Printre cele mai apreciate obiective de patrimoniu se numără bisericile și mănăstirile pe care adesea le vizităm cu pioșenie și le admirăm pentru tot ceea ce reprezintă. Ne atrag atenția de cele mai multe ori acele sfinte lăcașe cu o istorie aparte, cu semnificație pentru o anumită zonă și a căror importanță nu se diminuează odată cu trecerea timpului. Însă amprenta anilor devine vizibilă și majoritatea au nevoie de restaurări costisitoare, motiv pentru care multe dintre ele au nevoie de intervenții cât mai rapide. Veștile bune au apărut în această toamnă, atunci când Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene a anunțat faptul că mai multe obiective de patrimoniu sunt incluse în trei rute din cadrul Programului „România atractivă“, finanțat prin Planul Național de Redresare și Reziliență (PNRR), și vor fi restaurate prin intermediul a 18 contracte în valoare de peste 23 de milioane de euro.

Trei rute importante

„Cele 12 rute turistice și culturale pe care le finanțăm prin Componenta 11 – Turism și Cultură a PNRR pun în valoare acea Românie profundă și autentică de care suntem mândri, parte a patrimoniului cultural european. Semnăm contractele de finanțare pentru ruta Mănăstirilor, ruta Bisericilor de lemn și ruta Sfântului Ladislau, care înseamnă investiții de peste 23 de milioane de euro pentru restaurarea unor obiective de patrimoniu și promovarea acestora într-un mod integrat, în rute cultural-turistice care să atragă vizitatori din țară și din străinătate. Am încredere că parteneriatul pe care l-am construit cu autoritățile locale și cu reprezentanții cultelor va adăuga valoare acestor investiții, în beneficiul comunităților locale și al României“, a declarat la evenimentul de semnare a noilor contracte ministrul Marcel Boloş.

Trei rute importante au fost conturate, fiecare având alocat un anumit buget. Astfel:

• Ruta mănăstirilor din zona Moldovei: 11.52 milioane de euro;
• Ruta bisericilor de lemn: 3,54 milioane de euro;
• Ruta Sfântul Ladislau: 8,40 milioane de euro.

Moldova și Bucovina sunt vestite pentru mănăstirile lor, turiștii alegând aceste destinații mai ales pentru a ajunge să le viziteze. Investițiile vizează restaurarea și promovarea celor mai reprezentative mănăstiri din Moldova, între care Mănăstirea Arbore, Mănăstirea Slatina sau Mănăstirea

„Sf. Trei Ierarhi“ din Iași.

Următoarea rută vizează bisericile de lemn pentru care țara noastră este atât de faimoasă la nivel internațional. Mai mult decât atât, valoarea arhitecturală și modul în care lemnul a fost lucrat reprezintă o adevărată bogăție culturală care nu doar merită apreciată, ci și păstrată cât mai mult timp posibil. În cadrul acestei rute sunt vizate zece biserici de lemn din județele Suceava, Vrancea, Neamț, Iași, Botoșani și Mehedinți. Pe lângă restaurarea acestora, atât de necesară de altfel, se urmărește și o mai bună promovare prin care fiecare sfânt lăcaș să devină mai vizibil pentru turiști.

Despre ultima rută, ruta Sfântul Ladislau, se spune că  merge pe urmele regelui cavaler  cu același nume, ce a rămas în memoria culturală prin legende, povești și pelerinaje. Se urmărește restaurarea unor locuri legendare și arii naturale excepționale din județele Bihor, Covasna și Harghita.

Județul Suceava, fonduri importante

Printre lăcașele din județul Suceava care au primit finanțare se numără și Mănăstirea Slatina, Mănăstirea Arbore, dar și bisericile de lemn din satele Botoșana și Colacu.

„Este o continuare a sprijinului acordat monumentelor istorice din județul Suceava pentru consolidarea și păstrarea lor. Consiliul Județean se angajează prin acest parteneriat să promoveze rutele culturale ale bisericilor din lemn și ale mănăstirilor din județul Suceava. Promovare înseamnă organizarea de evenimente, organizarea de trasee turistice, materiale publicitare, pentru a crește numărul de turiști. (...) Dacă ne referim la Mănăstirea Slatina, Consiliul Județean a finalizat modernizarea drumului județean Mălini – Slatina și pregătește modernizarea care să lege Slatina de Gura Humorului prin Valea Moldovei. Pentru Mănăstirea Arbore, ctitorie a hatmanului Luca Arbore, Consiliul Județean a modernizat drumul care face legătura cu localitatea Arbore și pregătește organizarea de evenimente culturale pentru promovarea mănăstirii de la poalele Obcinei Mari“, a declarat președintele Consiliului Județean Suceava, Gheorghe Flutur.

Turism și cultură

Conform Ministerului Investițiilor și Proiectelor Europene, în Componenta 11 sunt alocate peste 100 milioane de euro pentru promovarea turismului și a culturii. În total, 12 rute vor avea parte de finanțare:

- Ruta castelelor – 30 de obiective promovate, 5 castele restaurate;

- Ruta curiilor din Transilvania – 25 de obiective promovate, 5 curii restaurate;

- Ruta culelor – 15 obiective promovate, 5 cule restaurate;

- Traseul gastronomiei tradiționale românești – 30 de obiective promovate;

- Ruta bisericilor fortificate – 20 de obiective promovate;

- Ruta bisericilor de lemn – 30 de obiective promovate, 10 biserici restaurate;

- Ruta mănăstirilor din zona Moldovei – 30 de obiective promovate, 5 mănăstiri restaurate;

- Ruta Sfântul Ladislau pe teritoriul României – 20 de obiective promovate, 5 obiective restaurate;

- Ruta castrelor romane – 20 de obiective promovate, 5 castre restaurate;

- Ruta cetăților – 30 de obiective promovate, 5 cetăți restaurate;

- Refacerea peisajului cultural din Delta Dunării în vederea creșterii atractivității zonei – 30 de obiective promovate, 30 de obiective restaurate (gospodării);

- Ruta satelor cu arhitectură tradițională – 20 de obiective promovate, 150 de case tradiționale restaurate din cele 20 de sate cu arhitectură tradițională.

Larissa DINU

Orice călătorie în județul Neamț se poate transforma într-un adevărat pelerinaj. Poate cea mai cunoscută dintre mănăstiri este Mănăstirea Neamț, însă în imediata ei apropiere se află alte sfinte lăcașe, unele mai vechi și mai cunoscute, altele mai izolate și mai puțin vizitate, dar la fel de frumoase. Printre acestea se numără și Schiturile Icoana Nouă și Icoana Veche.

Natură și credință

Istoria acestor două așezăminte începe încă din anul 1821, odată cu inițiativa câtorva călugări de la Mănăstirea Neamț de a ascunde din fața turcilor icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului. Aceștia au dus în pădure nu doar icoana, ci și alte podoabe bisericești, motiv pentru care unele dintre ele se păstrează și astăzi. Toate acestea au fost ocrotite de mâinile dușmanilor și, drept mulțumire, călugării au decis ca în acel loc să construiască un schit. Se spune însă că inițial era doar un cerdac, mai apoi a fost construit un mic schit. Schitul Icoana Veche nu a găzduit prea mulți viețuitori, însă mai tot timpul a existat cineva acolo.

Cum natura nu a fost tocmai primitoare cu noii viețuitori, au existat în timp diferite greutăți, printre care și alunecări de teren care au distrus chiliile. Așa s-a luat decizia de a muta schitul mai jos, într-o poiană mai sigură.

Un adevărat loc sihăstresc

Aflat în subordinea Mănăstirii Neamț, Schitul Icoana Nouă se află la marginea pădurii, în poiana numită Valea Icoanei, folosită de monahi pentru pășunatul animalelor. În anul 1946 a început construcția așezământului. Atunci Vasian Iosub a ridicat o clădire cu paraclis, chilii și trapeză.

În 1951 paraclisul a fost sfințit, iar mai apoi Vasian Iosub și-a dorit să înceapă construcția unei biserici din piatră, lucru ce nu a fost posibil în perioada comunismului. Mult mai târziu, în anul 1991, a fost construit un nou corp de chilii, iar între 1994-2001 a fost construită biserica.

Biserica, cu hramul Schimbarea la Față, este construită din cărămidă și placată la exterior cu piatră de râu și pictată în frescă. Se încadrează în stilul arhitectural moldovenesc ștefanian, este încăpătoare, iar pictura interioară îi oferă o luminozitate aparte.

Sfințirea ei a avut loc în anul 2005, slujbă la care a participat actualul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Romane, Preafericitul Părinte Daniel.

La fel de impunătoare este și clopotnița înaltă de 38 metri. Prezintă o turlă centrală și două laterale, iar la primul etaj se află un paraclis.

Dezvoltarea schitului a continuat cu sfințirea în anul 2019 a paraclisului „Nașterea Maicii Domnului“ de către Înaltpreasfințitul Părinte Teofan.

La fel ca în cazul tuturor așezămintelor din zonă, ordinea este cuvântul cheie și la Schitul Icoana Nouă. În curtea frumos întreținută credincioșii sunt adesea întâmpinați de câteva găini lăsate libere și doar cotcodăcitul lor mai întrerupe liniștea din când în când. Aici au loc slujbe în fiecare zi, însă, în ciuda dimensiunii bisericii și a întregii curți, mai mereu schitul a avut doar câțiva viețuitori.

Larissa DINU

În „anii foametei“, 1945-1948, în Mănăstirea Antim se adăposteau aproximativ 40 de călugări. Unii erau studenți, alții lucrau în atelierele mănăstirești ce se aflau pe lângă lăcașul de cult sau în subsolul clădirii Sinodului.

Aici a fost locul unde a început practicarea Rugăciunii lui Iisus, în cadrul căreia a apărut mișcarea Rugul Aprins, expresie biblică din Exod, cap 3. Ver. 2-5. Aceasta făcea referire la „rugul aprins“ care ardea și nu se mistuia, simbolul rugăciunii neîncetate cunoscută ca Rugăciunea lui Iisus. Această interpretare aparține părintelui Ieroschimonah Daniil Teodorescu inițiatorul fenomenului Rugul Aprins, care a murit în închisoarea de la Aiud. „A..., Rugul Aprins... Ați vrut să dați foc comunismului“, au înțeles unii la vremea respectivă. Când, de fapt, el avea două simboluri. Pe de-o parte, simbolul adevărului, care rămâne, nu se preface în cenușă și nu dispare. Pe de altă parte, era simbolul Maicii Domnului care a rămas ca un rug aprins, care nu se mistuia.

Rugul Aprins“ este și denumirea unei icoane a Maicii Domnului, lucrată în forma unei stele cu opt colțuri, ce închipuie rugul ce ardea pe care Moise l-a văzut pe Muntele Sinai.

Rugăciunea, ca aerul

În perioada 1945-1948, în sala bibliotecii din cadrul Mănăstirii Antim s-au ținut conferințe legate de acest subiect. Conferențiari erau părintele Daniil, pr. arhim. Ghiduș, pr. arhim. Vasile Vasilache, starețul de atunci al Mănăstirii Antim, pr. prof. univ. Dumitru Stăniloaie, prof. univ. Alexandru Elian, prof. univ. Alexandru Mironescu, scriitorii Paul Sterian și Ion Marin Sadoveanu, poetul Vasile Voiculescu etc.

Conferințele aveau caracter teologic, făceau referire la Rugăciunea lui Iisus și practicarea ei. În cazul intelectualilor creştini ortodocşi care se întâlneau la Mănăstirea Antim, denumirea Rugul Aprins exprima lucrarea rugăciunii neîncetate pe care şi-o dorea fiecare membru al grupului, ca mod de unire mistică permanentă cu Mântuitorul Iisus Hristos. Această lucrare duhovnicească se realiza cu binecuvântarea Bisericii Ortodoxe Române, întrucât grupul de intelectuali îşi propunea să ajute misiunea Bisericii în rândul intelectualilor.

În toamna anului 1945 a apărut în mijlocul lor un musafir, pr. Ioan Culâghin. El era duhovnicul Mitropolitului Nicolae al Rostovului, fost coleg de studii cu patriarhul Nicodim care s-a refugiat la Cernica, unde avea să moară peste câțiva ani. Avea un traducător, un tânăr basarabean cu numele de Leontie. Era un fel de părintele Cleopa. Învățase Rugăciunea inimii la Mănăstirea Optina. Pentru ei, rugăciunea era ca și respirația, și în somn se rugau. Despre pr. Ioan Culâghin, arhim. Sofian Boghiu povestea: „În ianuarie 1947 a fost arestat împreună cu fratele Leontie. A fost condamnat la muncă silnică pe viață și întemnițat la Odessa, iar fratele Leontie deportat în Siberia, de unde ne-a trimis o carte poștală care se încheia cu Rugăciunea lui Iisus.“

În anul 1938 se înființează la Antim un cămin studențesc în care erau aproximativ 20 de studenți ai Seminarului monahal de la Cernica, fiind și studenți la diferite facultăți din București, de la Teologie la Medicină, Litere, Știință și Farmacie. Tot aici poposește un preot dăruit și instruit, Nicodim Ioniță, care restabilește rânduiala veche a slujirii cu dragoste și rugăciune.

După doi ani, Mănăstirea Antim era total schimbată. Se stabilise aici și P.S. Laiu, care înființează Institutul Biblic în care s-au tipărit cărticele și s-au lucrat iconițe și cruciulițe pentru front. Vechea Academie bisericească de muzică devine acum un factor activ de instrucție și practică liturgică. Părintele Andrei Scrima a plecat în Orient, la Benares, India, iar un francez a scris despre mișcarea Rugul Aprins în presa de acolo. Așa se face că, la data de 14 iunie 1958, grupul de la Antim a fost arestat și astfel se încheie activitatea lor. Grupul de arestați va primi ani de temniță grea, între 5-25 ani.

Muzeul Rugul Aprins, de la etajul clopotniţei Mănăstirii Antim din Bucureşti, a fost reorganizat în fosta chilie a Ieroschimonahului Daniil Sandu Tudor, promotorul mişcării de revigorare spirituală cu aceeași denumire.

Anca Lăpușneanu

Situată la granița cu Hunedoara și Caraș-Severin, la poalele Munților Poiana Ruscă, localitatea Tomești, din județul Timiș, are o ofertă turistică importantă, grație naturii, a celor două cursuri de apă, Bega Poieni și Bega Luncanilor, reunite la ieșirea nordică din localitate în râul Bega, a acțiunii de mare succes Liman Bike Race, a pensiunilor turistice, a păstrăvăriilor, a apelor termale, dar și a mănăstirilor. Unul dintre lăcașurile de cult care atrage anual mii de vizitatori este Mănăstirea Izvorul lui Miron, din satul Românești. Accesul este posibil din drumul european 673, Deva-Lugoj, în dreptul localității Coșava.

Lăcașul este legat în totalitate de primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, publicistul, filologul, politicianul, senatorul, premierul și regentul Miron Cristea, pe numele său de mirean Ilie Cristea. Pe când era episcop al Caransebeșului, acesta a vizitat satul Românești, în 1910, săvârșind o Sfântă Liturghie în aer liber chiar pe locul unui izvor termal. De atunci localnicii l-au numit Izvorul lui Miron, care îi vindecă pe cei bolnavi și îi adapă pe cei însetați după dreptatea lui Dumnezeu. Uimit de frumusețea ținutului, viitorul patriarh a decis să zidească aici o mănăstirea, scop în care a deschis și lista donatorilor, contribuind pentru început cu 1.000 de coroane. Terenul a fost donat de două surori din sat, Maria și Suzana. În 1912 au început lucrările cu o troiță și clădirile pentru călugări, mai apoi cu biserica, finalizată 17 ani mai târziu, în 1929 și sfințită abia în 1931. Lăcașul poartă hramul „Sf. Ilie“, după numele de mirean al celui considerat ctitor al așezării monahale, patriarhul Cristea.

Intrarea se realizează pe o poartă din lemn maramureșeană, sculptată cu scene religioase și acoperită cu șindrilă, iar mai departe se merge pe o alee străjuită de mici lacuri termale, acoperite cu nuferi. Biserica este construită din piatră și cărămidă, în stilul arhitecturii bizantine; este singura din zona care are pereții exteriori pictați, iar culorile alese i-au determinat pe localnici să o numească „Voronețul Banatului“. Pictura, realizată după anul 1979, este opera artistului timișorean Ion Sulea-Gorj, care a imaginat, de la soclu până la cornișă, trei registre: în partea de sus sunt scene cu minunile Mântuitorului Hristos, la mijloc sunt reprezentați sfinții mucenici, iar în partea de jos sunt imagini din viața Sfântului Ilie. Din 1995 sunt adăugate un paraclis de iarnă și altul de vară, chilii, grup administrativ, camere pentru pelerini, un muzeu religios care are, printre exponate, icoane pe lemn și sticlă, cărți vechi bisericești, o cădelniță din Țara Sfântă.

Tot în satul Românești se mai păstrează, în cimitirul satului, o biserică din lemn ce datează din secolul al XVII-lea, cu hramul Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul. Lăcașul este ridicat din bârne groase de gorun, încheiate fără să se folosească cuie. Pereții sunt acoperiți cu lipitură de pământ și var, pronaosul fiind scund, iar naosul este acoperit cu o boltă semicirculară. Acoperișul din șindrilă are în prelungire două polate ce protejează intrările, iar turnul, din lemn și acesta, se termină cu un bulb de inspirație barocă.

Maria BOGDAN

După canonizarea din 2011 a mitropolitului Andrei Șaguna, prima pictură a sa, ca sfânt al Bisericii Ortodoxe Române, nu a fost realizată într-un lăcaș de cult din țară, ci la Biserica din Vale aparținând de noua mănăstire de la Mălainița, de pe Valea Timocului (Serbia de Răsărit). E la fel ca atunci când noi, cei aflați între granițele de acasă, ne lepădăm cu mare ușurință de valori, creștinism sau patriotism, dar cei de afară privesc o biserică, de pildă, ca pe o catedrală a românismului. De apărare a tradiției și a neamului...

Mălainița a devenit cunoscută în România și la nivel european după conflictul apărut între protopopul Dacia Ripensis și vicar al Timocului, pr. Bojan Alexandrovici, și autoritățile sârbe, generat de construirea primei biserici din Timoc sub jurisdicția Bisericii Ortodoxe Române și cu slujire în limba maternă. Este ceea ce s-a conturat, în timp, ca fiind Mănăstirea Ortodoxă Română Mălainița, considerată de preotul ctitor „o mare și importantă cetate spirituală a românilor“.

De altfel, așezământul este cumva atipic în sensul în care nu servește doar ca loc de cult, ci mai degrabă cumulează în el toată strădania compatrioților din țara vecină de a menține flacăra românismului vie. Preotul vorbea despre o tragedie a timocenilor: „Străbunicii nu știu o boabă de sârbă; strănepoții nu cunosc o iotă română. Cum să se înțeleagă, cum să fie atâta înstrăinare? Trebuie să ne aducem copiii în sânul ortodoxiei și a apartenenței la popor.“

Mănăstirea Mălainița este simbol și din alt punct de vedere: românii din Valea Timocului au rezistat 200 de ani împotriva asimilării forțate (înscrierea obligatorie în documentele bisericii sârbe și ale autorităților statului cu litere și nume slave, nerecunoscute însă de cea mai mare parte a locuitorilor, care-și păstrau și erau cunoscuți cu numele lor de vlahi, rumâni sau români), începută pe undeva prin 1833, și văd bisericile ca pe un triumf al lor și al Dumnezeului care i-a ocrotit.

Terenul pe care s-a construit mănăstirea aparține unui român neaoș, Miloș Alexăndroaie, iar în sat a viețuit una dintre marile sfinte ale locului, mama Măndălina (Magdalena), care a trăit între anii 1895-1962. Tot prin zonă (Gamzigrad) s-a născut împăratul roman Gaius Galerius Valerius Maximinus (Maximinus Daia), dintr-o mamă de origine dacă, de la nord de Dunăre. Cât de legați sunt timocenii de națiune reiese și din faptul că ei refuză titulatura de minorități naționale, invocând faptul că, atunci când s-a eliberat de sub stăpânirea otomană, Serbia a fost formată din două popoare, sârb și român.

Prima stemă reține acest adevăr istoric, având inscripționat simbolul sârb, o cruce, și cel al Tribaliei (o ramură a dacilor din Antichitate sub care erau etichetați românii din regiune), un cap de mistreț străpuns de o săgeată. Un popor – zic românii – nu poate deveni, dintr-o dată, minoritate! În fine, fiindcă tot vorbeam despre unicitate, lăcașul nu are doar chilii în preajma celor trei biserici (una aflată în construcție), ci și niște case care reproduc întocmai așezările de altădată ale timocenilor. Este vorba despre așa-zisele sălașe care au apărut dintr-o nevoie de apărare. În perioada ocupației otomane, turcii treceau prin sate și incendiau locuințele oamenilor. În consecință, pentru a evita să mai fie prădați la fiecare incursiune a invadatorilor, localnicii și-au construit adăposturi în locuri izolate, de regulă acolo unde cultivau pământul sau creșteau animalele.

Cu vremea, adăposturile s-au extins de la o încăpere la două sau trei camere. În perioada din urmă proprietarii au abandonat sălașul, ba s-au și rușinat de el, lăsându-l paragină ori vânzându-l, la preț de nimic, pentru reutilizarea materialelor. Preotul Bojan a încercat să salveze totul, reproducând câteva construcții, așa cum erau ele odată, asta pentru păstrarea memoriei satului timocean. Cu alte cuvinte, mănăstirea e și loc de rugăciune, muzeu și cetate a românismului!

Maria BOGDAN

De curând, în Reşiţa, judeţul Caraş-Severin, Simona Lance a readus în uz vechi leacuri tradiționale și mănăstirești, dar și produse precum siropuri, uleiuri, oţeturi, tincturi, ceaiuri, gemuri, condimente și săpun, după reţete cu rădăcini în vechile leacuri tradiţionale şi mănăstireşti. Procesele de preparare au menirea să păstreze proprietăţile naturale ale plantelor folosite, pentru a le transforma în adevărate daruri mănăstirești.

– De ce „produse mănăstireşti“?

– Promovarea „produselor mănăstireşti“ este o idee care a apărut în urmă cu câţiva ani, după ce am vizitat o mănăstire în care existau produse precum siropuri, uleiuri, oţeturi, tincturi, ceaiuri, gemuri, condimente și pesto, săpunuri, creme, loţiuni și ape de față, toate de o calitate excepţională. Aici am aflat că produsele sunt preparate manual, după reţete cu rădăcini în vechile leacuri tradiţionale şi mănăstireşti. Procesele de preparare aveau menirea să păstreze proprietăţile naturale ale plantelor folosite. Între timp, am aflat că, de fapt, sunt foarte multe mănăstiri în ţara noastră unde se găsesc astfel de produse. Singura problemă rămânea dificultatea de a avea acces la ele. Aşa s-a născut ideea promovării produsele mănăstireşti, din dorinţa de a le aduce cât mai aproape de cei care le apreciază şi le doresc în casele lor. Dar de ce „produselor mănăstireşti“? Pentru că suntem români, gândim româneşte, simţim româneşte şi pentru că neamul nostru s-a născut creştin, iar mânăstirile sunt simbolul perpetuării fiinţei/esenţei pure româneşti peste veacuri.

– Cine sunteţi?

– Suntem o mică echipă din Reşiţa, judeţul Caraş-Severin, care a îndrăznit să privescă dincolo de latura practică a activităţii şi să vadă în acest demers o datorie. Am simţit nu doar că ne promovăm ţara şi valorile ei, ci şi ce are ea mai sfânt: mănăstirile neamului nostru. Compania a fost deschisă de curând, începând cu luna iulie anul acesta.

– Care sunt produsele?

– Avem trei mari categorii de produse: alimente (gemuri, miere, oțeturi, siropuri, ulei, măsline, condimente și pesto); cosmetice (creme, deodorante, loțiuni, pastă de dinți, șampon, săpunuri lichide și solide); leacuri (capsule, ceaiuri, creme, siropuri, tincturi, ulei), produsele fiind recomandate pentru o serie de afecţiuni ale plămânilor, sistemului imunitar, alergii, afecțiuni ale inimii, rinichilor, ficatului etc.

– Ce ne puteți spune despre materia primă cu care se realizează aceste produse? 

– Noi suntem doar distribuitori, nu producătorii acestor produse. Cei care se ocupă de obținerea produselor sunt maicile de la Mănăstirile Nera, Paltin Petru-Vodă și Dragomirna. Ingredientele produselor sunt obținute din ceea ce maicile cultivă în grădinile mănăstirilor sau din pădurile din apropiere.

Beatrice Alexandra MODIGA

Nu știu dacă localitatea Cornu, din Prahova, va deveni vreodată zonă turistică în adevărata accepțiune a termenului. Poate că nici nu mai e nevoie, fiindcă oricum comuna practică un asiduu turism de weekend, prin sosirea la casele de vacanță a proprietarilor din București și Ploiești. Fiindcă, ei da, la Cornu, numărul locuințelor s-a dublat din 1990 și până în zilele noastre, de la 1.324 de case, la 2.527 de case, în 2017. Pe alocuri, nici nu știm dacă e vorba despre case sau adevărate conace. Cert este că aici își petrec timpul liber numeroși politicieni – de la București și din județ –, magistrați, artiști, sportivi, foști jurnaliști, ofițeri și oameni de afaceri, toți fiind atrași nu neapărat de frumusețea locurilor, cât de liniștea din zonă. Ca s-o spunem pe aia dreaptă, magnetul pentru această râvnă imobiliară l-a reprezentat fostul premier Adrian Năstase, care deținea în comună o clădire dinainte de 1989. Noi vă oferim un motiv în plus pentru a căuta această localitate din gura Văii Prahovei și a-i citi respirația și în altă cheie: Mănăstirea Cornu.

Ctitor femeie

Lăcașul de la Cornu, târnosit în 2008, este cea mai tânără așezare monahală din Prahova, alături pesemne de Mănăstirea Ianculești, de la Șoimari. Ceea ce se cunoaște mai puțin este că mănăstirea are un ctitor femeie, poeta, actrița, regizoarea și traducătoarea Aurora Cornu. Că la zidire or fi contribuit și alții, nu-i lipsit de adevăr, dar acest lăcaș sfânt vine din gândul, inima și contribuția rebelei poete stabilită în Franța, evadată cumva din căsnicia ei ca o văpaie cu și mai celebrul Marin Preda. Dar Aurora Cornu nu se preamărește cu gestul în sine, ci îl trece între fugarele și densele ei episoade de viață: „Să înțelegem că trebuie să faci ceva de folos lumii. Eu am făcut o mănăstire. E acolo, la Cornu. Am început cu 8 călugărițe și acum sunt 36. Am investit mult mai mult decât averea părinților pe care am recuperat-o de la Cornu. E poate singurul lucru care va rămâne ceva mai mult. Altfel, suntem toți pământul pe care vor crește câteva ciuperci“ (fragment dintr-un interviu publicat în ziarul „Adevărul“). Mănăsti­rea a primit hramul Sfântul Ioan Evanghelistul și Sfânta Cuvioasă Eufrosina, ultimul în cinstea mamei sale, care se numea Eufrosina. Ctitoria este închinată memoriei părinților biologici și adoptivi, precum și soțului Aurel Cornea. Poate, într-un colț de inimă, când a început zidirea, i-o fi fost gândul și la Marin Preda. Cine știe... Cum a ajuns poeta să construiască o mănăstire? Rezumat în două cuvinte, nu a vrut să înstrăineze terenul părinților, dându-i o utilitate de suflet, de care să se bucure toți cei care-i trec pragul. Cumva deci ar trebui ca lăcașul să poarte și povestea ctitorului. Să meargă pe urmele firului vieții și a sufletului în permanent neastâmpăr. O viață începută într-o comună vecină și „plimbată“ mai apoi pe tot globul pământesc.

Pseudonim poetic

Aurora Cornu povestește cu haz că părinții ei erau „frați“. De fapt, s-a născut la Provița de Jos, la 6 decembrie 1931, dar atunci când avea un an, a fost înfiată de fratele tatălui ei, care locuia la Cornu. Iar numele adevărat nu este Cornu (Cornu-Cornea, după cel de-al doilea soț), ci Chițu-Burchiu, dar toată viața a vrut să-și păstreze acest pseudonim poetic, împrumutat de la satul natal: „Eu am fost născută în Provița. Treceam peste o apă, încă un deal, coboram pe o terasă și de-abia ajungeam la fratele tatălui. El m-a adoptat la 1 an. În casa părinților biologici mai erau trei fete și înaintea mea au murit un băiat și o fată. Sunt niște superstiții: când încep să le moară copiii, țăranii fac niște ceremonii. Dau vecinului de peste gard copilul, ca să-l păzească de rele. Fratele tatei n-avea copii, așa că cei din Cornu au fost fericiți să mă țină“ („Adevărul“). Fericiți sigur, dar poate și-au luat cu ei și probleme, fiindcă Aurora Cornu povestește că a fugit de trei ori de-acasă, ca să se facă poetă. A venit la liceu în Ploiești și chiar și-a văzut prima dată numele tipărit în „Flamura Prahovei“, cotidianul comunist de atunci al regiunii. Ba tânăra din acele vremuri cocheta cu marxism-leninismul. Dar mai presus de aceste idei era neastâmpărul de a călători: „Eu am fost marxist-leninistă. Pe la 11-12 ani am început să citesc lucruri de acest fel, eram oportunistă, voiam și eu să trăiesc și să ies din sat. Am fugit de acasă de trei ori, am plecat de la Câmpina la Ploiești, la școală, unde am devenit poetă și jurnalistă. Probabil că din adopție mi-au venit toate plecările (...) Plăcerea mea este să plec. Și să ajung în centru. Dar nu mai sunt centre, le-am văzut deja pe toate“ (interviu „Adevărul“). La București, unde a mers să studieze literatura, l-a cunoscut pe Marin Preda, căruia însă i-a spus de la bun început că vrea să plece din țară, iar el, ca iubitor de... Moromeții (a se citi țară și țărani) ce se afla, n-ar fi răbdat să o apuce pe tărâmuri străine. Iubirea dintre cei doi a ars intens vreme de patru ani. Din ea s-au născut „Moromeții“ – „i-am descoperit manuscrisul într-un sertar, l-am citit și l-am îndemnat să-l publice“ –, volumul „Distanțe“ și „Scrisori către Aurora“: „Pe Marin nu știu cum l-am cucerit. Probabil trebuia să-i cadă iubirea asta pe cap. Timp de patru ani nu ne-am despărțit aproape deloc. Marin spera că iubirea mă va împiedica să plec.“

Fuga...

Acea perioadă a emigrării s-a suprapus și cu un episod de poliție politică: mama sa biologică l-a ascuns pe fratele ei, un general din garda regală, căutat de comuniști, iar tatăl natural, condamnat din această pricină, a murit la închisoare. De pușcărie se temea și Aurora! Curând a văzut o șansă să dezerteze în vest în timp ce se afla la festivalul de poezie din Knokke-Het Zoute, Belgia. La Paris, unde s-a stabilit mai apoi, prin 1965, a avut ani infernali, până când a început să lucreze la „Europa liberă“, într-o emisiune a Monicăi Lovinescu. I-a avut ca prieteni pe toți marii români aflați în exil: Emil Cioran, Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Nicolae Breban, Manolescu, Lovinescu etc. A făcut mai apoi cinematografie, rolul din „Le Genou de Claire“, fim regizat de Eric Rohmer, aducându-i celebritatea în SUA, ulterior devenind și regizor de filme. Între timp se căsătorește cu Aurel Cornea, inginer de sunet la televiziunea franceză, ostatic în Liban în 1986, vreme de zece luni, împreună cu alți jurnaliști. A mai publicat: „Fugă spre centru“, „Castel pentru o persoană“, „Noaptea despărțirilor“, „La nuit des abandonnées“, „Zece scurte povestiri“.

Maria Bogdan

Cu cât mai vechi este un monument, o așezare, cu atât mai mult în jurul său legenda se întrețese cu realitatea. Așa este în firea lucrurilor. Iar când vorbim despre cea mai veche mănăstire din Țara Românească, atunci nu mai este nimic de mirare dacă un neavizat va distinge cu greu între realitate și legendă. Dar, chiar dacă uneori se leagă de fapte groaznice sau triste, merită să ne lăsăm prinși în mreaja poveștilor și, pentru o clipă a istoriei, să reînviem trecutul. Și, oare, unde am putea face un astfel de lucru la fel de bine ca la Tismana?

Cuib de vulturi și de înțelepți

Probabil că nu întâmplător Mănăstirea Tismana a fost clădită pe vârful unei stânci de pe muntele Stârmina. Este înconjurată de culmi pietroase și păduri dese. Pro­babil că la vremea când a fost înălțată, în anul 1378, era un adevărat cuib de vulturi. Înconjurată cu ziduri puternice de piatră, putea face față aproape oricărui atacator. Lucru pe care, de altfel, l-a și făcut, în numeroase rânduri, de-a lungul vremurilor. Nu de puține ori a fost atacată, în scop de jaf, de turci sau tătari. Alteori a adăpostit oameni ce se puneau contra vremurilor și își căutau aici refugiul. Printre mulți alții, Matei Basarab, care s-a ascuns în Mănăstire de Mihnea cel Rău. Tudor Vladimirescu și-a organizat revolta între bătrânele ziduri și, tot de aici, a lansat Proclamația de la Padeș.

Bătrânele ziduri ar mai putea povesti și cum Mircea cel Bătrân s-a întâlnit la sfântul lăcaș cu regele ungar Sigismund de Luxemburg, în 1406. Împreună, au încercat să pună bazele unei alianțe împotriva otomanilor, ajunși la Dunăre. Sfătuitor le-a fost chiar Sfântul Nicodim, ctitorul mănăstirii și primul ei stareț.

Despre Vlad Țepeș se spune că și-a petrecut aici o bună parte a copilăriei și tot aici și-a desăvârșit educația. Nu se poate ști cât de exactă este această afirmație, dar rămâne un lucru cert că în anul 1458 a fost oaspetele mănăstirii pentru mai multă vreme. Chiar și în vremurile mai apropiate, lăcașul și slujitorii săi au adus servicii incomensurabile țării. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în beciurile și apoi în peștera de lângă mănăstire a fost ascunsă rezerva de aur a Băncii Naționale.

Astăzi, la Tismana se ajunge pe o șosea modernă, în jumătate de oră, venind de la Târgu-Jiu, o altă vatră de spiritualitate românească.

Sfântul Nicodim – slujitor de seamă al ortodoxiei românești

Mănăstirea Tismana este, la ora actuală, cel mai vechi așezământ ortodox de pe teritoriul Valahiei. Și, după cum deja am spus, cel care a trudit pentru ridicarea ei a fost Sfântul Nicodim Valahul de la Tismana.

Acesta este o figură de seamă a bisericii creștine răsăritene. S-a născut în sudul Dunării, în anul 1310. De neam mare, după mamă se înrudea cu Basarabii, iar după tată cu cneazul Lazăr al Serbiei. Din dorința de a-și dedica viața lui Dumnezeu, la 16 ani părăsește în ascuns casa părintească din Prilep (acum în Republica Macedonia) și ajunge la Mănăstirea Hilandaru, din Sfântul Munte Athos. Aici își desăvârșește învățătura, deprinzând limba slavonă și limba greacă, dar și mai multe meșteșuguri: caligrafie, pictură, argintărie, arhitectură, zidărie, dogărit etc.

În Țara Românească, după cum spun cronicile, Sfântul Nicodim a venit prin chemare divină, cu misiunea de a ridica o mănăstire într-un loc ales de Dumnezeu. Documentele istorice menționează mai multe mănăstiri – ctitorii ale sfântului: Vratna și Mănăstirița (în Serbia), Vodița și Tismana (în Țara Românească), Prislop (în Țara Hațegului).

Patriarhul Filotei al Constantinopolului l-a apreciat foarte mult pe Sfântul Nicodim, lucru dovedit prin aceea că i-a dăruit cârja sa, trei părticele de sfinte moaște și l-a făcut arhimandrit. Astfel, Mănăstirea Tismana a devenit „Marea Lavră“ și prima arhimandrie din țară.

La Tismana, Nicodim a întemeiat o vestită școală de caligrafie cu copiști de cărți bisericești în diverse limbi. El însuși, în anul 1405, a caligrafiat și pictat un Tetravanghel pe pergament pe care l-a ferecat cu coperte de argint aurit, măiestrit lucrate, o capodoperă a epocii. Este cea mai veche carte datată din Țara Românească cu cea mai veche ferecătură și se află la Muzeul Național de Istorie din București. Cuviosul Nicodim s-a mutat la cele veșnice la 26 decembrie 1406 și a fost îngropat în mormântul din pridvorul bisericii, pe care și l-a săpat dinainte.

O istorie cu multe transformări

Biserica Mănăstirii Tismana a fost sfințită la 15 august 1378 cu hramul „Adormirea Maicii Domnului“, fapt atestat documentar de un hrisov al Voievodului Dan I, care se păstrează și astăzi. Ea este construită în stil bizantin, cu ziduri de piatră foarte groase, cu trei turle pe naos, pronaos și pridvor și este susținută de contraforți și de pridvorul ce înconjoară pronaosul și o parte din naos.

De-a lungul timpurilor a suferit mai multe distrugeri și transformări. Fiind ctitorie voievodală și un puternic loc strategic, a avut parte de mai multe danii și de sprijinul domnitorilor Basarabi, dar și al unor mari boieri. În 1520 Neagoe Basarab a acoperit biserica cu plumb; în 1541 domnitorul Radu Paisie a făcut chenarele și ușile bisericii mari; Matei Basarab a făcut biserica mică a spitalului mănăstiresc (1650), clopotnița și a dăruit un clopot mare; marele ban al Craiovei Cornea Brăiloiu a refăcut chiliile și casele egumenești, de asemenea a făcut mari donații mănăstirii; Jupâneasa Stanca Glogoveanu a refăcut pictura (1733 și 1766) și ușile bisericii (1782). Importante danii și obiecte de cult a făcut Constantin Brâncoveanu. Chiar și poetul George Coșbuc a dăruit Sfântul Lăcaș cu două vitralii, în 1916.

În 1855 Mănăstirea Tismana a fost reconstruită de arhitectul Carol Benesch.

Roșu de Tismana și adăpost  pentru aurul BNR

Desigur că despre acest vechi lăcaș de cultură și spiritualitate ar mai fi multe de povestit, dar vă lăsăm plăcerea de a le descoperi la fața locului. Doar două lucruri vom mai spune. Pictura mănăstirii reprezintă, ea însăși, o operă de artă. O parte din vechile fresce realizate în secolul al XVIII-lea au fost extrase din pereți, în premieră europeană, și mutate pe zidurile chiliilor și ale muzeului, în 1955. O altă particularitate o reprezintă faptul că Sinaxarul este lucrat într-o culoare unică în lume – roșu oriental. Așadar, pe lângă albastrul de Voroneț, cei care doresc vor descoperi și roșul de Tismana!

Iar dintre sutele de povești ale locului vom enunța, pe scurt, doar una: în luna iulie 1944, guvernatorul Băncii Naționale a României Constantin Angelescu luase măsuri ca să se transporte și să se depoziteze aurul BNR la Mănăstirea Tismana, de teama contraofensivei sovietice care ajunsese în Basarabia. S-a amenajat un spațiu în Peștera Mănăstirii, în ciuda evenimentelor de după 23 august 1944, când sovieticii instituiseră o supraveghere cruntă asupra întregii țări. În zilele de 14-16 septembrie 1944 acțiunea se terminase în cel mai mare secret, iar în grotă au fost depozitate 4.035 de casete conținând 189.673,99044 kg de aur, în monede și lingouri.

Alexandru GRIGORIEV

O să sune straniu propunerea de astăzi: ce-ar fi, în prima vacanță de primăvară cu nuanțe de vară, să dăm Sunny Beach pe Neptun? Adică să dăm Marea Neagră bulgărească pe Marea Neagră românească? Prima o avea ea nume englezesc, o fi ea mai frumoasă și mai curată, dar pe a doua poate vom reuși s-o păstrăm la fel. Nu? Așa cum știm să fim atenți, ca turiști, cu plaja bulgărească, poate reușim să ne comportăm la fel și cu plaja noastră de acasă. Sau, plecând de pe litoral, ce-ar fi să dăm Meteora pe Bucovina? Sau Kitzbühel pe Valea Prahovei, Andaluzia pe Maramureș, Saxonia pe Alba, Sibiu și Brașov, Alpii Elvețieni pe Carpați etc.?

Avem și argumente.

Primul ține de „made în România“. De ce să lăsăm un car de bani la Sunny Beach sau Golden Sands, în bulgărește, Златни пясъци, și să nu lăsăm capitalul de vacanța acasă, la ai noștri, să intre în circuitul financiar, economic și social de acasă?

Doi: chiar am cutreierat, la pas, toată Bucovina, tot Maramureșul, toți Munții Apuseni, să-i găsim comoară cu comoară, ca să putem apoi descifra pământurile și misterele Meteorei? Chiar am parcurs, pas cu pas, fiecare muzeu sau clădire istorică din Mediaș, Sighișoara, Sibiu, Oradea, Brașov, Iași, ca să povestim lucruri infinit mai multe despre Veliko Târnovo, Rokamadour, Coimbra etc.?

Trei: România este chiar frumoasă! Are locuri fantastice.

Drumul Aurului

Drumul Aurului a fost un produs turistic, eșuat între timp, în fine, nerealizat încă; dar știm sigur că este marcă înregistrată în România. Acesta propunea șapte trasee prin munți, în căutarea minelor de aur de altădată, cu plecare de la Galeria Treptele Romane, veche de 1.800 de ani, afirmă istoricii. Chiar dacă proiectul n-a reușit încă asta nu înseamnă că locurile nu pot fi străbătute în excursii la pas ori cu bicicleta. Dar până a porni pe cărări de munte, să spunem că la Brad există Muzeul Aurului din Brad, înființat în 1896 de un geolog german, Schumacher, care lucra la exploatarea minieră Barza, unicul din Europa de acest fel și al patrulea în lume, după cele din Columbia, Taiwan și Peru. Prin diversitatea și complexitatea sa, colecția mineralogică de aici, susțin unele voci (nu putem confirma sau infirma), ar fi unică pe mapamond. Bine, trebuie să spunem că muzeul și-a trăit aventura de tranziție, fiind închis și redeschis prin 2012 într-o altă clădire. Acesta are în vitrinele sale peste 1.300 de exponate din aur masiv și mai mult de 1.000 de eșantioane minerale. Valoarea acestor piese este inestimabilă și poartă diferite nume, precum „șopârlele“, „balerina“, „aripile“, „pana scriitorului“, „copacul vieții“ etc. Primarului din Brad îi place să spună că aici se află cele mai valoroase cinci kilograme de aur din lume, păstrat exact așa cum a fost scos din adâncuri, din zăcământul de la Barza.

Vatră pură de românism

Maramureșul sau Țara Maramureșului este atestată documentar din anul 1199. Aici vom găsi cele 8 biserici din lemn (Budești, Desești, Bârsana, Poienile Izei, Ieud, Surdești, Plopiș și Rogoz) incluse în Lista Patrimoniului Cultural Mondial (UNESCO). Ele vorbesc de la sine despre statornicie, stil, inovație, meșteșug popular, autenticitate. Biserica din Surdești este considerată cea mai mare construcție sacrală de lemn din lume (72 m înălțime), Mănăstirea Bârsana este cea mai căutată destinație turistică și locul unde se pot admira faimoasele porți maramureșene, iar lăcașul din Ieud ar fi cea mai veche biserică din lemn din România. Tot aici vom afla și de faptul că mocănița de pe Valea Vaserului, cunoscută în întreaga lume, este singura cale ferată forestieră din Europa unde mai funcționează locomotive cu abur. Despre Cimitirul Vesel din Săpânța nici nu mai are rost să vorbim: este cel mai cunoscut obiectiv turistic din județul Maramureș și unul dintre cele mai cunoscut monumente funerare din lume; o parte dintre cruci au fost incluse în patrimoniul UNESCO. Ar mai fi de adăugat, în fine, pentru turist, de văzut și simțit tradițiile și obiceiurile etnofolclorice consacrate din Țara Maramureșului, Țara Chioarului, Țara Lăpușului și Țara Codrului. Sau ar fi locul ideal unde se pot schimba impresii cu cei mai cunoscuți meșteri populari în lemn și lut, artă decorativă, dantelă, ceramică, covoare, pălării, măști, păpuși, sculptură, podoabe etc. Pentru cei care doresc să rememoreze trecutul „mai mult sau mai puțin fast stau la dispoziție: Memorialul Sighet (Muzeul Rezistenței Anticomuniste), Muzeul de Icoane și Carte Veche „Episcopul Gavril de Bârsana“, Casa Martirilor de la Moisei, cuprinzând obiecte personale și fotografii ale celor 43 de români și evrei uciși de trupele maghiare în anul 1944 etc.

Pe urmele celei mai vechi cetăți din România

Histria este cea mai veche așezare urbană din țară. Vestigiile care vorbesc despre acest oraș au fost descoperite în 1914 de marele istoric și arheolog Vasile Pârvan. Săpăturile au scos la iveală temple și altare grecești, terme romane, basilici, locuințe particulare, o catedrală episcopală. Istoricul Eusebius crede că Cetatea Histria a fost întemeiată de coloniști veniți din Milet, la mijlocul secolului al VII-lea î.e.n., mai exact în anul 657 î.e.n. Orașul a avut o dezvoltare neîntreruptă timp de 1.300 de ani, începând din perioada greacă și până în epoca romano-bizantină. Cetatea a fost distrusă în secolul VII după Hristos. Istoria spune că numele cetății (Istria, în limba greacă) e dat de denumirea fluviului Istros, cum era denumită Dunărea de către greci. Așezarea era înconjurată de un puternic zid de apărare – de exemplu, partea vestică a zidului cetății avea 10 turnuri și două porți, era alimentată cu apă prin conducte lungi de peste 20 de kilometri, străzile erau pavate cu piatră etc. În prezent, Cetatea Histria se întinde pe 67 de hectare. Și, în afară de faptul că a fost pusă cât de cât în evidență, să spunem că nu-i facem cinste lăsând-o când în buruieni, când în tot felul de ambalaje și mizerii?

Maria Bogdan

Când am ajuns prima oară la Mănăstirea Clocociov am asemănat-o cu Voronețul Bucovinei și cu Agapia Neamțului. Asemănarea nu ține de arhitectura celor trei sfinte lăcașe ori de picturi, ci este impresia generală pe care am dobândit-o după vizitarea întregului ansamblu mănăstiresc. 

Situată la marginea orașului Slatina, județul Olt, Mănăstirea Clocociov are o istorie aparte deoarece nu este cunoscut numele ctitorului, însă atestarea documentară există încă din vremea lui Neagoe Basarab. Un rol important în trecutul mănăstirii îl ocupă și Mihai Viteazul, care a reclădit biserica și i-a atribuit alte proprietăți. Însă cea mai importantă contribuție este cea a lui Matei Basarab, atunci când toate realizările materiale îi sunt atribuite lui Diicu Buicescu, rudă a domnitorului.

Perioada grea și tumultoasă din timpul Primului Război Mondial, dar și anii de după au determinat ruinarea mănăstirii. În anul 1935 au loc mai multe lucrări, iar biserica a fost redeschisă. Un alt moment important în istoria ansamblului mănăstiresc este venirea părintelui Visarion Coman, împreună cu patru călugăriţe de la Mănăstirea Suceviţa, în anul 1977. De atunci, sfântul lăcaș a beneficiat de lucrări ample, în anul 1982 a devenit mănăstire de maici, iar astăzi este un adevărat colț de Rai.

Biserica veche este împrejmuită cu un gard asemenea zidurilor cetăților medievale, iar intrarea se face pe sub clopotniță. În mijlocul curții se află vechea mănăstire, un adevărat monument istoric, construit în plan triconc, atent îngrijit și în care încă se mai oficiază slujbe. Intrarea în mănăstire se face pe sub o boltă de piatră, deasupra ei păstrându-se pictura inițială, însă doar parțial. Majoritatea picturilor sunt restaurate de-a lungul timpului, iar pe peretele de apus al bisericii sunt pictați Mihai Viteazul şi soţia sa, Doamna Stanca.

Sfânta mănăstire are hramul bisericii Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril, este declarată monument istoric, iar obștea este formată din 40 de maici, stareță fiind Stavrofora Iulia Băgăceanu, iar slujitor, părintele Nicolae Bălășoiu.

În prezent, curtea ansamblului mănăstiresc este mult mai mare, are mai multe construcții noi, printre care un paraclis cu hramul Nașterii Maicii Domnului unde se oficiază majoritatea slujbelor, dar și  chiliile maicilor.

Ce mi-a plăcut în mod deosebit? Curățenia, liniștea, priceperea și amabilitatea maicilor. Curtea era bine îngrijită, împânzită cu flori, pe straturi lângă biserici sau în ghivece așezate lângă chilii și pe terase. Pe lângă acestea, un loc deosebit îl au cactușii. Un alt lucru care mi-a plăcut a fost faptul că nu am simțit că am intrat într-o curte în care nu pot zăbovi prea mult. Părintele strângea frunzele căzute sub pomi, maicile trebăluiau, fiecare cu sarcinile pe care le avea de îndeplinit, dar au avut grijă să deschidă biserica veche pentru a o putea admira, mi-au oferit detalii despre istoricul mănăstirii și chiar au avut întrebări pentru mine. A fost deci o experiență nouă, care mi-a încărcat sufletul cu bucurie și liniște, o experiență pe care sigur o voi repeta de multe ori de acum înainte.

Larissa SOFRON

Mănăstirea Caraiman, din Platoul Buștenilor, cu hramul la Înălțarea Sfintei Cruci, este o ctitorie nouă, iar numele și zidirea sunt indisolubil legate de părintele protosinghel Gheorghe-Gherontie Puiu (1933-2014), duhovnicul care a avut puterea să strângă alături mulți, foarte mulți contribuitori cunoscuți și necunoscuți, în migala de a ridica așezământul. Chiar dacă spiritul antreprenorial nu s-a putut abține și a adus pensiuni și restaurante până-n poarta lăcașului, acest lucru nu știrbește cu nimic din liniștea aproape maiestuoasă a munților la poalele cărora s-au așezat întâi o bisericuță, apoi chilii și o altă biserică mai mare, încă nefinalizată.

Părintele Gherontie a avut o viață absolut tulburătoare, de continuu martiraj, după cum tulburătoare, pentru credincioși, este și povestea ce a dus la ctitoria de sub Crucea Caraiman. S-a născut la Stroiești, lângă Pașcani, dar pentru că a rămas orfan a fost crescut de familia lui Ilie Puiu, din Todirești-Neamț. După război a intrat în ucenicie la Mănăstirea Neamț, dar în 1959 toți călugării au fost arestați și duși la muncă silnică la o fabrică de textile din Iași. După trei săptămâni de chin și batjocură viitorul părinte reușește să fugă, dar este prins și condamnat la 15 ani de pușcărie, fiind acuzat de lucruri pe care, evident, nu le-a comis. A fost dus la Periprava unde, după un timp, a fost ajutat de un sătean, condamnat ca și el, dar ajuns brigadier, să plece la Tulcea, la descărcat șlepuri. De acolo însă a evadat și a ajuns la Timișul de Sus, în Brașov. A urcat în munți, a găsit o peșteră, unde a amenajat un altar, iar aceea i-a fost casa până în 1970, când s-a încumetat să meargă să-și vadă tatăl adoptiv. Așa a aflat că părinții, crezându-l mort, i-au ridicat cruce în cimitir. Un văr de-al său l-a ajutat să se angajeze la București, ca muncitor de teren, la un institut geologic.

După evenimentele din 1989 a revenit la Mănăstirea Neamț, a urmat Seminarul Teologic, devenind diacon, preot și ieromonah. În 1995 a suferit un atac cerebral, a paralizat, dar și-a revenit absolut miraculos (medicii au depus mărturie în acest sens) după ce a avut o viziune cu Fecioara Maria, cea care i-a poruncit să ridice o mănăstire în Caraiman. De altfel, toată viața, avea să mărturisească mai târziu „pustnicul de la Bușteni“, s-a aflat sub protecția Maicii Domnului, care i s-a arătat în momentele critice și l-a păstrat pe pământ pentru a duce la sfârșit misiunea sfântă de a ctitori o mănăstire. Găsirea locului este o altă poveste în sine. L-a căutat vreme de doi ani în fiecare poieniță din întinderile Văii Prahovei. Și a crezut că l-a aflat în cartierul Zamora, neumplut atunci, ca astăzi, de vile. Dar vocea care l-a însoțit pretutindeni i-a spus că a greșit locul. Atunci a mers la Primăria Bușteni, unde primarul de atunci i-a sugerat să vadă un teren denumit Plaiul Palanca. Acolo, în bradul cu mai multe ramuri, a văzut semnul, o lumină strălucitoare, apoi chiar pe Maica Domnului, care i-a confirmat că da, acesta este spațiul plăcut pentru zidirea părintelui Gherontie, Poiana Soarelui, cum i se mai spune. S-a apucat de treabă, în 1998 s-a sfințit locul, apoi a ridicat „Schitul cu un singur călugăr“, cum se numea lăcașul aprobat de Preafericitul Teoctist în anul 2000, iar în 2001 s-a săvârșit slujba de sfințire a paraclisului bisericii din lemn. De atunci și până în 2014, când părintele a trecut la cele veșnice (mormântul său se află pe latura vestică a bisericii noi) s-a construit mult, dar încă mai este de lucru. Câtă vreme s-a aflat în viață „pustnicul“, în Poiana Soarelui era un necontenit pelerinaj. Și este și astăzi, fiindcă oamenii cred în puterea și ajutorul de Dincolo al părintelui Puiu.

Maria Bogdan

Revista Lumea Satului nr. 14, 16-31 iulie 2017 – pag. 48

Două secole de existență. Atât arată trecutul despre mănăstirea Samurcăsești, o vatră monastică din Ciorogârla, județul Ilfov. Au fost vremuri când s-au prăvălit peste ea dezolarea și distrugere cutremurelor, a legii secularizării averilor mănăstirești, dar mănăstirea cu trei altare, unică în România, a rămas totuși în picioare. Legenda țesută în jurul acestui lăcaș spune că zămislirea sa a fost prevestită de visul unui cioban ce își păștea oile pe pământurile boierului Samurcaș, care la începutul secolului al XIX-lea intră în proprietatea unei părți din moșia Ciorogârla. În aceeași noapte, acesta a visat de mai multe ori că în mijlocul poienii unde poposise cu turma se afla o mioară albă care avea trei coarne în loc de două. Boierul Samurcaș a aflat despre acest vis și a căutat tâlcuirea la arhimandritul Timotei, stareț al mănăstirii Cernica. Acesta l-a îndemnat pe boier să construiască acolo o mănăstire care să aibă trei altare. A șa că în 1806 Constantin Samurcaș începe construcția mănăstirii de monahii. Documentele vremii arată că în 1809 se lucra încă la terminarea bisericii și la zidirea chiliilor. Pe data 8 septembrie 1809 mănăstirea a fost sfințită.

Altarul central al bisericii și cel din dreapta sunt închinate Preasfintei Treimi, iar altarul din stânga este închinat Sfintei Cuvioase Parascheva.

După moartea vornicului Samurcaș, destinul mănăstirii se schimbă. Cert este că în 1863 mănăstirea era aproape de ruină. Trei ani mai târziu, prin eforturile maicii starețe de atunci, Fevronia Vladoianu, mănăstirea începe să înflorească din nou.

Mănăstirea Samurcăsești poartă amprenta sobră a bisericilor din Muntenia. Are o singură turlă impozantă așezată pe naos. Aceasta este susținută de patru arcade sprijinite pe patru coloane masive. Pridvorul deschis al mănăstirii este sprijinit de opt coloane de cărămidă în formă de torsadă.

Chipul mănăstirii s-a schimbat din nou începând cu 2000, când a fost restaurată, și înfrumusețată.

Anul 1940 a fost unul nefast pentru biserica mănăstirii. Cutremurul din luna noiembrie a acelui an i-a afectat atât de tare structura, încât a trebuit demolată. A fost reconstruită, după schițele arhitectului Ion Cernescu, între anii 1941-1943, pe vechea temelie, iar din înfățișarea trecută s-au păs­trat doar catapeteasma în stil brâncovenesc și două icoane pictate de Gheorghe Tattarescu. Pictura în frescă și ceramică este realizată în stil neobizantin de către pictorul Gh. Popescu, între anii 1951-1953.

Revista Lumea Satului nr. 10, 16-31 mai 2017 – pag. 54-55

Cinci mari proiecte au fost desfășurate în Prahova din fondurile europene post-aderare 2007-2014. Prin Programul Operațional Regional, Axa prioritară 1, Sprijinirea dezvoltării durabile a orașelor – poli urbani de creștere, a fost restaurat și consolidat Muzeul Ceasului „Nicolae Simache“ din Ploiești (5 milioane de lei), iar prin POR, Axa prioritară 5, Dezvoltarea durabilă și promovarea turismului, DMI 5.1 – restaurarea și valorificarea durabilă a patrimoniului cultural, au fost finalizate alte patru mari investiții: restaurarea și punerea în valoare a Ansamblului Medieval al Mănăstirii Vărbila, comuna Iordăcheanu – 8,2 mil. lei; restaurarea Ansamblului Mănăstirii Apostolache – 12,92 mil. lei; restaurarea și consolidarea Conacului Pană Filipescu – 7,67 mil. lei; restaurare ansamblului monahal al Mănăstirii TurnuI – 28,56 mil. lei. Mai rămâne ca aceste obiective să fie puse și într-un traseu turistic real care să le redea importanța. Astăzi vom scrie despre două vechi ctitorii, cele de la Vărbila și Apostolache.

Complexul Vărbila, restaurare de 8,2 milioane de lei

Mănăstirea Vărbila a fost ridicată la începutul secolului al XVI-lea de trei boieri de seamă ai locurilor: Dragomir, mare spătar, Toma Ban și Caraciu, al doilea vistiernic. Vechea pisanie confirmă aceste date: „Acest Hram al Sfintei Precești, Născătoare de Dumnezeu, l-a făcut Dumnealui Dragomir, marele Spătar și Dumnealui Toma Ban în luna lui Sept. 14 zile, anul 7048 (1539) și Dumnealui Caraciu, al doilea Vistier.“ Nejustificat istoric în zidirea așezământului se pare că ar apărea numele lui Radu Paisie (1535-1508), fiul lui Vlad Călugărul (1482-1495), dar se presupune că în timpul domniei sale cei trei ar fi fost decapitați „pentru viclenie și uneltiri mârșave“. Până la 1653 nu mai există nicio mențiune cu privire la ctitorii acestui lăcaș. Dintr-un act de danie a lui Matei Filipescu aflăm totuși cine a restaurat-o mai târziu: Pană Filipescu. După moartea lui, grija a picat în sarcina fiilor săi. O a doua pisanie vorbește despre o nouă refacere: „Cu vrerea Tatălui și cu ajutorul Sfântului Duh s-a ridicat acest sfânt locaș după stricarea cutremurului leat 1803 și s-a isprăvit leat 1805, Mai 20, cu cheltuiala Sfinției Sale, Părintelui egumen Paisie, ieromonah sinait și au zidit-o ei și au zugrăvit-o și împodobit-o cum se vede, și pe afară curtea cu zid, cu poarta, cu case, în zilele Domnului Io Constantin Ipsilante Voevod, episcop fiind Constandri al Buzăului, și se prăznuiește (este hramul) Sfânta Născătoare de Dumnezeu, Adormirea Mariei, oricine cu ce se va milostivi, Dumnezeu să le primească, Amin.“ Averea mănăstirească provenea din daniile ziditorilor. De exemplu, în anii 1544-1547, Stănilă Vornic a întocmit un act prin care a lăsat toate moșiile așezării monahale din Iordăcheanu: Loloiești, Cepturile, Bârseni, Bădeni, Oltești, Mușetești, Hodopeni etc. În 1735, „mănăstioara Verbila“ a devenit metoh al mănăstirii Mărgineni, închinată, la rându-i, la Muntele Sinai, încă din 1731. Interesant este că numeroasele evenimente ale acelor timpuri au dat naștere unor legende locale despre lupte cu turcii, care, în realitate, nu s-au produs niciodată. La 1600 se pare că în biserică ar fi poposit și Mihai Viteazul, venire prilejuită de înfruntarea de la Bucov, cu polonezii conduși de Jan Zamoisky.

12,92 milioane de lei pentru cea mai măreață mănăstire de pe Valea Cricovului

Istoria este foarte darnică și cu Mănăstirea Apostolache, una dintre cele mai mărețe zidiri din Prahova. Aici a fost ridicat întâi de toate un lăcaș de rugăciune înainte de 1595. Apoi, în jurul bisericii, între anii 1645 și 1652, Apostolache, comisul lui Mihai Viteazul, împreună cu Voichița, soția sa, a înălțat mănăstirea de azi, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului“ și, mai târziu, al „Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil“. Legenda spune că, într-una dintre trecerile comisului pe aici, i-ar fi murit un fiu, pe nume Nicolae, pe care l-ar fi înmormântat la Apostolache. De aceea ar fi ridicat mănăstirea pe moșia Măstănești, în comuna care azi îi poartă numele. În 1952, fratele postelnicului Ianache Caragea a închinat lăcașul, în vremea lui Matei Basarab, Mănăstirii Dochiariu din Athos, chiar înainte de a fi terminată. După cum se vorbește într-un hrisov al lui Gheorghe Duca, domn al Moldovei, pentru scurtă vreme și al Țării Românești, în 1658 sau în 1661, așezământul a fost ars de tătari, rămânând pustiu. Duca hotărăște să îl reînființeze și să îl pună sub ascultarea Mănăstirii Slobozia, ctitoria lui Matei Basarab.

Cutremurul din 1838 a avariat grav zidirea, fiind refăcută pe la 1850, „cu toată cheltuiala sfinției sale, părintele Ghermano, ieromonah Ploieșteanul, aflându-se năstavnic la acest sfânt lăcaș“. După secularizare, călugării au părăsit așezământul, biserica fiind folosită de către săteni. Începând cu anul 1992, ansamblul monahal din Apostolache a fost inclus într-un protocol de schimburi culturale între Franța și România, aici deschizându-se primul șantier comun franco-român, care avea ca scop restaurarea și conservarea așezământului, după un proiect elaborat de arhitecții Benjamin Mouton și Călin Hoinărescu. După o perioadă de stagnare a lucrărilor, în 1998 acestea sunt reluate, iar mai târziu, prin implicarea părintelui Alexandru, a autorităților locale și județene, au fost accesate fonduri europene pentru restaurare/ renovare completă.

Maria Bogdan

Revista Lumea Satului nr. 8, 16-30 aprilie 2017 – pag. 54-55

Era cât pe-aci ca Mănăstirea Zamfira, din Prahova, laolaltă cu alte 30 de lăcașuri de cult din România, să piardă proiectele europene de restaurare, în valoare cumulată de peste 70 de milioane de euro, din cauza unei semnături. Situația a fost remediată, dar după drumuri și insistențe care altfel puteau fi evitate.

Biserica Mare a Mănăstiri Zamfira a fost sfințită la 8 septembrie 1857. Cel care a pictat-o, pe când avea doar 18 ani, este nimeni altul decât Nicolae Grigorescu, ajutat de fratele său, Gheorghe. Inclusiv catapeteasma din lemn a păstrat bijuteria de artă semnată de unul dintre cei mai mari pictori români din toate timpurile.

Maica Fanuria, eforturi supraomenești pentru a depune documentația la timp

Anii trecuți, din cauza unor avarii la acoperiș și a infiltrațiilor de apă, biserica pictată de Grigorescu era – este și astăzi – într-un stadiu îngrijorător de degradare. Pentru că în Programul Operațional Regional 2014-2020 sunt prevăzute fonduri europene pentru restaurarea unor monumente istorice cu valoare de patrimoniu național, maica Fanuria, stareța Mănăstirii Zamfira, a inițiat toate demersurile pentru a expertiza construcția și a angajat o firmă de consultanță care să scrie proiectul spre a-l depune la Agenția de Dezvoltare Regională Sud-Muntenia, în vederea finanțării. Primăria Lipănești și oficialii județului i-au asigurat sprijinul necesar. Iată ce declara Robert Nica: „Am făcut în așa fel încât proiectul să fie cuprins în Strategia Locală de Dezvoltare, aceasta fiind o condiție ca el să fie acceptat spre finanțare, am eliberat rapid toate autorizațiile necesare, iar Consiliul Județean Prahova a venit cu partea de cofinanțare de 2% din cheltuielile eligibile (332.474 lei). Proiectul, în valoare de 16,6 milioane de lei, aproximativ 3,7 milioane de euro, a fost depus anul trecut, în termen, la ARD Sud-Muntenia și a fost inițial declarat eligibil.“

Proiect blocat de-un moft și deblocat după mari insistențe

Numai că, în acest an, la București, la Ministerul Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fonduri Europene, surpriză mare! Acest proiect, împreună cu alte 30 din toată țara, a fost refuzat de la finanțare din cauza unei semnături. Juristul Andrei Vlădăreanu, de la Patriarhia Română, ne spunea că a trecut prin multe momente neplăcute: „Niște doamne de la Ministerul Dezvoltării au încercat să deturneze lucrurile și să pretindă că cererea de finanțare trebuie respinsă din cauză că este semnată de maica stareță, iar domnia sa n-ar fi reprezentant legal, aceasta trebuind să fie iscălită de cineva de la Patriarhia Română.“ Formularea a fost de felul următor: „Starețul și preoții parohi nu mai pot semna proiecte europene, ci doar chiriarhul, adică episcopul sau șeful administrativ al mănăstirilor și schiturilor.“ Or, Sfântul Sinod tocmai precizase, în scris, Guvernului României, că reprezentantul legal al mănăstirii este starețul, iar al parohiei-preotul. De unde până unde pretenția emisă de MDRAPFE? Primarul din Lipănești, Robert Nica și juristul Vlădăreanu au ridicat această problemă la sfârșitul lunii februarie, când ministrul Sevil Shhaideh a venit la Ploiești, dar nu au obținut un răspuns clar, iar la Ședința Asociațiilor Comunelor din România a fost depus un memorandum în acest sens. Situația nefirească a ajuns și pe masa premierului Sorin Grindeanu. Într-un final, Ministerul Dezvoltării a revenit asupra deciziei, motivând că a fost vorba despre interpretarea eronată a unei instrucțiuni. Ca urmare, toate cererile de finanțare la proiectele declarate eligibile au fost acceptate și urmau să fie semnate în luna martie.

Maria Bogdan

Revista Lumea Satului nr. nr. 6, 16-31 martie – pag. 55

Despre Mănăstirea Cotmeana, situată în localitatea cu același nume, la jumătatea distanței dintre Pitești și Râmnicu Vâlcea, se spune că este cea mai veche așezare monahală din Țara Românească și unul dintre cele mai importante monumente medievale din sud-estul Europei. Prima atestare documentară datează din 20 mai 1388, un hrisov al domnitorului Mircea cel Bătrân către Mănăstirea Cozia pomenind despre acest lăcaș. Surse istorice și deopotrivă ortodoxe atribuie prima construcție sfârșitului de secol XIII, mai precis lui Vladislav Vlaicu, care ar fi ridicat zidurile unei biserici pe acest loc în anul 1292. Alții susțin că ctitorul ar fi fost Radu I Voievod, domnul Țării Românești între anii 1377-1389.

Documentele istorice susțin următoarea variantă: mănăstirea a fost construită în prima sa formă de Radu I și mai apoi a fost refăcută de Mircea cel Bătrân, între anii 1387-1389, vreme în care a primit hramul Buna Vestire și Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul. Tot din această perioadă se păstrează și cel mai vechi clopot din Țara Românească, dăruit Mănăstirii Cotmeana de jupânul Dragomir, în anul 1385.

Două secole mai târziu, în 1711, Constantin Brâncoveanu restaurează biserica, înlocuind ancadramentele de piatră ale ferestrelor și ale ușii de intrare în naos. Ieromonahii Ilarion și Sofronie aduc, în anul 1777, alte îmbunătățiri (se lărgește pronaosul și se adaugă un pridvor cu arcade pe latura nordică), iar o ultimă intervenție, înainte de transformarea lăcașului în biserică de mir, după secularizarea averilor mănăstirești, este consemnată în anul 1857, când se construiește clopotnița din zid și turn din lemn. Direcția Monumentelor Istorice restaurează așezământul în anii 1922-1924, 1959, 1972, însă reînflorirea mănăstirii survine după anul 1990, când se zidește, pe lângă biserica veche, o alta nouă, cu hramul Acoperământul Maicii Domnului.

Picturi păstrate de acum șase secole

Construit în scopuri strategice și de apărare, întregul ansamblu feudal de la Cotmeana este format din biserică, turnul-clopotniță și zidurile de incintă, prevăzute cu creneluri de tragere. Biserica veche, din ziduri groase din cărămidă, este compartimentată în altar, naos și pronaos. Pridvorul din partea nordică este deschis, cu arcadele susținute de două coloane de piatră în față și alte două legate de zidurile pronaosului. Naosul este despărțit de pronaos printr-un zid cu o deschidere de comunicare și, foarte interesant, catapeteasma este în întregime din zid. Pictura este o capodoperă în sine, dat fiind faptul că este păstrată din vremea ctitoriei: cea din naos este din vremea lui Mircea cel Bătrân, iar cea din pronaos, din vremea lui Constantin Brâncoveanu. În exterior, sub cornișa zimțată, pereții sunt ornamentați cu discuri ceramice colorate. Acoperișul este în întregime din șindrilă. Săpăturile arheologice efectuate la Cotmeana au scos la iveală un tezaur de monede de aur, discuri ornamentale din teracotă, toate expuse azi la Muzeul Județean Argeș. În anul 1990, mănăstirea a fost redeschisă și practic rectitorită, în 2005 fiind târnosită o nouă biserică spațioasă, impunătoare. Ansamblul nou dispune de chilii, trapeze și gospodării anexe și adună, săptămânal, mii de pelerini din țară și din străinătate.

Maria Bogdan

Revista Lumea Satului nr. 2, 16-31 ianuarie 2017 – pag. 52-53

Potrivit ultimelor statistici, 80% dintre români sunt creștini ortodocși. Unii dintre aceștia săvârșesc sărbătorile pe stil vechi, au un calendar diferit și, bineînțeles, biserici și mănăstiri unde se slujește după această rânduială. Nu demult am pășit și eu pragul unui astfel de lăcaș. Este vorba despre mănăstirea Slătioara din județul Suceava, acolo unde se află și sediul Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România. Complexul mănăstiresc a avut o istorie zbuciumată, cel mai dificil moment fiind atunci când un incendiu a cuprins mai multe construcții, inclusiv biserica. Astăzi nimic nu mai aduce aminte de acel moment, iar credincioșii care vin să se roage aici pot observa cât de bine îmbină călugării rugăciunea și muncile gospodărești.

Din istoricul lăcașului

În anii 1925-1926, mai mulți preoți și călugări au organizat Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din România care urma calendarul iulian. În doar 10 ani s-au construit aproximativ 40 de biserici, cele mai multe dintre ele în nord-estul țării. Însă patriarhul acelei vremi a luat măsuri împotriva acestei mișcări, ordonând închiderea bisericilor și trimiterea la închisoare a oricui se opune deciziei. Unul dintre credincioșii închiși avea să fie părintele Glicherie Tănase, care după eliberare s-a refugiat în munți, iar după terminarea celui de al Doilea Război Mondial a reconstruit bisericile și mănăstirile demolate și a pus piatra de temelie a mănăstirii Slătioara.

Situată în comuna Râşca din judeţul Suceava, mănăstirea Slătioara cu hramul „Schimbarea la Față a Domnului“ a fost începută în 1947 și finalizată un an mai târziu. Considerată prea mică, clădirea care avea chiliile de o parte şi de cealaltă a holului şi în capăt paraclisul avea să fie modificată între anii 1978-1982. Atunci s-au construit chilii noi, biserica a fost lărgită, iar întreg lăcaşul a fost sfinţit de către IPS Mitropolit Glicherie Tănase. Însă acest demers de reconstrucţie avea să fie umbrit de incendiul produs în anul 1984 care a afectat clopotniţa, biserica şi noul corp de chilii. Întreaga obşte de călugări avea să se mobilizeze din nou, să reconstruiască și să repicteze biserica, să mărească din nou numărul de chilii pentru că la sfântul lăcaş ajungeau din ce în ce mai mulţi călugări.

Ieromonahul Glicherie Tănase a devenit mitropolitul Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România în anul 1959. După moartea acestuia, mai multe persoane au cerut deshumarea, iar atunci s-a constat faptul că osămintele erau frumos mirositoare. Din acest motiv au fost spălate cu vin şi unse cu mir, ulterior fiind canonizat sub numele de Sf. Ierarh Glicherie Mărturisitorul.

Complexul mănăstiresc astăzi

Înainte de a intra în curtea mănăstirii, undeva sub pădure, se observă o construcţie impunătoare ce pare să vegheze tot satul. Este vorba despre catedrala mitropolitană cu hramul „Pogorârea Sfântului Duh“ și este încă în construcţie. Intrarea în curtea mănăstirii se face pe sub turnul clopotniţă. Acolo nu te aşteaptă nimeni să plăteşti vreo taxă de intrare sau de fotografiere, însă este postat un afiş prin care se anunţă că femeile nu au voie să intre îmbrăcate în pantaloni sau cu fustă scurtă şi nici fără a fi acoperite pe cap, iar bărbaţii nu au voie să intre dacă sunt îmbrăcaţi în pantaloni scurţi. Acest gen de anunţ este întâlnit şi la intrarea altor mănăstiri, însă este cunoscut faptul că preoţii pe stil vechi sunt mult mai stricţi în ceea ce priveşte veşmintele şi comportamentul credincioşilor în incinta lăcaşelor religioase.

Odată intrat în curte, observi pavaje, flori şi brazi, iar de jur-împrejur chiliile monahilor, construcţii cu unul sau două etaje. Biserica este poziţionată în centrul curţii, este pictată parţial pe exterior, iar în partea dreaptă, perete în perete, se află prima clădire de chilii construită încă din 1947. Interiorul bisericii este încăpător, cu picturi luminoase și vitralii, iar la loc de cinste se află racla, construită din lemn de stejar şi sticlă, cu moaştele Sfântului Ierarh Glicherie Mărturisitorul.

Aşa cum se întâmplă la mai toate mănăstirile de monahi, aceştia au, pe lângă rugăciunea pe care nu o neglijează niciodată, rolurile bine stabilite: unii fac mâncare, alţii se ocupă de animale sau fac curăţenie, alţii îngrijesc de atelierul de lumânări din ceară naturală. Modele mari şi mici, de nuntă, de botez sau pentru diferite sărbători din an sunt expuse la intrarea în biserică pentru a putea fi achiziţionate şi de către pelerini. Lista de îndatoriri gospodăreşti poate continua, însă cel mai important aspect care trebuie cunoscut despre monahii de la Slătioara este acela că stau de vorbă şi sfătuiesc orice pelerin, pe stil vechi sau pe nou, cum se spune în popor, singura condiţie este să fi respectat rugămintea scrisă pe afişul de la intrare.

Adoptarea calendarului gregorian în 1924 de către Biserica Ortodoxă Română a determinat apariţia Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi. Primul nucleu al acestei biserici a fost format de un grup de călugări de la mănăstirea Neamţ, în frunte cu Ieromonahul Glicherie Tănase.

GALERIE FOTO

Loredana Larissa SOFRON

Revista Lumea Satului nr. 12,16-30 iunie 2016 – pag. 56-57

Nu de puține ori rostim cum o vrea Dumnezeu, când o vrea Domnul și lista de sintagme ar putea continua, însă un lucru e sigur, pe toate le rânduiește Dumnezeu. Deși am fost îndemnată să vizitez Mănăstirea Cămârzani cu aproape 10 ani în urmă, abia anul acesta, într-o sfântă zi de Paști, i-am pășit pragul. Nu întâmplător poate s-a întâmplat acest lucru, chiar dacă acum regret că mereu alegeam să merg la alte mănăstiri și nu aici, dar tind să cred că aşa a vrut Dumnezeu.

De la biserică de curte boierească la mănăstire

Dacă ne imaginăm Raiul ca un loc unde totul e pus la locul lui, florile și copacii așezați cu rost, iar liniștea depășind orice așteptare, atunci am putea spune că la mănăstirea Cămârzani e un colț de rai pe pământ. Este situată nu departe de Fălticeni, în comuna Vadu Moldovei, iar istoricul aşezării de astăzi începe încă din anul 1863. La acea vreme, boierul Emanoil Morţun a construit o biserică de mir în incinta conacului pe care îl deţinea în satul Cămârzani. După moartea boierului, în anul 1898, biserica ce avea hramul Sfântului Gheorghe a devenit parohială însă, odată cu desfiinţarea conacului în anul 1938, a rămas parcă uitată pe câmp. Însă nu pentru mult timp deoarece, după cel de al Doilea Război Mondial, moşia boierească a fost exproprietărită, iar pământurile împărţite veteranilor de război. La iniţiativa preotului Gheorghe Baltag, biserica avea să devină schit de călugări şi a aparţinut din punct de vedere administrativ de mănăstirile din vecinătate, Neamţ, Slatina şi Râşca. Vremurile ce au urmat războiului nu au fost tot timpul prielnice pentru sfântul lăcaş, adesea având puţini vieţuitori, dar a funcţionat şi în aceste condiţii, chiar a redevenit biserică parohială până în anul 1992. La acel moment, episcopul-vicar al Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, PS Gherasim Putneanul, a redeschis fostul schit de călugări, însă ca mănăstire de maici. A fost construit un paraclis, iar în decembrie 1992 avea să fie sfinţit tot complexul mănăstiresc. Obştea era formată din 12 maici venite de la Mănăstirea Burdujeni ce au avut iniţial la dispoziţie doar câteva chilii, motiv pentru care în permanenţă complexul a fost în proces de îmbunătăţire şi construcţie. În 1994 au fost achiziţionate mai multe clădiri de la societatea Pomifal Fălticeni (IAS Cămârzani), care au fost modificate şi astăzi îmbină arhitectura tradiţională şi elemente religioase şi deservesc obştea. Tot începând cu acea perioadă, mănăstirii i-au fost retrocedate 12 ha de teren, iar astăzi măicuţele îngrijesc în total 14 ha pentru că le-au fost donate încă 2 ha de către un cetăţean al comunei.

Complexul de azi

Dacă la început obştea era formată din 12 maici, astăzi sunt de 10 ori mai multe, 120 de maici şi 3 preoţi îngrijesc întreg complexul. Încă de la intrare eşti parcă anunţat de zidurile de piatră şi poarta pictată de sub clopotniţă că vei păşi într-o altfel de lume, una în care ordinea, spiritualitatea şi natura parcă îşi dau mâna şi oferă un cadru de unde greu vei vrea să mai pleci. De cum intri pe poartă, de o parte şi de alta a aleilor sunt aşezaţi diferiţi brazi, iar straturile cu flori urmează o linie nefiresc de dreaptă. Pe lângă chilii, casa praznicală, trapeze, aghezmanar, lumânărar, dar şi cele două biserici sunt aşezate numeroase ghivece de flori. Tot aici sunt amenajate şi ateliere de pictură, sculptură, croitorie, lumânări sau tricotaje.

Biserica veche poate fi vizitată şi astăzi, ea a trecut şi trece prin diverse procese de reabilitare, este frumoasă şi apreciată de către enoriaşi, însă biserica nouă este cea care te poate lăsa fără suflare. În anul 2000, de hramul vechii bisericii, a fost pusă piatra de temelie a noii biserici de către PS Gherasim Putneanul, iar numai după 4 ani a avut loc sfinţirea acesteia. În acelaşi an, cel care reuşise să redeschidă lăcaşul avea să treacă la cele sfinte, poate nu întâmplător, ci după ce îşi dusese misiunea la bun sfârşit şi în noua biserică se puteau oficia slujbe. Mormântul acestuia, ca şi cele ale familiei Morţun, ctitorii lăcaşului, se află în cimitirul mănăstirii, unul mic, situat lângă vechea biserică.

Biserica nouă are hramul Naşterii Maicii Domnului şi a fost construită cu ajutorul enoriaşilor, al rudelor obştii, dar mai ales al maicilor care au înfrumuseţat catapeteasma spoită cu aur cu picturi şi sculpturi realizate în atelierele proprii. Interiorul bisericii este încăpător şi luminos, îmbină elemente moderne şi de tradiţie moldovenească, iar icoana Maicii Domnului este considerată făcătoare de minuni. Slujbele adună numeroşi enoriaşi, iar vocile măicuţelor din cor îţi ajung la suflet, cum se spune. Obştea de maici, una tânără, este condusă de Maica Stareţă Stavrofora Maria Deac, iar duhovnicul mănăstirii este părintele Ignatie Radu venit de la mănăstirea Putna. Cele mai multe dintre maici au studii superioare şi au declarat în diverse rânduri că au ales calea mănăstirii nu din cauza vreunei decepţii, ci pentru că aici şi-au găsit rostul în lume. Şi prin rost nu se înţelege doar participarea la slujbe şi rugăciune, ci şi la treburile din gospodărie, de la fermă, din câmp sau de ghidare, fizică şi spirituală a enoriaşilor. După fiecare slujbă din zilele de sărbătoare, credincioşii sunt invitaţi la masă, iar despre cei care au spus că borşul mănăstiresc este cel mai gustos pot spune din propria experienţă că n-au greşit.

În cadrul complexului mănăstiresc de la Cămârzani funcţionează şi tipografia Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor. Aici maicile tipăresc şi cărţi sau broşuri cu conţinut istoric şi religios ce le sunt distribuite gratuit credincioşilor. Tot aici PS Gherasim Putneanul, care de loc era chiar din satul Cămârzani, a înfiinţat un muzeu unde pot fi văzute obiecte de cult, istorice dar şi etnografice. Dovadă că de la zero se poate construi pas cu pas un întreg complex care să fie la fel de apreciat precum vestitele mănăstiri din zona Neamţului şi a Bucovinei este munca continuă şi dorinţa de a face mereu bine. Din acest motiv, cu binecuvântarea ÎPS Pimen, în acest moment este în curs de finalizare şi un cămin pentru bătrâne.

Ar mai fi multe de spus despre acest sfânt lăcaş chiar şi după o primă vizitare, însă vă îndemn să mergeţi la sfânta mănăstire, să participaţi la o slujbă şi să ascultaţi corul, pentru că, deşi nu are o istorie aparte, nu a fost ctitorită de vreun domnitor, Mănăstirea Cămârzani vă poate oferi clipe de deconectare de la tumultul vieţii de zi cu zi.

Loredana Larissa SOFRON

Doar o fâşie de pădure, reminiscenţă a Codrilor Vlăsiei, mă desparte de paradisul despre care am auzit de multe ori vorbindu-se, dar spre care nu pornisem niciodată. Casele cochete ale Brăneştiului, o comună aflată la mai puţin de 30 km de marele oraş gri, Bucureşti, se perindă rapid prin faţa ochilor mei. Însă întreaga fiinţă aşteaptă să zărească turlele mănăstirii Pasărea din satul cu acelaşi nume, un lăcaş sfânt căutat de multă lume.

Iată-mă aşadar trecând hotarul spre lumea monahilor într-o zi în care cerul seamănă cu o mare tulbure. În mijlocul norilor cenuşii de ploaie ce se prăvălesc grăbiţi spre pământ mănăstirea pare o aripă luminoasă de înger gata să fie frântă în palmele unor uriaşi scăpaţi din basme. Şi, totuşi, o să reziste şi acestui asalt furibund al norilor. Doar a înfruntat timpul scurs secol după secol.

La intrarea pe poarta mănăstirii, o arcadă albă din care se întinde spre cer crucea mântuirii, nu ai de ales: trebuie să te dezgoleşti de haina cernită a mireanului şi să îmbraci veştmântul luminos al credinţei. La asta te îndeamnă mirosul subtil de smirnă şi sfinţenia locului. Apoi poţi să păşeşti pe urmele celor care au înălţat din colb Mănăstirea Pasărea. Paginile în care este scrisă istoria timpului se răsfoiesc spre anul 1813, când arhimandritul Timotei, stareţ al mănăstirii Cernica, avea să clădească, la stăruinţele câtorva maici, un schit. Legenda spune că o pasăre a fost călăuza monahului. Purtat de rugăciune şi de cântecul înaripatei, paşii săi s-au afundat tot mai adânc în Codrii Vlăsiei, iar cântecul păsării nu s-a domolit până ce nu a fost descoperit locul predestinat. Şi-a oprit zborul pe ramurile unui stejar bătrân cu trunchiul cotropit de un muşuroi de furnici. A fost semnul că au ajuns. Călugărul s-a supus voinţei divine şi aşa s-a prefăcut din trunchi de stejar şi muşuroi de furnici mănăstirea de călugăriţe numită Pasărea. Codrul şi-a martirizat o parte dintre copaci pentru a se naşte într-o poiană o comunitate restrânsă a măicuţelor. 14 chilii au fost construite iniţial, dar an după an tot mai multe călugăriţe au căutat serenitatea care învăluia mănăstirea Pasărea. Şi, totuşi, soarta nu a fost mereu blândă. În 1838, bârnele bisericuţei de lemn ridicată de arhimandritul Timotei s-au frânt sub forţa unui cutremur. Însă finalul nu a fost decât începutul unei poveşti continuate de Sfântul Calinic care, în 1846, a clădit aici o biserică mai mare. A ridicat din „cenuşa“ fostului schit o soră geamănă pentru cealaltă mănăstire pe care a ctitorit-o, Cernica.

Fuiorul anilor şi-a continuat torsul, iar peste mănăstirea Pasărea au tot venit vremuri grele. Vitregiile şi nedreptăţile cotropitorilor s-au abătut asupra ei, dar de fiecare dată mănăstirea s-a ridicat deasupra lor ca într-un zbor de pasăre. Nimic nu i-a ştirbit din importanţă, nici chiar secularizarea sau ororile războiului. Ba, dimpotrivă. A fost un prilej de a dovedi că mănăstirea, deşi îşi poate pierde zestrea, nu îşi poate pierde puterea de a dărui alinare. Patriarhul Miron Cristea avea să înfiinţeze în 1921 la Pasărea o Şcoală a Societăţii orfanilor de război. Oare câte lacrimi au tulburat oglinda lacului ce înconjoară mănăstirea?

Misterioase sunt căile timpului dacă stai să te gândeşti că aceeaşi mănăstire, construită sub chipul unui schit acum 169 de ani, primeşte şi astăzi sufletele care vor să se adape în izvorul credinţei. Ce sentiment tulburător să ştii că imaginea ei, impregnată cândva pe retina celui recunoscut astăzi ca parte din alaiul sfinţilor, ţi se dezvăluie şi ţie! Cine vine aici nu trebuie să o privească doar cu ochii minţii. Pentru că, dincolo de statutul ei de monument istoric şi de stilul arhitectural care aminteşte de bisericile secolului al XVII-lea din Ţara Românească, este mai mult. Construită din cărămidă, îmbrăcată în veştmânt alb patinat de vremuri, biserica având hramul Sfânta Treime, împărţită clasic în altar, naos, pronaos şi pridvor, îşi înalţă spre cer cele trei turle. Privite cu ochii sufletului, acestea par o extensie nesfârşită a rugăciunilor rostite în şoaptă de miresele Domnului şi mirenii veniţi să se închine Creatorului. În pridvorul străjuit de coloane înalte te aşteaptă o uşă deschisă spre Providenţă şi o şansă de a te pierde în lumea serafimilor şi arhanghelilor. Prin cele trei firide înalte ale faţadei de la apus lumina pătrunde tainic spre pictura murală în stil neobizantin a lui Nicolae Polcovnicul. În imaginile trasate de penelul său, raiul şi iadul, lumina şi întunericul sunt în comuniune.

Copleşit de mesajele lor, sufletul smerit se închină Sfântului Altar. De deasupra, înconjurat de curcubeu, veghează Hristos. Are în mână globul pământesc. La Pasărea pământul şi cerul îşi grăiesc vorbe blânde. Florile, aproape cu miile, îngrijite cu atâta dăruire de măicuţe, te binecuvântează cu parfumul lor, verdele coniferelor de THUJA care străjuiesc aleile îţi reamintesc de culorile raiului, din ferestrele celor 67 de chilii strânse ca într-o îmbrăţişare în jurul bisericii îţi zâmbesc copilăresc muşcate. Te poţi plimba la nesfârşit prin curtea mănăstirii fără să încetezi a te minuna de curăţenia şi pacea profundă de aici. Lângă mănăstire, lacul născut din pârâul Pasărea freamătă molcom. În păpurişul şi stuful care-l îmbogăţesc se ascund tot felul de înaripate. Au găsit aici propriul colţ de rai. Dincolo de limba de apă peste care trece un ponton se întinde un câmp pe care tronează doi stejari seculari, ale căror trunchiuri cu greu le pot cuprinde trei oamenii. Sunt martorii tăcuţi ai istoriei mănăstirii Pasărea. În scoarţa unuia dintre ei este prinsă o icoană. „Cinstiţi cu rugăciuni icoana din acest copac binecuvântat ca Maica Domnului să vă ajute şi rugăciunea să vă fie de folos. Amin.“

Toată această armonie divină îţi umple sufletul şi te readuce la mănăstirea Pasărea.

A venit ceasul să las în urmă acest paradis. Norii au început să scuture o ploaie mocănească, rece. Poate că aşa păcatele omenirii vor mai fi spălate. Mănăstirea rămâne tăcută. Nu vrea să răspundă acestui gând al meu. Şi, totuşi, privind înapoi spre ea, sufletul înţelege promisiunea nerostită.

Laura ZMARANDA

Mănăstirea Cârnu, situată pe colinele satului Tega, comuna Pănătău, este cel mai vechi aşezământ monahal de pe meleagurile Buzăului. Existenţa sa este legată de schiturile rupestre din pădurile Colţilor şi Boziorului. E chiar firesc, spun istoricii, ca un astfel de aşezământ să apară într-o zonă în care tradiţia vieţii călugăreşti numără secole, iar epoca medievală nu a făcut altceva decât să ducă mai departe, prin veacuri, credinţa românească.

Despre numele mănăstirii legenda spune că, în timpul unei invazii otomane, Doamna Chiajna, fiica lui Petru Rareş al Moldovei şi nepoata lui Ştefan cel Mare, una dintre figurile feminine emblematice din istoria României, a luat documentele secrete ale ţării şi le-a ascuns în turla bisericii, pe care le-a păzit cu preţul vieţii. Stând ghemuită în spaţiul îngust al turlei, cu nasul lipit de perete, acesta s-ar fi turtit, devenind cârn. Întâm­plarea a rămas în memoria locurilor, iar în amintirea patriotismului „Mirceoaiei“, adică al Chiajnei, lăcaşul de cult a primit numele „Cârnu“. Denumirea însă este pusă pe seama plasării schitului în muncelul Pănătăului (n.r. muncel = deal, colină sau munte mic, care face parte dintr-un şir de înălţimi asemănătoare), în vechime folosindu-se şi termenul „cârn“ pentru a numi un astfel de relief (ceva strâmb, cu referire la configuraţia terenului, supus eroziunii, cu vârful în sus).

O ctitorie împărţită între Doamna Chiajna şi voievodul Mircea Ciobanu

Potrivit unor surse, mănăstirea este ctitoria din anul 1546 a domnitorului Mircea Ciobanu şi a soţiei sale, Doamna Chiajna. Profesorul de istorie Ştefan Grigorescu Ialomiţa acreditează însă ideea că aşezământul monahal este mai degrabă opera Doamnei Chiajna sau este ctitorită la îndemnul acesteia, fiindcă e greu de presupus că Mircea Ciobanu, reţinut de cronici drept unul dintre cei mai sângeroşi domnitori ai Ţării Româneşti, autor al marelui măcel al boierilor pribegi, prilej cu care au fost ucişi episcopi, egumeni şi „mulţime de călugări“, să zidească altare de închinăciune. De altfel, cele mai vechi cărţi domneşti menţionează doar numele Doamnei Chiajna, urmat de cel al boierilor Lupu logofăt şi Maria, cu fiul lor, Gheorghe spătar, printre donatorii aşezământului.

Alte informaţii susţin că lăcaşul este mai vechi: un hrisov al voievodului Neagoe Basarab, din 13 aprilie 1515, aminteşte despre „Mănăstirea lui Radul postelnicul“ din părţile Cârnului, în stânga Văii Buzăului. Documentul este însă insuficient pentru a se face legătura între actuala mănăstire şi cea a acelui „Radul postelnicul“.

Autorul primului manual de geografie a Buzăului, publicat în anul 1878, Bazil Iorgulescu, scrie că schitul Cârnu a fost ctitorit de către voievodul Mircea Ciobanul şi Doamna Chiajna, în anul 1536, fiind reparat un secol mai târziu, în anul 1643. În fine, preotul Horia Constantinescu, într-un studiu despre Cârnu, consideră că biserica a fost ridicată între anii 1559-1569, ctitori fiind Doamna Chiajna şi fiul său, Petru cel Tânăr. Aceasta este şi data zidirii recunoscută de Arhiepiscopia Buzăului şi Vrancei, care pune un la fel de mare accent pe perioada în care a vieţuit aici Sfântul Cuvios Paisie Velicicovschi, de la Neamţ.

De la zidire, la desfiinţare

În secolul următor, prin anul 1616, s-au efectuat primele „lucrări de înnoire şi înzestrări“, acestea fiind atribuite marelui logofăt Lupu, soţiei sale Maria şi fiului Gheorghe, devenit mai târziu mare spătar. Probabil din acest motiv sunt şi ei consideraţi ctitori. Aceştia au cumpărat biserica împreună cu moşia Tega de la boierii din Cislău, cei care au îngrijit aşezământul după ce Doamna Chiajna, căzută în dizgraţia turcilor, a fost exilată, în 1575, la Alep, în Siria. Cu sprijinul voievodului Matei Basarab, trecut şi el în cartea ctitorilor, în 1643 s-au efectuat noi extinderi, adăugiri, picturi la biserica ce tocmai împlinea aproape un secol de existenţă. După moartea spătarului Gheorghe, neavând urmaşi, mănăstirea şi moşiile i-au revenit soţiei sale, jupâneasa Neacşa, iar mai apoi au trecut la familia marelui ban Ghiorma Alexeanu, cu care Neacşa s-a căsătorit. Din acei ani începe o perioadă în care lăcaşul îşi pierde cumva independenţa. Banul Alexeanu o închină ca metoc (mănăstire mică, subordonată administrativ unei mănăstiri mai mari) aşe­zământului de la Căldăruşani, apoi rudele jupânesei Neacşa, boierii ilfoveni din Boleasca, au închinat-o Mănăstirii Bradu, închinată, la rându-i, Locurilor Sfinte etc. Un unic document mai face vorbire despre acest lăcaş: în anul 1676, voievodul Constantin Brâncoveanu judecă „pricina Cârnului“, la cererea stolnicului Alexandru Alexeanu. De fapt, acesta sprijinea solicitarea stareţului Nicodim de a fi readus schitul în subordinea Căldăruşanilor. Citând ca mărturie hrisovul din 1649, „domnul şi divanul au hotărât revenirea Cârnului ca metoc al Mănăstirii Căldăruşani“ şi aşa rămâne cel puţin 200 de ani. Într-un final, a fost desfiinţată în 1863, odată cu secularizarea averilor mănăstireşti din vremea lui Cuza Vodă, urmând 140 de ani de ruină.

25 de ani de înflorire, după 140 de ruină

Aşezământul a fost redeschis după 1990. Bisericii vechi i s-a păstrat hramul „Sfinţii Arhangheli Mihai şi Gavriil“, ocrotitori fixaţi încă din timpul Doamnei Chiajna, iar două paraclise, construite până prin anii 2004, au fost trecute sub ocrotirea Sfântului Epifanie şi Sf. Apostoli Petru şi Pavel. Interiorul bisericii mici este măcinat de timp. Şi nu numai. Pereţii pictaţi sunt plini de scrijelituri, iar catapeteasma poartă urmele vremii, vremurilor şi oamenilor! Dar poate tocmai acesta este, dincolo de însemnările de pe ziduri, farmecul locului. O vrajă care-l cuprinde pe pelerin chiar de când face primul pas pe cărarea înspre mănăstire. O cărare de 6 km, greu de parcurs pe jos, ca orice Golgotă, de altfel. Iar cu o maşină obişnuită, mai ales dacă a plouat, nu se poate circula pe drumurile rupte şi înguste din pădure. Lăcaşul este situat într-un decor excepţional. În perioada interbelică, oamenii spun că mănăstirea era înconjurată de tei. Acum, pădurea de foioase coboară până aproape, întrerupând pajiştile şi fâneţele care acoperă colinele Pănătăului. Într-o singurătate totală vieţuiesc aşadar măicuţele de la Cârnu. Ba nu, trăiesc într-o linişte care-l face mai repede auzit pe Dumnezeu...

Maria BOGDAN

Cândva erau locuri căutate doar pentru smerenie şi reculegere, unde sufletul venea să se închine cu evlavie, iar genunchiul să se plece cu pioşenie. Azi, pe lângă toate activităţile cu specific religios, mănăstirile sunt şi puncte de interes turistic în care cei dornici de scurte pelerinaje se pot caza şi îndestula sub ochiul îngăduitor al Domnului.

„Ale turnurilor umbre…“

Martor al atâtor faceri şi prefaceri lumeşti, purtându-şi apele la vale din creierii munţilor, din vechime, Oltul a fost ales pentru a fi linia sfântă a construirii de biserici şi mănăstiri de o parte şi de alta a malurilor sale. Astfel, ceva mai sus de Căciulata, Mănăstirea Cozia îşi plimbă de şase secole turlele (nu turnurile, ca-n poezie!) peste apele înspumate, sfinţind arealul dimprejur cu miros de lumânări şi tămâie, cu slujbe şi citit de evanghelii, cu mii de credincioşi veniţi la rugăciune. Temelia mănăstirii a fost pusă de Mircea cel Bătrân între anii 1386-1388, într-o regiune unde creşteau nuci, numele locului în sine derivând de la termenul peceneg-cumanian „coz“, adică nuc, care a devenit Cozia, adică „crângul de nuci“. Oricum, Mircea cel Bătrân a zidit acest lăcaş în aceste locuri nu numai datorită frumuseţii împrejurimilor, ci, cu certitudine, şi din raţiuni militare şi strategice, mănăstirea fiind la început întărită asemenea unei fortăreţe. Portretul său, pe panelul rezervat fondatorului, poate fi văzut în toată splendoarea sa pe peretele din dreapta nartexului din biserica mare, înveşmântat în costum medieval şi ţinând în mână miniatura mănăstirii. În incinta bisericii se află atât mormântul domnitorului, cât şi al mamei lui Mihai Viteazul, care s-a călugărit aici în 1601, sub numele de maica Teofana.

Fântânile sfinţite

Când cobori spre mănăstire, pe aleea străjuită de brazi, în dreapta se află o fântână (admirată, în 1657 de Paul de Alep), ce este de fapt un puţ cu apă sfinţită. Fântâna e decorată cu sculpturi, iar în mijloc, din braţele unei cruci, apa curge într-un bazin larg. Scoţi un bănuţ din buzunar, îl arunci şi-ţi pui o dorinţă! Cea de-a doua fântână prezintă un interes la fel de mare ca şi prima. Se numeşte Fântâna lui Neagoe Basarab şi datează din anul 1517. Este acoperită cu o boltă susţinută în partea din faţă de coloane unite la capăt, partea din spate sprijinindu-se pe două console zidite în perete, pe care se reazemă un leu în stil brâncovenesc. Peste drum, pe un deal care domină mănăstirea, se înalţă bolniţa. A fost zidită, între anii 1542-1543, de Petru Voievod pentru bolnavii şi bătrânii comunităţii. Pe bună dreptate specialiştii români şi străini au văzut bolniţa ca pe „nestemata Coziei din secolul al XVI-lea“, aceasta datorită echilibrului arhitectural în alegerea decoraţiunilor şi a frumuseţii deosebite a picturilor interioare. În imediata apropiere a bolniţei se găsesc cimitirul şi clopotniţa. Clopotele, donate în 1395 şi în 1413 de Mircea cel Bătrân, au fost mai apoi mutate, în 1879, la Curtea de Argeş şi Râmnic.

Mănăstirea Dintr-un Lemn

Situată la aproximativ 25 km de Râmnicu-Vâlcea şi la 10 km nord de Băbeni, pe valea Otăsăului, în comuna Frânceşti, separată prin dealurile vecine de mănăstirile Surpatele şi Govora, pitoreasca Mănăstire Dintr-un Lemn este ca o poartă a raiului deschisă celor care vin cu sufletul curat să se adăpostească mai mult timp dincolo de zidurile ei. Potrivit unei tradiţii locale, Mănăstirea Dintr-un Lemn ar fi luat fiinţă în primele decenii ale secolului al XVI-lea prin edificarea în acest loc a unei bisericuţe din lemn din materialul unui singur stejar. Ea a fost ridicată în cinstea Icoanei Maicii Domnului, ce se păstrează şi azi în biserica de piatră din incinta de jos a mănăstirii. Cea mai veche mărturie despre mănăstire a fost consemnată în scris de diaconul Paul de Alep, care l-a însoţit pe patriarhul Macarie al Antiohiei în călătoriile acestuia prin Ţările Române, între anii 1653-1658. Acesta scria că un călugăr ar fi găsit o icoană a Maicii Domnului în scorbura unui stejar secular. În acel moment el ar fi auzit o voce care-l îndemna: „Dorinţa mea este ca tu să zideşti aici, pentru mine, o mănăstire din acest copac.“ Urmând îndemnul, pustnicul a ridicat în acel loc o bisericuţă folosind lemnul unui singur arbore. Însă cel care intră pe poarta mănăstirii este un pic „păcălit“. Până să ajungă a vedea mica bisericuţă, în faţă îi apare biserica din piatră construită de Matei Basarab şi restaurată de Ştefan Cantacuzino (1715). Însă, aproape de intrarea în biserică, nişte trepte din piatră îndrumă pasul, pe lângă chilii, pe tăpşanul din spatele acestora. Cinci stejari uriaşi, răsăriţi încă de când s-a ridicat mănăstirea, coboară cerul până la pragul verzui al ierbii. Unul dintre ei, poate cel mai falnic, are îngropată în coaja sa o iconiţă sculptată, printre crăpăturile trunchiului găsindu-se zeci de bileţele de hârtie cu rugăminţi, făcute ghemotoc şi înfipte în coajă. Când se termină cărarea apare mica bisericuţă din lemn înaltă doar de 4 m şi lată de 5,5 m. Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, de care este legată existenţa acestui sfânt lăcaş monahal, este păstrată cu multă veneraţie în biserica mare din incinta principală.

Mănăstirea Surpatele

La câţiva kilometri de Mănăstirea Dintr-un Lemn, în comuna Frânceşti, se află Mănăstirea Surpatele. Prima mărturie scrisă despre existenţa acesteia, purtând hramul Sfintei Treimi, datează din anul 1512, din timpul domniei lui Neagoe Basarab, zidirea ei fiind atribuită boierilor din neamul Buzeştilor. Biserica sfintei mănăstiri este un monument de arhitectură tipic brâncovenească. De o mare valoare este pictura bisericii, originală şi neretuşată, realizată în anul 1707 de renumiţii zugravi Andrei, Iosif Ieromonahul, Hranite şi Ştefan. Se remarcă la intrare icoana Hramului înfăţişând Sfânta Treime, în chipul celor trei Îngeri pe care Avraam i-a ospătat la Stejarul Mamvri, aceasta fiind adevărata icoană ortodoxă a Sfintei Treimi.

Paul Rogojinaru