activitățile culturale au mai avut de suferit în ultima perioadă și tot din cauza faptului că cei tineri aleg să plece din țară, dar că se fac eforturi pentru ca ansamblul artistic înființat în anul 1986, care prezintă la diferite sărbători ori evenimente suite de dansuri populare specifice zonei, dar și reprezentanții de cântec, să se mențină pentru a nu se pierde din specificul comunei.

Turismul nu putea să nu fie unul dintre elementele prioritare, mai ales că zona este cu adevărat înzestrată cu frumuseți naturale. De-a lungul timpului au fost construite pensiuni care păstrează vie gastronomia specific bucovineană și le pune la dispoziție turiștilor o ședere plăcută departe de zgomotul orașelor. Unul dintre cele mai importante obiective pe care și le-a propus primarul Candrea este acela de a repune în funcțiune aerodromul din Dealul Floreni care ar contribui și el la o mai bună dezvoltare a comunei și, implicit, a turismului. Multe sunt planurile de viitor dar, indiferent de realizări sau de neajunsuri, comuna Dorna Candrenilor va fi mereu una reper pentru județul Suceava.

Loredana Larissa SOFRON, Ion BANU

Rasa Angus, pe plaiuri bucovinene

Considerată cea mai productivă rasă de vite de carne din lume, rasa Abeerden Angus are tot mai mulţi adepţi în ţara noastră şi asta datorită informaţiilor aduse din străinătate începând cu anii 2000. De atunci, fermierii din mai multe zone ale ţării, în special cele montane, au început să crească astfel de animale şi să înfiinţeze ferme. Un astfel de exemplu este Mihben Suisse, o fermă situată în comuna Baia din judeţul Suceava, ale cărei începuturi datează din anul 2009 și a cărei evoluţie ar putea fi una model pentru mulţi zootehnişti aflaţi la început de drum.

În Bucovina, ca la ele acasă

Rasa Angus, originară din N-E Scoţiei, are o mare adaptabilitate la condiţiile de mediu, rezistând la frigul excesiv, umiditate ori temperaturi mai ridicate, este uşor de întreținut pentru că nu necesită adăposturi sofisticate şi se poate pășuna toată perioada anului. Acestea sunt şi principalele motive pentru care unii crescători de animale au decis să înfiinţeze astfel de ferme. Fermierii din Bucovina cunosc bine rasa, caracteristicile ei şi tocmai pentru că este zonă montană, animalele se comportă foarte bine aici, motiv pentru care în acest moment în judeţ sunt aproximativ 700 de capete de Angus rasă pură. Cum decurge activitatea într-o astfel de fermă, care sunt avantajele, dar şi nevoile de zi cu zi ne-a detaliat tânărul fermier Iulian Vlas, fiul lui Mihai Vlas – iniţiatorul afacerii Mihben Angus şi unul dintre fondatorii Asociaţiei Angus-RO. „În anul 2009 am început demersurile înfiinţării fermei, am achiziţionat terenurile şi am început construcţiile clădirilor. Pe data de 12 decembrie 2009 am primit din Elveţia primul lot de animale, un efectiv de 30 de femele şi un mascul pentru reproducţie. Lucrurile au decurs îmbucurător, iar astăzi avem în jur de 160 de capete de bovine – femele, tineret bovin şi masculi pentru reproducţie“, punctează tânărul fermier.

Creșterea numărului de bovine a impus și angajarea de personal. Astfel, astăzi în fermă 7 angajaţi se îngrijesc de bunul mers al lucrurilor. „Angajații ocupă un loc important în activitatea fermei, 3 dintre ei se îngrijesc strict de animalele, unul singur merge cu ele pe păşune, iar ceilalți au foarte bine delimitate atribuțiile“, continuă Vlas.

În sezonul cald bovinele se hrănesc pe pășunea situată la 7 km de fermă și rămân acolo până în luna decembrie. Au la dispoziție aproximativ 100 ha cu iarbă crescută natural, nu obţinută prin însămânţări. Întreaga pășune este luată în arendă de către proprietarii fermei, iar hrana pentru perioada în care bovinele se află în spații închise este asigurată prin cultivarea unui teren arabil de 30 ha cu porumb siloz și a altor 40 ha de pășune și lucernă.

Piața de desfacere și recompense

Este o activitate destul de tânără, de numai 6 ani, iar proprietarii fermei sunt mulțumiți de mersul lucrurilor, mai ales că se desfăşoară cu drag, în familie. Planurile de viitor sunt și ele conturate, într-o oarecare măsură. Membrii familiei Vlas intenționează să crească efectivele, numărul lor fiind raportat la terenul pe care îl vor putea avea la dispoziţie pentru pășunat și cultivat. „Există și satisfacții în urma acestei activități. Piața de desfacere a început să dea roade și în România. În general vindem exemplare pentru reproducţie, dar și tineret pentru înfiinţarea noilor ferme. Cu alte cuvinte suntem mulţumiţi, dar sperăm să fie şi mai bine“, conchide Iulian Vlas.

Activitatea unei astfel de ferme presupune și prezența în cadrul târgurilor de specialitate. Astfel, exemplare crescute în comuna Baia au putut fi admirate la evenimentele organizate la Cluj, Botoșani, București ori Suceava. Participarea în cadrul evenimentului ZEFA, organizat la finele lunii iunie în comuna Dorna Candrenilor din județul Suceava, a fost cea mai importantă de până acum, asta pentru că premiul cel mare, Miss ZEFA, a fost acordat unei vaci din ograda Mihben Suisse.

Loredana Larissa SOFRON

Specialităţi culinare din Bucovina

Se spune că cine ajunge o dată în Bucovina sigur va reveni şi a doua oară! Motivele pentru care această ipoteză se confirmă ţin de frumuseţile naturale care pot fi întâlnite în acest colţ de ţară, de patrimoniul cultural diversificat, dar, cum dragostea trece prin stomac, ţin şi de gastronomia tradiţională. Neam de oameni primitori, bucovinenii îşi întâmpină oaspeţii cu masa plină, iar bucatele sunt preparate cu cele de pe lângă casa omului, brânzeturile, ciupercile ori fructele de pădure fiind de cele mai multe ori vedetele din farfurie.

Sarmale cu urdă

În fiecare anotimp, Bucovina are specificul şi frumuseţea ei care atrage turişti din toată lumea, iar specificul culinar ţine cont de momentul din an deoarece unele reţete se pot pregăti doar într-o anumită perioadă. Ei bine, la sfârşitul primăverii, după 15 mai, atunci când ciobanii adună oile sătenilor, îmbracă straie populare şi păşesc în sunetul trâmbiţei către munţii ce le vor deveni casă până la sfârşitul toamnei, se fac primele sarmale cu urdă din an. Nu mică este mirarea turiştilor când află ce au pe masă, mulţi dintre ei cunoscând reţete de sarmale diversificate - cu carne, peşte, ciuperci sau legume, însă nu şi reţeta cu urdă. Gospodine desăvârşite, bucovinencele fac „din ochi“ bucatele şi nu ţin cu stricteţe cont de gramaje, însă ne-au împărtăşit reţeta sarmalelor cu urdă garantându-ne că vor ieşi gustoase: orez – o căniţă – aproximativ 250 g urdă – 500 g, ceapă – 4 buc. (mai mari), ulei – 200 ml, morcov – 3 buc., bulion – 1 lingură, mărar – o legătură, varză/foi de sfeclă şi condimente – piper şi sare după gust sunt ingredientele necesare pentru a realiza sarmale de poveste.

Balmoş

O altă specialitate bucovineană care are la bază produsele lactate este balmoşul. Cel adevărat, adică cel mai gustos şi autentic este cel făcut de bacii de la stână, însă se poate realiza şi în propria bucătărie. La stână balmoşul se prepară în ceaunul pus pe pirostrii. Primul ingredient folosit este jântuială – zerul rezultat în urma scurgerii caşului, care se pune la fiert până se observă la suprafaţă grăsimea, se adaugă „în ploaie“ mălaiul, aşa cum se face la mămăliga obişnuită, apoi caşul de oaie şi urda fărâmiţate cu sare, se fierbe până se desprinde de pe marginea ceaunului, se adaugă untul, iar la final se „împănează“ cu caş – adică se taie bucăţi de caş care se pun deasupra compoziţiei. Balmoşul se poate face şi acasă, gospodinele preparându-l cu smântână în loc de jântuială, telemea în loc de urdă. Fiind un preparat mai gras, se recomandă a avea o cană cu jântuială rece pe masă sau iaurt de băut dacă se serveşte în altă parte decât pe munte, la stână.

Dresală cu bureţi păstrăvi

Cu siguranţă vă întrebaţi ce este aceea deresală. Ei bine, este o ciorbă, însă în Bucovina ciorbele sunt de fapt borşuri pentru că se acresc cu jântuială, lapte acru sau borş. Dacă termenul deresală este unul străin, nici cel de bureţi păstrăvi nu este unul comun. Polyporus squamosus – păstrăvul de nuc – este o ciupercă care creşte pe copacii vii – nuci, arţari, foioase sau pomi fructiferi, începând din primăvară până în luna octombrie. Chiar dacă pare uşor de găsit, păstrăvul e scump la vedere, uneori bucovinenii străbătând kilometrii întregi pentru a găsi d-un borş. Ciupercile cresc una deasupra celeilalte, au pălăria reniformă (are forma unui rinichi) de culoare albă sau crem acoperită cu scuame maro închis care desenează semicercuri pe suprafaţa pălăriei. Poate ajunge la dimensiuni foarte mari, 50 cm în diametru - o singură ciupercă poate ajunge şi la 600-700 g, dar exemplarele mici au doar câţiva centimetri.

Pentru 5 porţii este nevoie de 700 g de bureţi, ou, zarzavat în funcţie de cât de groasă se vrea a fi ciorba: ardei, roşii, morcov, ceapă şi pătrunjel - tocate, 800 g de smântână, jântuială sau borş acru, sare, leuştean şi hasmaţuchi. Bureţii păstrăvi se pun la fiert, se ia spuma, după care se adaugă zarzavatul. Când legumele sunt fierte se acreşte cu jântuială – iese mai gustoasă faţă de cea preparată cu borş. În funcţie de gust, se mai lasă să dea un clocot-două şi se opreşte focul. Smântâna se amestecă cu oul şi se toarnă în deresală. Deasupra se pune leuştean şi hasmaţuchi. Se serveşte rece, vara fiind o adevărată plăcere culinară.

Alivenci cu brânză

Brânzeturile par a fi vedeta bucătăriei bucovinene, mai ales că se folosesc inclusiv la deserturi şi aici nu este vorba doar despre celebrele „poale-n brâu“, adică plăcintele cu brânză, ci este vorba şi despre diverse reţete de prăjituri. Cu toate acestea, alivanca este delicatesa neobişnuită pe care o descoperă orice turist la prima vizită în Bucovina. Ce-i alivanca? O prăjitură cu brânză şi mălai. Reacţia iniţială poate fi una de respingere, dar gustul cu siguranţă face ca orice îndoială să dispară. Pentru o tavă de alivancă este nevoie de 1 kg de chişleag (aşa cum denumesc bucovinenii laptele bătut), făină de grâu – 200 g, mălai – 400 g, 4 ouă, zahăr după gust – aproximativ 300 g, brânză de vacă sau caş de oaie – 400 g, praf de copt, verdeaţă: cozi de ceapă şi mărar, esenţă de lămâie, sare, smântână – 300 g. Gălbenuşurile se mixează cu zahărul, apoi se adaugă restul ingredientelor, se toarnă compoziţia în tava unsă cu untură. Înainte de a se pune la cuptor se realizează o compoziţie din 2 linguri de făină de grâu, un ou şi 2 linguri de zahăr şi se toarnă deasupra. Se lasă la cuptor până trece testul scobitorii. Smântâna se amestecă cu zahăr, după gust, şi se pune peste alivancă.

Lista delicateselor bucovinene poate continua, dar cu siguranţă reţetele prezentate ne trezesc interesul şi, dacă ne amintim şi de frumuseţea codrilor, a mănăstirilor sau de unicitatea obiceiurilor, atunci plaiul cu flori bucovinean devine unul dintre obiectivele turistice pe care neapărat trebuie să îl vizităm înainte de a ne stabili concediile în pompoasele staţiuni europene.

Loredana Larissa SOFRON

Transformarea unei comune în staţiune turistică

Când rostim Bucovina ne gândim la plaiuri de poveste şi peisaje montane care aduc liniştea în suflet, ne gândim la oameni harnici şi sate pline de tradiţie, până la urmă ne gândim la autenticitatea neamului românesc. Una dintre comunele reprezentative ale zonei este Mălini, care până nu demult era cunoscută drept locul naşterii poetului Nicolae Labiş, dar care, între timp, a devenit o importantă destinaţie turistică.

Aşezare pe drumul Baltagului

Atestată documentar în jurul anului 1498, comuna Mălini este amplasată la poalele munţilor Stânişoarei, iar cei mai mulţi dintre noi aflăm despre această zonă încă din lecturile copilăriei, atunci când în paginile Baltagului lui Sadoveanu regăsim descrisă Crucea Talienilor.

Despre Mălinii de astăzi, locul copilăriei mele, ne va detalia viceprimarul comunei, Dumitru Amariei, care a plecat din comuna natală în anul 1968 pentru a activa ca jurnalist şi cadru militar şi care s-a întors acolo unde sufletul ne îndeamnă pe fiecare dintre noi, acasă. „În 1968, când am plecat eu din comună, aveai de parcurs drum lung de la o casă la cealaltă; între timp s-a construit frumos şi mult. Nu s-au respectat neapărat motivele tradiţionale ale caselor de odinioară, dar s-a construit modern şi trainic“, susţine viceprimarul.

Pârtia de schi, startul transformării

În anul 2007 a fost inaugurat domeniul schiabil Pojorâta. Cu o lungime de 800 m, pârtia are o dificultate medie, fapt care îi îndeamnă pe tot mai mulţi iubitori ai sporturilor de iarnă să aleagă ca destinaţie această zonă şi nu alte pârtii din judeţ. Pe premisa Nu rişti, nu câştigi, membrii Consiliului Local au iniţiat construirea unei pârtii moderne, dotată cu teleschi, nocturnă şi tunuri de zăpadă, fapt care, inevitabil, a condus la dezvoltarea tuturor celor 6 sate ale comunei. Dacă iniţial pârtia era văzută doar ca destinaţie de iarnă, prin investiţiile ulterioare parcul de la baza ei, parcarea şi numeroasele pensiuni din zonă au deschis calea unei staţiuni turistice nu doar sezoniere, ci pentru întregul an.

Cheia modernizării – investiţiile constante

În anul 2004 noul primar, Petru Nistor, a dat startul schimbării. Dacă până atunci pentru a parcurge comuna de la un capăt la celălalt aveai nevoie de nervi de oţel şi de maşini rezistente pentru a putea supravieţui pe drumurile pline de gropi, acum poţi merge liniştit şi în timp util deoarece modernizarea străzilor a reprezentat una dintre primele investiţii din primul său mandat.

Nici şcolile nu mai arată ca în 2004, atunci când eu am terminat cursurile gimnaziale. Îmi amintesc cum sălile de curs erau uneori la fel de calde precum vremea de afară, soba de teracotă era încălzită cu lemne aduse în sacoşe de către elevi, iar tâmplăria veche ne permitea să auzim şi cel mai fin şuierat al vântului. Acum aceste fapte par a fi poveşti, elevii tuturor şcolilor din comună putând învăţa într-un mediu modern cu centrale termice, tâmplărie nouă, grupuri sanitare sau calculatoare.

Reţeaua de canalizare este o altă lucrare importantă realizată prin Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală, are o lungime de 30 kilometri şi patru staţii de epurare.

În acelaşi timp s-a modernizat o parte dintre căminele culturale, s-a construit o grădiniţă nouă în satul Poiana Mărului, s-a redeschis spitalul, a fost modernizat Monumentul Eroilor, dar s-a urmărit şi construcţia obiectivelor de înfrumuseţare a comunei. În acest sens, s-a construit turnul cu ceas care era iniţial un simplu coş de evacuare a fumului a unei vechi centrale termice.

Proiecte în desfăşurare

Chiar dacă dispune de multiple facilităţi comparativ cu alte comune din judeţ, la Mălini proiectele de modernizare sunt departe de a înceta. „Ce mai urmează să facem? În primul rând vom realiza instalaţia de apă curentă. Pentru acest lucru se va face captarea pârâului Suha Mare pentru ca sătenii să aibă apă curentă ieftină. Este un proiect cu bani europeni, dar nu este unul foarte simplu, având în vedere terenul sau clima cu temperaturi sub 0°C, dar sperăm ca până în primăvară să găsim constructorul şi să începem lucrările“, adaugă Dumitru Amariei.

Am amintit anterior de reabilitarea şoselei principale. Aflăm din aceeaşi sursă că există un proiect aprobat pentru reamenajarea unor drumuri din interiorul comunei, iar lucrările vor începe odată cu venirea temperaturilor mai ridicate.

Dacă pentru generaţia mea sportul însemna joaca din curtea şcolii, astăzi la Mălini întâlnim o sală de sport modernă, iar la iniţiativa primăriei se construieşte un bazin de hidroterapie. „Lângă sala de sport s-a construit o anexă cu un bazin încălzit ce va fi aprovizionat cu apă sărată adusă de la Salina Cacica. Situat lângă sala de sport, se pot utiliza de facilităţile acesteia: toalete, duşuri sau vestiare. Vor mai fi două saune, una uscată şi alta umedă. De asemenea, vom realiza un salon placat cu sare, toţi pereţii fiind formaţi din blocuri de sare aduse din zona Ardealului. Acest spaţiu va fi destinat celor care au probleme de sănătate, astm şi aşa mai departe. Pe lângă toate acestea vor fi construite două saloane de recuperare fizică cu aparatură pentru gimnastică medicală, unul pentru femei şi altul pentru bărbaţi“, mai adaugă viceprimarul.

Credinţa este un alt aspect important al vieţii omului de la munte; din acest motiv s-a construit o nouă biserică pentru a suplini distanţa, în jur de 10 km, între bisericile a două sate pe care trebuiau să o parcurgă sătenii pentru a se ruga. Lângă biserică se construieşte un cămin de bătrâni care va avea 10 camere a câte două locuri dotate cu utilităţile moderne necesare.

De asemenea, pentru a evidenţia respectul pentru tradiţie şi cultură, mai-marii comunei au în plan construirea unui muzeu etnografic al zonei.

Nu au fost uitate nici obiectivele turistice de până acum: „În vârful Stânişoarei vrem să reconstruim Crucea Talienilor aşa cum era înainte. Tot înspre munţi există un traseu pe care am vrea să îl introducem pe lista traseelor turistice montane pentru motociclete, maşini de teren sau atv-uri“, conchide Dumitru Amariei.

Chiar de la intrarea pe poarta comunei oaspeţii sunt invitaţi să zăbovească şi să se bucure de sosire, şoseaua îndemnându-i la un binemeritat popas. De veţi veni în acest colţ de ţară veţi afla că aici tradiţia şi modernismul şi-au dat mâna cinstind satul românesc.

Loredana Larissa SOFRON

Românii din Nordul Bucovinei păstrează valorile culturale româneşti

Pentru românii din comuna Mahala, raionul Noua Suliţă, din regiunea Cernăuţi, păstrarea limbii române, a portului popular, a tradiţiilor şi a valorilor culturale româneşti sunt obiectivele autorităţilor locale, a cadrelor didactice, a istoricilor şi a cronicarilor din Nordul Bucovinei.

Mahala este o comună formată din patru sate, Buda, Mahala, Ostriţa şi Prut, cu puţin peste 7.000 de locuitori, 98% fiind români. În centrul comunei, la primărie, alături de steagul Ucrainei, flutură cel românesc. De la Elena Nandriş, primarul acestei localităţi, am aflat că a fost o luptă grea pe vremuri pentru a menţine tricolorul, dar acum oamenii s-au obişnuit cu ideea că acest steag trebuie să fie pe clădirera administraţiei locale.

„Propunerea ca tricolorul să stea pe primărie a fost susţinută de tot satul, de toţi consilierii locali. Ideea a venit de la lumea din sat la adunarea satului, când am spus că fiecare localitate trebuie să aibă un steag al ei, care să fie pus la primărie, la căminul cultural, la şcoală, pe stadion şi pe alte clădiri oficiale. Şi toţi au spus că noi suntem români şi vrem ca steagul să fie tricolor. Constituţia ne permite ca noi, ca minoritate, să avem stemă, steag, imn, limbă, religie, tradiţii şi obiceiuri proprii. La noi toţi ştiu limba ucraineană şi limba română. Tinerii sunt nevoiţi să înveţe limba ucraineană pentru că ajung să lucreze în ţară, să studieze în universităţi, dar limba de suflet rămâne limba română. Noi aici trebuie să luptăm ca să vorbim româneşte, în timp ce în România este ceva banal“, ne-a spus Elena Nandriş.

Pe lângă steaguri româneşti, la Mahala sunt şi străzi cu nume româneşti, iar strada principală poartă numele voievodului moldav Ştefan cel Mare şi Sfânt.

Mahala, sat martir

Mahala este un sat martir, oamenii plătind cu viaţa mândria de a fi români, păstrarea tradiţiilor, a obiceiurilor şi a limbii. Sub ocupaţia sovietică, din sat au fost deportate în Siberia sute de familii, iar 1.000 de oameni au fost împuşcaţi la Lunca, în februarie 1941.

„Comuna Mahala se numeşte sat martir pentru că cei mai mulţi locuitori au fost ridicaţi şi duşi în Siberia. Peste 1.000 de săteni au fost omorâţi la Lunca, în trei rânduri. Noaptea veneau cu maşinile, îi încărcau şi îi duceau să-i omoare. Copii de două-trei luni împreună cu părinţii au fost ucişi, fiind numiţi duşmani ai poporului. Ai cărui popor erau duşmani? Noi aici am fost dintotdeauna români. Satul Mahala a fost pe moşia lui Ştefan cel Mare, iar în documente am găsit că acest pământ era legat de Mănăstirea Putna. Dar au fost «cozi de topor» care au dat liste cu cei mai buni gospodari din sat, cu profesori. Întâi au fost ridicaţi oamenii cei mai inteligenţi“, ne-a spus primăriţa Elena Nandriş.

Oamenii îşi aduc aminte şi acum când ruşii au venit în 1941 şi şi-au bătut joc de români şi de ucrainenii de aici. Din 1992 ei au dreptul de a vorbi despre represaliile staliniste, de genocidul pe care l-au făcut în 1941, de cei deportaţi în Siberia, despre cei omorâţi la Lunca sau la Fântâna Albă.

„Dacă vorbeam, fiecare discuta în casa lui. În toate familiile a fost cel puţin o soră, un frate, un părinte, un bunic ucis. Mulţi au plecat în timpul războiului în România şi au rămas acolo pentru că nu s-au mai putut întoarce. Aproape în fiecare familie este această durere şi abia din 1992 noi am putut să ne vizităm rudele din România“, a precizat Elena Nandriş.

Aniţa Nandriş Cudla, un simbol al mamelor deportate în Siberia

Printre deportaţi s-a aflat şi Aniţa Nandriş Cudla care a fost deportată şi dusă în Siberia timp de 20 de ani împreună cu cei trei copii mici. Calvarul ei siberian a devenit cunoscut în lumea întreagă prin cartea scrisă de ea şi tradusă în cinci limbi de circulaţie universală, „Douăzeci de ani în Siberia – Destin bucovinean“. Aniţa Nandriş a scris cartea cu lacrimi şi durere. Ea povesteşte nu numai drama ei, ci şi a celorlalţi oameni, indiferent de originea lor. În satul Mahala urmele ocupaţiei sunt povestite de bătrânii care au trăit dezrădăcinarea de locul natal, iar rugăciunile şi omagiile corului Bisericii „Sfânta Treime“ pentru martirii din sat răsună ca un ecou de jale pentru cei purtaţi înfometaţi şi îngheţaţi pe drumul către Siberia sau Lunca. La bustul Aniţei Nandriş, realizat cu sprijinul lui Mircea Cozma, preşedintele Fundaţiei „Mihai Viteazul“ din Ploieşti la sugestia scriitorului Vasile Tărâţeanu, bust aşezat în centrul satului şi dezvelit în anul 2012, copiii aduc flori, bătrânii aduc lacrimi, iar bărbaţii îşi scot pălăria în semn de respect.

„Aniţa Nandriş este imaginea ţărăncii românce, harnică, deşteaptă, înţeleaptă, pe care o poţi asemui cu Vitoria Lipan din romanul «Baltagul». Aniţa Nandriş şi-a iubit copiii până la sacrificiu. Această carte a făcut înconjurul lumii, a ridicat Mahalaua în slăvi prin durerea, prin necazul Aniţei, a copiilor ei şi a celorlalte sute de persoane de aici duse în Siberia. Monumentul Aniţei Nandriş l-am făcut ca simbol al tuturor mamelor cu copii care au fost duse în Siberia şi doar o parte s-au mai întors, mulţi români rămânând pe acele meleaguri, fără morminte, fără însemne, fără să mai ştie cineva de ei“, ne-a spus Elena Nandriş.

Stema comunei păstrează însemnele istorice, religioase şi culturale

Comuna Mahala are stemă proprie pe care este înscris 1472, anul primei atestări documentare a aşezării. Nu lipsesc bourul, cartea, mormântul sfânt şi biserica.

„Prima pe stemă este coroana lui Ştefan cel Mare, cu patru colţuri, care reprezintă cele patru sate ale comunei. Pentru că aici s-a dat jertfă de sânge şi de suferinţă pe timpul ocupaţiei sovietice, există crucile. În cimitir avem 37 de cruci unde sunt înmormântaţi peste 100 de oameni, o parte dintre cei omorâţi la Lunca şi de care trebuie să ne aducem aminte permanent. Apoi cele trei biserici, Buda, Mahala şi Ostriţa, biserica de la Mahala fiind monument istoric construit în 1832. Capul de bour care are între coarne o stea cu opt raze simbolizează forţa, puterea şi lumina, fiind un simbol care se regăseşte frecvent pe sigiliile din aceste locuri încă din epoca lui Ştefan cel Mare. Cartea reprezintă cultura, oamenii studioşi din această comună. Şcoala din Mahala poartă numele fostului lingvist, filolog şi memorialist român, profesor la universităţile din Cernăuţi, Cracovia, Bucureşti, Londra şi Oxford, Grigore Nandriş. Avem două şcoli, una la Mahala, cu peste 300 de copii, şi alta la Ostriţa, în care învaţă peste 200 de copiii în clasele I - XI. La întâi septembrie vrem să inaugurăm noua grădiniţă, în toată comuna fiind aproape 500 de preşcolari“, ne-a spus Elena Nandriş.

Silviu Buculei

Vechile case bucovinene, pensiuni pentru turiştii străinii

Două case din lemn, cu arhitectura tipică zonei, acoperite cu şindrilă şi amplasate între-o zonă liniştită din Suceviţa, în apropierea mănăstirii ctitorie a voievodului Petru Rareş, atrag turiştii români, dar mai ales pe cei străini care doresc să se cazeze.

Aşa cum am aflat de la proprietarul lor, Trandafir Cazac, cele două locuinţe, la care se pare că se vor mai adăuga şi altele, se doresc a fi o mică parte a unui sat bucovinean de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi care au rolul să reînvie trecutul, tradiţiile şi spiritul acestor meleaguri.

Casele arată pe dinafară şi în interior exact ca în urmă cu un secol, cu singura deosebire că li s-au adăugat băi moderne, electricitate, televiziune prin cablu şi conexiune la Internet.

„Acesta nu este un loc mai deosebit de cazare, aşa este normal să fie cazarea în mediul rural. Vin foarte mulţi turişti, majoritatea străini, din America, Australia, Franţa, Germania, Anglia etc., care caută liniştea, frumuseţea locului, tradiţiile şi care preferă să stea câteva zile în aceste case decât într-un hotel de patru stele“, ne spune administratorul acestor pensiuni mai puţin obişnuite.

Reconstituire după fotografii

Tot de la Trandafir Cazac am aflat şi istoria acestor locuinţe care au fost recuperate din alte sate. Casa mică este adusă de la 50 km; ea a fost abandonată pentru că familia care o deţinea a construit o casă nouă, din beton, iar pe aceasta voia să o taie pentru lemn de foc pentru că îi încurca.

„Noi am demontat-o şi am remontat-o. Este foarte simplu de făcut acest lucru pentru că nu are cuie. Este exact ca o jucărie, ca un lego. În 9 zile casa care se afla la 50 de kilometri era ridicată în altă parte. După aceea a urmat o muncă migăloasă de restaurare; erau elemente din lemn care trebuiau refăcute la fel ca cele degradate, trebuia drăniţuită, apoi pereţii din interior trebuiau lipiţi cu lut, trebuiau realizate sobele, cuptorul, instalaţia electrică care nu trebuia să se vadă, trebuia amenajată baia. Finisajele iau foarte mult timp, apoi găsirea mobilierului vechi şi restaurarea acestuia, amenajările interioare fac ca o astfel de casă să poată fi introdusă în circuitul turistic abia după câţiva ani de la achiziţie“, ne-a spus Trandafir Cazac.

Casa mare este adusă din Marginea. A fost desfăcută bucată cu bucată şi refăcută cum era înainte, interiorul a fost amenajat cum a fost el gândit când a fost construită casa, pentru că, spre deosebire de casa mică, aici au existat şi câteva fotografii vechi, de familie, realizate în interior.

„Singura diferenţă faţă de construcţia originală a celor două case constă în amenajarea în interior, în spaţiul destinat magaziei de unelte sau a cămării, a băilor pentru că trebuie asigurate şi anumite condiţii. În rest sobele, plitele, poliţele, lăzile de zestre, paturile, scaunele etc. sunt vechi, aşa cum se găseau în casele bunicilor noştri“, a precizat Trandafir Cazac.

Construcţii de secole funcţionale şi astăzi

Interiorul asigură o ambianţă plăcută în toate anotimpurile. Iarna este foarte cald, iar vara este răcoare. Este incredibil cât de bine au fost gândite aceste case, chiar dacă pe vremea aceea nu erau arhitecţi. Timpul a făcut ca ele să îşi menţină funcţionalitatea şi după 100, chiar 200 de ani, în ciuda faptului că au fost făcute fără a utiliza prea multă tehnologie, fără izolaţii sofisticate, fără aer condiţionat şi fără centrale termice.

Proprietarul caselor vechi de la Suceviţa spune că restaurarea acestor imobile este şi nu este pasiune, dar ele fac parte din amintirile copilăriei.

„În perioada comunistă, trăind la oraş pentru că la Suceviţa nu aveam de lucru, am înţeles ce am pierdut la sat. Eu, fiind născut şi crescut la sat, nu m-am acomodat la oraş. Totdeauna am apreciat tot ceea ce era la sat. Mama mea s-a născut într-o casă ţărănească în faţa Mănăstirii Suceviţa şi îmi povestea mereu cum alerga pe un cerdac mare, cum asculta împreună cu fraţii ei clopotele şi toaca de la mănăstire, iar în interior era o atmosferă foarte plăcută. Am rămas mereu cu această imagine, neştiind că voi putea monta şi remonta vreodată o astfel de casă. Aceste case sunt şi o amintire a copilăriei mele. Seara de pe prispa casei se pot auzi toaca şi clopotele mănăstirii care cheamă maicile la slujba de seară (vecernie) şi veţi fi poate, cu gândul, la acele timpuri de glorie trecute, când mănăstirea strângea în jurul ei întreaga suflare a satului“, ne-a spus Trandafir Cazac.

Din fericire în Bucovina sunt foarte multe case vechi şi foarte vechi dar, din păcate, s-au şi distrus multe, iar „cultura pentru beton“ i-a determinat pe mulţi proprietari de case vechi să le taie ca lemne de foc.

Trandafir Cazac susţine că în Germania, Franţa, Anglia, chiar dacă este foarte costisitor, multă lume încearcă să îşi facă o casă ecologică. Sunt programe guvernamentale, iar cetăţenii sunt încurajaţi din toate părţile să revină la vechea construcţie ecologică. În afara faptului că este foarte utilă, nu este atât de costisitoare, nu este greu de întreţinut. Izolaţia este făcută din pământ şi paie, motiv pentru care iarna este foarte cald, iar vara este răcoare, lemnul este din zonă, iar construcţia este uşor de realizat. Dacă ar exista şi un mic sprijin din partea autorităţilor sau o lege care să sprijine restaurarea acestor case poate că mulţi dintre cei care le deţin nu le-ar mai tăia ca lemne de foc“, este de părere Trandafir Cazac.

Mâncăruri tradiţionale preparate la sobă pe lemne

Pe lângă cazare, de care se ocupă domnul Trandafir, la pensiunea soţilor Cazac se pot servi mâncăruri tradiţionale pregătite de doamna Felicia. Printre acestea se numără borş cu ciuperci, ciulama de hribi, mămăliguţă cu sarmale, cu tochitură sau cu lapte dulce ori acru, tocinei cu smântână, papanaşi cu brânză şi miere de albine, clătite cu dulceaţă din fructe de pădure, chiroşti cu brânză şi totodată se pot servi băuturi de casă, cum ar fi afinata, zmeurata, vişinata, ţuica de prune, ţuica de sfeclă sau sfecleanca, cireşata, vinul de coacăze.

Aproape toate bucatele sunt preparate la plită cu lemne şi sunt servite pe o frumoasă terasă din lemn, acoperită cu şindrilă, care face parte dintr-o altă construcţie mai nouă, dar la care toate interioarele sunt amenajate la fel cu cele din casele vechi din Bucovina, nelipsind grinzile aparente, cuptorul cu lemne cu loc de dormit, laviţele, ştergarele cu cusături care decorează pereţii, covoarele ţesute la război de bătrânele din sat, mobilierul rustic.

Silviu BUCULEI

Ciupercile au salvat cămările gospodinelor din Bucovina

Sute de oameni cutreieră pădurile Bucovinei, care au devenit o adevărată „mină de aur“ prin producţiile record de hribi, chitărci, ghebe şi creasta-cocoşului. Cei mai preţioşi sunt hribii, o ciupercă foarte bună la gust, cu o valoare alimentară foarte mare. Hribul românesc creşte natural şi este foarte apreciat, pe piaţa mondială fiind cotat ca având calităţi deosebite, ocupând locul II, după trufa de iarnă. Dar hribul este foarte căutat şi în ţară.

Aşa cum am aflat de la Aurelia Badale, preşedinta Asociaţiei de Turism „Vama – Bucovina“, hribul, regele ciupercilor, a salvat şi în această toamnă cămările gospodinelor din Bucovina. Foarte multe gospodine au folosit în reţetele lor, în loc de alte ciuperci hribul, care are un gust mai bun şi este foarte căutat în multe preparate tradiţionale din Bucovina. „Am pregătit zacuscă cu hribi, hribi marinaţi, salată de hribi. De asemenea hribul este prezent în formă congelată sau uscată în perioada de iarnă, când îl folosim pentru celebra supă cremă de hribi, borş cu hribi aşezonat cu orez şi zarzavat şi acrit cu borş de putină. În perioadele de post hribul poate fi folosit pentru sărmăluţe, chifteluţe, maioneză de post. Există diverse reţete de preparare a hribului şi nu numai. În zona noastră sunt numeroase specii de ciuperci foarte bine valorificate în bucătăria locală şi apreciată de cei care ne calcă pragul pensiunilor“, a spus Aurelia Badale.

Delicatese pe bază de hibri

Ciulamaua de hribi cu smântână este de fapt reţeta etichetă pentru Vama şi Bucovina în general. Pentru că ciupercile nu sunt afectate de poluare, nu sunt tratate cu substanţe chimice de fertilizare sau de combatere a dăunătorilor sunt considerate cele mai ecologice mărfuri. Pentru cine nu tolerează smântâna hribii sunt preparaţi ca un soté alături de o bucăţică de friptură. Sunt diverse posibilităţi pentru a utiliza hribul. „Pentru aceasta am iniţiat Festivalul hribului, care a avut loc în perioada 21 – 22 septembrie, aflat la a V- a ediţie, ocazie cu care gospodinele din Asociaţia Turistică Vama şi-au etalat din nou măestria şi, după cum aţi văzut în expoziţia gastronomică, au avut ce oferi. De la mâncare până la dulciuri cu hribi“, a spus Aurelia Badale.

Toamna localnicii fără loc de muncă sunt salvaţi de ciuperci

Un important segment al populaţiei din zonă trăieşte de pe urma ciupercilor şi a fructelor de pădure. „Ne-am dorit să le dăm ocazia de a valorifica într-un cadru civilizat aceste produse. Ne străduim în continuare să le arătăm că pot fi valorificate superior, le putem da plusvaloare, pot fi procesate aceste ciuperci şi fructe de pădure şi intenţionăm, dacă va fi posibil, să înfiinţăm prin asociaţie o microsecţie de producţie printr-un proiect european pentru a valorifica superior, în condiţii de igienă şi norme sanitar veterinare corespunzătoare, aceste produse“, a precizat Aurelia Badale.

Dacă în pensiuni şi în centrele de colectare ciupercile sunt verificate, sunt cunoscute locurile de unde sunt culese, oamenii cunosc regulile de recoltare şi de transportare a ciupercilor, ocupându-se cu această îndeletnicire de ani buni, în târguri şi pieţe inspectorii Direcţiei Sanitar-Veterinare îşi dau girul că ceea ce este pe tarabă este comestibil, fiind eliminată orice posibilitate de intoxicare, alta este situaţia în cazul în care ciupercile sunt comercializate la marginea drumului.

Toţi vânzătorii spun că ciupercile sunt bune de consumat, însă silvicultorii şi angajaţii DSV îi contrazic şi le recomandă localnicilor să nu cumpere decât din locurile verificate de către medicii DSV, chiar dacă toţi culegătorii susţin că ştiu foarte bine care ciuperci sunt bune de consum şi care nu. Şi medicii din cadrul Direcţiei de Sănătate Publică spun că în urma consumului de ciuperci otrăvitoare este posibilă o evoluţie gravă, uneori letală a bolii, intoxicaţia cu ciuperci otrăvitoare fiind considerată o urgenţă medicală majoră şi este obligatorie apelarea numărului de urgenţă 112 şi prezentarea imediată într-un serviciu medical de urgenţă.

Localnicii din satele din munţii Bucovinei care nu au un loc de muncă sunt cei care se ocupă de colectarea fragilor, afinelor, zmeurei, murelor şi cătinei pe timp de vară şi a ciupercilor toamna. Tot ce culeg încearcă să vândă, iar preţul diferă în funcţie de cumpărător şi de cantitatea de ciuperci. Cei care se ocupă de comercializarea ciupercilor susţin că în acest an preţul la centrele de colectare este foarte mic în raport cu munca depusă, 7-9 lei kilogramul de hrib, 2-3 lei kilogramul de ghebe şi 5 lei creasta-cocoşului. Nici comercializarea în pieţe sau la marginea drumului nu aduce câştiguri foarte mari, preţul de vânzare a hribilor fiind de 9-15 lei, în funcţie de calitate, ghebele 4-5 lei, iar creasta-cocoşului 10 lei.

Ciupercarii spun că anul acesta a fost unul foarte bun, cu ploi care au căzut la timp şi care au creat condiţii pentru o producţie mare, cei mai câştigaţi fiind cei care au vândut ciupercile en-gros, chiar dacă preţul este mai mic.

„Le dăm pe toate şi nu mai pierdem timpul să stăm să le vindem. La marginea drumului rişti să rămâi cu marfa şi pentru că e perisabilă ai două soluţii: fie le usuci, fie le pui cu sare la murat pentru consum propriu“, ne-a spus unul dintre culegători.

Silviu Buculei

Abonează-te la acest feed RSS