Astăzi, aproximativ 55% din populația lumii – 4,2 miliarde de locuitori – trăiește în orașe și se așteaptă ca această tendință să continue. Potrivit Băncii Mondiale, până în 2050, odată cu dublarea dimensiunii actuale a populației urbane, aproape 7 din 10 oameni din lume vor locui în orașe. Cu peste 80% din PIB-ul global generat în orașe, urbanizarea poate contribui la creșterea durabilă dacă este gestionată bine prin creșterea productivității, permițând inovației și ideilor noi să apară.

Cu toate acestea, viteza și amploarea urbanizării aduce provocări, inclusiv satisfacerea cererii accelerate de locuințe la prețuri accesibile, sisteme de transport bine conectate și alte infrastructuri, servicii de bază, precum și locuri de muncă, în special pentru cei aproape 1 miliard de săraci urbani care trăiesc în așezări informale. Conflictele sunt în creștere, rezultând ca 60% dintre persoanele strămutate forțat să trăiescă în zonele urbane.

Odată ce un oraș este construit, forma sa fizică și tiparele de utilizare a terenului pot fi blocate timp de generații, ducând la extinderea nesustenabilă. Extinderea terenurilor în regim urban depășește creșterea populației cu până la 50%, așadar se așteaptă să se adauge 1,2 milioane km² de suprafețe urbane noi în lume în următoarele trei decenii. O astfel de extindere pune presiune asupra terenurilor și resurselor naturale, cu rezultate nedorite pentru că orașele consumă două treimi din consumul global de energie și generează mai mult de 70% din emisiile de gaze cu efect de seră. De altfel, orașele joacă un rol din ce în ce mai important în combaterea schimbărilor climatice deoarece expunerea lor la riscuri climatice și dezastre crește pe măsură ce se dezvoltă.

Aproape jumătate de miliard de rezidenți urbani trăiesc în zonele de coastă, sporind astfel vulnerabilitatea în fața fenomenelor climatice extreme și a creșterii nivelului mării. Numai în cele mai mari 136 de orașe de coastă, spre exemplu, există 100 de milioane de oameni sau 20% din populația lor.  Aproximativ 90% din expansiunea urbană din țările în curs de dezvoltare este aproape de zone expuse riscului și este construită prin așezări informale și neplanificate.

(D.Z.)

Cum va arăta satul în viitor pornind de la realităţile prezente, dar mai ales de la amintirile străbunilor este deviza de la care porneşte discuţia despre lumea satului cu Neagu Udroiu, un scriitor care provine din mediul rural, un împătimit al mediului rural care chiar a activat în mediul urban, ocupând numeroase funcţii, printre care şi cea de ambasador.

– Întrebarea este una la care m-am gândit şi eu: Oare cum va arăta satul meu peste 10, 15 ani sau chiar în 2050?

– Un alt „om al satului“ spunea că „satul fără Europa ar putea exista, dar Europa fără sat nu!“ Este o metaforă, pentru că o afirmaţie are nevoie de demonstraţii care să o susţină. Poate aşa este. Sunt ţări în care satul nu mai există, satul tradiţional mai exact, dar timpul a rectificat, a corectat şi a pus ceva în loc. Şi de aceea cred că este necesar să luăm cuvintele în toată greutatea lor. Am putea porni de la această întrebare: Cum va arăta satul în 2050? E uşor de găsit răspunsul, nu e foarte complicat pentru că societatea merge înainte, omenirea la fel şi se produc transformări care ajung, până la urmă, şi la acest palier, la aşezarea rurală. Este riscant să avansezi fără să te asiguri, înainte de a pune placheul, pe ce-l aşezi. Adică cât de solidă este informaţia. Ecuaţia nu cuprinde doar satul ca aşezare, nu cuprinde doar agricultura ca braţ forte al satului în lupta cu viaţa, cuprinde în primul rând actorul – ţăranul, deci putem întreba Cum va arăta ţăranul anului 2050? Evoluţiile pot fi conforme cu ceea ce bănuim sau putem fi contrazişi de un factor catalizator pe care nu îl avem în vedere. Un astfel de exemplu este în comunicarea de masă, cine se aştepta la telefonul mobil acum 30 de ani? La fel Internetul, care a apărut şi ne stăpâneşte.

– Dacă satul va continua să se transforme, ce se va întâmpla cu tradiţiile şi obiceiurile? Pentru că ele asigurau un grad de curăţenie al lumii rurale.

– Lucian Blaga spunea: Veşnicia s-a născut la sat. Au venit voci ulterioare, scriitori ai perioadei interbelice, care au „încremenit“ satul aşa cum îl aminteau ei. Satul acela nu mai există, poate doar într-o bună parte în unele locuri şi mai puţin în altele. Inevitabil intervin factori care distrug anumite straturi de suprafaţă, dar esenţa rămâne. Deci satul a fost şi rămâne un altar al existenţei noastre. Satul din România nu are nici interesul să se închidă într-o carapace, să rămână cel care a fost în datele lui esenţiale, şi nici forţa de a se transforma în ceea ce doreşte. Cât de repede am ajuns la acea linie de unde să nu te mai simţi dator să repari, ci doar să construieşti, vom vedea. Pe alocuri lucrurile s-au rezolvat, în unele locuri se cunoaşte că au apărut oameni care au intuit cum se poate mişca viaţa la ţară, dar în foarte multe locuri există această pungă a sărăciei pentru că au intervenit elementele naturale nedorite dar de înţeles, cum ar fi îmbătrânirea populaţiei. Mulţi au plecat la oraş, timpul lucrând în defavoarea satului. E adevărat că satele s-au dezvoltat diferit. Într-un fel arată satele din zona Rucărului cu o arhitectură aparte, altfel arată cele din jurul marilor oraşe. Există şi sate din vârf de munte unde, probabil, nu va ajunge niciodată drumul asfaltat. Locuitorii satului se întreabă: Ce ne facem? Copiii nu mai vin să îşi vadă locurile şi aşa mai departe. Nu este vorba doar de cum arată satele.

– Ce se va întâmpla cu satul românesc ţine de ce vom face noi, aşa cum spune şi Kennedy: „Nu te întreba ce ţi-a dat ţara, ci ce i-ai dat şi tu ei.“ Trebuie să punem şi noi umărul şi să nu ne lăsăm duşi de val, cum se spune. Dar, după cum spuneaţi, punctele tari ale satului nu sunt puţine. În primul rând este vorba de accesul la civilizaţie, nimeni nu concepe să se mai ducă în mediul rural numai pentru că se poate mânca altfel. Dacă satul nu are, de exemplu, medici sau profesori cred că e vina primarului, a satului care trebuie să ofere condiţiile necesare pentru ca aceştia să-şi poată face meseriile.

– Nu este vorba doar de datele personale ale individului, ci e vorba de mentalitatea cu care a venit pentru această funcţie. Dacă ne gândim la ce va fi sigur că trebuie avut în vedere de unde pleci. La fel este şi în cazul satului, de unde venim ştim, cum arată vedem, încotro mergem ţine tot de această informaţie asupra a ceea ce există. Mergem foarte greu pe crearea fundamentelor construcţiilor viitoare. Vorbind despre dezvoltarea satului românesc trebuie să avem în vedere pilonul esenţial: pământul. Trebuie rapid însuşite anumite lucruri pentru că până şi animalele nu se mai cresc cum se făcea odată în urma aplicării normelor europene. Vorbind de turism trebuie să ne referim la meşteşuguri care trebuie revitalizate în termeni, situaţiei de faţă. Este şi mica industrie pentru că şi în sat trebuie să fie câţiva salariaţi, aceasta este tendinţa, nu doar de a transporta materia primă şi produsele.

– Din păcate, există un viciu al economiei agricole româneşti: noi exportăm materie primă şi importăm produsele.

– Este o practică dezastruoasă, falimentară care ar trebui ordonată. Revenim iar la turismul montan. În multe ţări este un pilon important pentru că ai ce oferi. România, aşa cum este ea de la natură, are atâtea de oferit: de la aerul curat şi apa de izvor până la peisaj. Iniţiative există şi sunt zone unde lucrurile se mişcă, dar este nevoie de mai mult.

– Din păcate, pentru un observator sentimental şi cu simţul românismului este derutant, de exemplu, ce ni s-a întâmplat în ultimii 25 de ani. Un milion de hectare de pădure a fost pus la pământ; un milion de hectare de pământ au fost vândute şi nimeni nu s-a gândit că, înainte de a fi bun privat, este bun naţional. Pământul poate fi concesionat nu vândut pentru că aşa am înstrăinat bucăţi din România.

– Ne-am grăbit să schimbăm totul. Am făcut-o cu o nepricepere copleşitoare. Întoarcerea proprietăţii s-a făcut în grabă şi fără inventarul necesar. De curând am văzut dispărute zeci de plantaţii pe care le ştiam roditoare. Fostele clădiri ale CAP-urile dărâmate, când puteau fi folosite altfel şi aşa mai departe. Statisticile ne arată că am renunţat la ceea ce aveam deja.

– Suntem şi într-o concurenţă neloială faţă de Uniunea Europeană, unde sunt state foarte dezvoltate, dar noi nu trebuie să uităm că avem condiţii excepţionale pentru agricultură.

– Nu suntem în concurenţă cu UE, suntem parte a Uniunii, trebuind să îi respectăm regulile dacă vrem să ne meargă bine. Partea occidentală a Uniunii Europene are deja o tradiţie, nu poţi pretinde că-i poţi ajunge din urmă pe cei care au avut colonii sau au condus imperii. Facem o greşeală în a lua Franţa sau Italia drept reper pentru că nu avem cum să le prindem din urmă. Trebuie luate exemple mai apropiate pentru a insista pe reuşita celor aflaţi într-o situaţie similară.

– Sunt convins că 2050 va fi anul în care se va demonstra că agricultura este o ramură economică de căpătâi şi că este o mare şansă pentru România.

– Aşa este, agricultura va ridica ţara acolo unde trebuie. Cred foarte mult în rezistenţa satului doar cu ajustările pe care le va impune timpul, dar care trebuie să ţină cont de tradiţii.

Gheorghe Verman