Unbeaten 2021    Adama decembrie 2020
update 22 Jan 2021

Agapia, o bogăție de trăiri. Călătorie prin codrii lui Eminescu și la mormântul Veronicăi Micle

Situată în depresiunea Ozana-Topolița, la extremitatea estică a Munților Stânișoarei, comuna Agapia – Neamț oferă de una singură un decor natural și obiective turistice pentru a asigura o minivacanță reușită fie pentru iubitorii de drumeții, fie pentru cei care îndrăgesc literatura, fie pentru categoria inclusă în ceea ce se numește turism religios. Este aici o bogăție de trăiri și unicate pe care este bine să le vadă fiecare persoană măcar o singură dată-n viață.

În Agapia se află două arii protejate: Codrii de Aramă (pentru gorun) și Codrii de Argint (pentru mesteacăn). Prima arie, în suprafață de 7 ha, se află pe Dealul Filiorul, între satele Filioara și Văratec, rezervația naturală adăpostind specii de gorun seculari, cel mai bătrân exemplar depășind 130 de ani.

Pădurea are însă înțelesurile poetice pe care marele Mihai Eminescu le-a surprins în „Călin file de poveste (VIII)“: „De treci codrii de aramă de departe vezi albind/ Și-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint.“ Desigur, se face referire și la cealaltă arie protejată de 2 ha, Codrii de Argint, alcătuită din mesteceni seculari.

Între Mănăstirile Văratec și Agapia se parcurge, cale de 6,7 km, prin pădurea Obcinii Văratec, Drumul Reginei, cu o abatere în Poiana Ciungi, și aceasta de-o frumusețe rară.

Satul cu multe rezonanțe în literatura română

De Mănăstirea Văratec se leagă ultima lună și jumătate din viața poetei Veronica Micle. Aici s-a retras după moartea lui Mihai Eminescu. Înainte însă tot aici și-a petrecut ultimii ani și mama sa, iar în 1886 poeta donează casa moștenită de la părinți, din Târgu Neamț, astăzi devenită muzeu, așezământului. Câteva scrieri, nu știm cât de adevărate, povestesc despre o perioadă extrem de tristă și chinuită a Veronicăi Micle care, de altfel, și-ar fi pus capăt zilelor la 3 august 1889, nu înainte de a lăsa posterității testamentul său în versuri: „Și pulbere țărână din tine se alege/Căci asta e a lumii nestrămutată lege./ Nimicul te aduce, nimicul te reia/ Nimic din tine-n urmă nu va rămânea“.

Mormântul poetei se află lângă peretele sudic al Bisericii „Sf. Ioan Botezătorul“, la aproximativ 150 m sud-est de biserica mare a mănăstirii. La Văratec s-a retras, în anul 2000, și academicianul Zoe Dumitrescu Bușulenga, care s-a călugărit sub numele de sora Benedicta. În Agapia poate fi vizitată și Casa Memorială „Alexandru Vlahuță“, cel care a imortalizat Neamțul în volumul „România pitorească“. Ținuturile Agapiei sunt pomenite în alte opere literare: Dimitrie Bolintineanu, cu descrieri în „Călătorii în Moldova (1859); Ion Creangă, în „Amintiri din copilărie“ (1881); Calistrat Hogaș, în „Pe drumuri de munte“; Mihail Sadoveanu, în „Oameni și locuri“(1908). Și aminteam, înainte, despre codrii descriși de Eminescu, în poemul „Călin“.

Cele mai mari mănăstiri de măicuțe din țară, la peștera Sf. Teodora de la Sihla

Agapia mai este cunoscută pentru un record: aici sunt mănăstirile cu cele mai mari obști de călugărițe din țară, Văratic – cu 400 de viețuitoare, Agapia – cu peste 300 de măicuțe. La Agapia se mai poate întâlni un unicat: satul mănăstiresc alcătuit din 141 de case monument istoric. Avem, așadar, de vizitat Mănăstirea Văratec, fondată în anul 1785 de către schimonahia Olimpiada. Ansamblul monument istoric este alcătuit din Biserica „Adormirea Maicii Domnului“ (început de sec. XIX – cu catapeteasma poleită cu aur, realizată de Constantin Zugravul, în 1816, din lemn de tisă), turnul clopotniță de la poartă (sec. XIX), Biserica „Sf. Ioan Botezătorul“ (1844), Biserica „Schimbarea la față“ (1847), chiliile din sec. XIX-XX și un muzeu ce expune colecția de obiecte bisericești cu valoare istorică și artistică – broderii, icoane, vase liturgice, manuscrise, cruci etc. Complexul mănăstiresc Agapia cuprinde bisericile „Sf. Voievozi“ (1641-1643, cu pictură realizată ulterior, la a doua restaurare, de Nicolae Grigorescu), paraclisul „Adormirea Maicii Domnului“ (1864), biserica din lemn „Sf. Ioan Bogoslovul“ și paraclisul „Sf. Nicolae“ (1821), chiliile și clădirile de incintă (sec. XIX-XX), turnul clopotniță (1823), bolnița din lemn „Adormirea Maicii Domnului“ (1780) și satul mănăstiresc, printre care aflându-se și Casa memorială „Al. Vlahuță“. Ansamblul mănăstirii Agapia are o suprafață de peste 50 ha (35 ha curți și clădiri). Pe lângă Mănăstirea Agapia funcționează singurul seminar de fete din zona Moldovei, Seminarul Teologic Monahal „Sfânta Cuvioasă Parascheva“. În fine, al treilea loc de vizitat este ansamblul schitului Sihla, alcătuit din biserica de lemn „Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul“ (1741) și biserica de lemn „Schimbarea la Față“. Schitul este situat la 1.000 m altitudine, în zona stâncoasă a Obcinei Sihlei din Munții Stânișoarei. Aici se află și peștera în care a trăit, în secolul al XVII-lea, cuvioasa Teodora, cea care va deveni, mai târziu, Sfânta Teodora de la Sihla.

GALERIE FOTO


Maria Bogdan

Revista Lumea Satului nr. 11, 1-15 iunie 2017 – pag. 52-53

Sihăstria, de la schit la mănăstirea Părintelui Cleopa

Dacă ajungi în zona Neamțului și nu vizitezi câteva mănăstiri trebuie neapărat ca la următoarea vizită acestea să devină principala prioritate. Mănăstirea Neamț, Agapia sau Sihăstria sunt doar trei dintre lăcașele sfinte care impresionează din punct de vedere arhitectural, istoric, dar mai ales îți oferă acel sentiment de mulțumire sufletească.

Scurt istoric

Am vizitat adesea mănăstirile din zona Neamțului și, indiferent de anotimp, sunt lucruri pe care le găsesc neschimbate și unele parcă mereu diferite, însă la Sihăstria liniștea parcă nu poate fi deranjată. Poate și din acest motiv a devenit unul dintre acele locuri unde aș vrea mereu să mă întorc. Situată nu departe de Târgu-Neamț, mănăstirea de călugări a reprezentat de-a lungul timpului locul unde și-au trăit viața monahală duhovnici precum Părintele Cleopa sau Ieroschimonahul Paisie Olaru.

Asemeni multor mănăstiri din țară, și Sihăstria are o istorie zbuciumată. În anul 1655 a fost construită, aproape de mănăstirea Secu în așa-numitul loc „poiana lui Atanasie“, prima biserică a schitului Sihăstria. Însă, cum poporul român are un trecut tumultuos, în urma invaziilor tătarilor, la începutul sec. al XVII-lea, biserica avea să devină aproape o ruină. Astfel, episcopul de Roman a construit un nou lăcaș care a fost sfințit în anul 1734. Nici această biserică nu a fost ocolită de necazuri, iar în anul 1821 turcii au năpădit în ținutul Neamțului, au prădat și apoi incendiat mai multe lăcașe sfinte printre care și Sihăstria, care însă nu a ars în întregime. În 1824 se încep lucrările de refacere a ansamblului monahal: biserica de piatră, turnul clopotniță, o parte din chilii, turnul porții și zidul de incintă. Se lucrează la mănăstirile din zonă alte obiecte bisericești: candele, clopote, vase liturgice sau sfeşnice, iar activitatea liturgică se reia după o lungă perioadă de absență. Tot în acea perioadă a fost construit și un paraclis de lemn unde se săvârșeau slujbele pe timpul iernii, însă în anul 1941 un incendiu a distrus lăcașul și mai multe chilii, iar o parte dintre călugări au fost nevoiți să se îndrepte spre ale mănăstiri.

Acesta a fost momentul în care stareț al Sihăstriei a devenit Părintele Cleopa care, bene­ficiind de sprijin din partea mănăstirii Neamț, a reconstruit chilii și un nou paraclis.

Un alt moment important în istoria mănăstirii îl constituie anul 1988, atunci când a fost resfințită biserica centrală construită sub specificul stilului moldovenesc și renumită mai ales datorită prezenței icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului.

Catedrala „Sfânta Teodora de la Sihla“

Cine pășește pentru întâia oară în curtea mănăstirii Sihastria va fi impresionat cu siguranţă de impunătoarea catedrală „Sfânta Teodora de la Sihla“. După ce păşeşti în curtea bisericii, treci pe lângă vechea biserică şi îţi apar nişte scări. Încă din capătul lor, biserica nouă stârneşte interes şi admiraţie, îndemnându-te parcă să cobori cât mai repede fiecare treaptă pentru a-i călca pragul. Construită în plan triconic, biserica este împărţită în nartex, pronaos, naos şi altar, are o lungime de 42 de metri, lăţime de 22 de metri, iar înălţimea de 36 de metri. Realizată din cărămidă, construcţia a fost finalizată în anul 1999, iar pictura interioară în 2004 şi dispune de demisol unde se află paraclisul cu hramul „Sfântul Mucenic Victorin“ şi „Toţi Sfinţii Români“. Tot aici se află şi o raclă unde se găsesc părticele din Sfinte moaşte şi este locul unde în fiecare noapte de joi se săvârşeşte slujba Sfântului Maslu.

Pe faţada bisericii sunt pictate în mozaic şapte firide, iar pentru a intra în sfântul lăcaş trebuie să păşeşti pragul uşii metalice cu ornamente de bronz. Interiorul bisericii este primitor şi nu impunător, chiar dacă dimensiunile încăperii sunt destul de mari, iar picturile realizate cu măiestrie par adesea că prind viaţă.

30 de ani de rugăciune la Sihăstria

Numit şi Păstorul de suflete, Părintele Cleopa spunea: „Mânca-v-ar Raiul! Eu sunt moşu’ Putregai, moşu’ Putregai, moşu’ Putregai. Niciun bine n-am făcut eu pe faţa Pământului. Dorm mult, mănânc mult, un putregai. N-am nimica bun în mine, numai răutăţi.“ Cuvinte prin care sublinia faptul că smerenia este virtutea principală a unui călugăr.

Despre viaţa şi harul părintelui s-au scris multe rânduri. Se cunoaşte faptul că, la vârsta de 2 ani, mama acestuia l-a „dăruit“ Maicii Domnului, iar la vârsta de 17 ani s-a hotărât să-şi dedice viaţa lui Hristos şi a plecat la Schitul Sihăstria unde a stat vreme de 3 zile la poartă pentru a fi primit, dovedind că are răbdarea necesară pentru a deveni monarh. Atunci când a împlinit vârsta de 25 de ani a fost călugărit şi botezat Cleopa. Activitatea sa la sfânta mănăstire nu a presupus doar rugăciune, ci a şi reconstruit lăcaşul după incendiu, a fost numit stareţ, iar Patriarhia a ridicat schitul la rang de mănăstire, iar pe el la rangul de arhimandrit.

Recunoscut mai ales pentru predicile sale, acesta şi-a petrecut o parte din viaţă în pustiu de frica securiştilor, a fost trimis la Mănăstirea Slatina unde a devenit stareţ în anul 1949, însă tot din cauza sistemului a fugit în munţi pentru a doua oară, undeva în munţii Stânişoarei, unde de curând a fost sfinţit un loc unde acesta s-a adăpostit. Spre finalul vieţii acesta avea să se întoarcă la mănăstirea Sihăstria, iar în anul 1998 a trecut la cele sfinte, fiind înmormântat în cimitirul mănăstirii unde a început viaţa monahală.

Loredana Larissa SOFRON

O iniţiativă unică în ţară. Muzeul Vivant de la Agapia

Poposind pe meleagurile nemţene la Mănăstirea Agapia, loc de tihnă, de linişte sufletească, dar şi un loc de încărcare spirituală, vizitând casa lui Alexandru Vlahuţă şi admirând chipurile sfinţilor pictate de Nicolae Grigorescu, despre care Mihail Kogălniceanu spunea cu entuziasm că tânărul artist „a lăsat în Moldova un monument unic în arta picturii“, nu odată numeroşii vizitatori s-au întrebat cum se trăieşte, ce se întâmplă în spatele uşilor pitoreştilor căsuţe ce înconjoară sfântul locaş.

Şi iată că, de câteva zile doar, turiştii au posibilitatea să treacă pragul unei astfel de case, amenajată ca un muzeu, dar care îşi trăieşte viaţa, funcţiile ei nefiind întrerupte.

„După doi ani de muncă şi rugăciune, ne spune maica Pamfilia, cea care răspunde de noul obiectiv, am reuşit să refacem, cu sprijinul specialiştilor de la Muzeul de Etnografie al Moldovei, îndeosebi al doamnei etno­graf dr. Eva Giosanu, o casă cu o vechime de mai bine de trei sute de ani.“ Aici îşi duc viaţa şase maici, o mică obşte din cea mare a mănăstirii. Maica Paisia (foto), cea mai în vârstă, stăpâna casei, ca să spunem aşa, şi celelalte maici – monahii, rostafore şi ucenice date spre „ascultare“ – îşi primesc oaspeţii în încăperi unde îşi desfăşoară activitatea de fiecare zi.

Clădirea cuprinde chilia maicii, stăpâna casei, o chilie paraclis care este şi cameră de oaspeţi şi o alta a ucenicelor, care este şi atelier. Tot ce există în aceste încăperi sunt obiecte de patrimoniu moştenite de la măicuţele care au locuit aici sau adunate de la gospodăriile sătenilor din jurul mănăstirii care au dat cu bucurie covoare, păretare, alte obiecte vechi, dar preţioase, iar războiul de ţesut este adus din judeţul Suceava. Aici vizitatorii pot vedea cum se lucrează la războiul de ţesut, un meşteşug pentru care monahiile din Agapia sunt vestite în întreaga ţară, şi tot aici se execută broderii de mare fineţe.

În alte două clădiri, şi acestea restaurate cu grijă, îşi desfăşoară activitatea o brutărie-patiserie. Aici oaspeţii pot vedea sau participa, măcar cu ochii, la preparatul şi coptul pâinii şi pot gusta renumitele plăcinte călugăreşti.

Alături se desfăşoară activitatea atelierului de olărit, o îndeletnicire care a fost preluată în 1803, când Agapia a devenit mănăstire de maici, până în 1961, când ultimul cuptor a fost dărâmat. La inaugurarea complexului – pentru că putem vorbi iată de un adevărat complex muzeistic denumit Muzeul Vivant – au fost invitaţi să participe, între alţii, şi Gheorghe Smerică din Mihăileni-Botoşani, un mare meşter olar, care la 90 de ani încă lucrează, şi Vasile Andrei din Poiana-Deleni, judeţul Iaşi, doi dintre cei care au mai lucrat în urmă cu mai bine de 50 de ani la vestitul atelier de olărit de la Agapia.

Aşadar aici, în munţii Neamţului, nu uitaţi că la Agapia sunteţi invitaţi la Muzeul Vivant, un complex muzeistic, unic în ţară.

Stelian Ciocoiu

Abonează-te la acest feed RSS