reclama youtube lumeasatuluitv
update 20 Aug 2019

Complexul arhitectural medieval Brebu

Trebuie să vă spun din capul locului cinci lucruri: dacă vă place relaxarea în natură, comuna Brebu este o destinație ideală; dacă eventual căutați distracții moderne, spuneți pas locului; dacă sunteți interesat de odihnă duhovnicească, Mănăstirea Brebu nu o oferă la aceeași intensitate ca, să zicem, Prislopul; dacă, în schimb sunteți pasionați de arhitectura medievală, de acea călătorie imaginară în timp către ziditorii de altădată, ați nimerit fix în ansamblul care vă oferă această emoție; drumeția este mult mai interesantă primăvara, vara și toamna și mai puțin ispititoare pe timp de iarnă. Și ar mai fi un al șaselea aspect, mă rog, luați-o ca pe o sugestie: cel mai frumos traseu, deși mai lung, este cel care se desprinde din DN1A, Ploiești – Vălenii de Munte, în dreptul localității Gura Vitioarei, și traversează satele Bughea de Jos (DJ 100G), Poiana Vărbilău (DJ 102), Vărbilău și Livedea (101 T), Aluniș, Pietriceaua și Brebu Mănăstirii (DJ 214).

Complexul arhitectural medieval Brebu, alcătuit din biserica mănăstirii, casa domnească, turnul intrării și zidul de incintă, declarat cel mai important monument al secolului al XVII-lea din județul Prahova, este plasat în centrul comunei, lângă primărie, în satul Brebu Mănăstirii. Istoria așezământului începe undeva prin anii 1639-1941, când prin părțile locului a poposit Matei Basarab. Domnul Țării Românești a ordonat să fie ridicată aici o biserică. Unele surse afirmă că ar fi existat, la acea vreme, ruinele unui lăcaș din vremea lui Mihai Viteazul, dar documente oficiale în acest sens nu există. Construcția a început cu clopotnița, zidurile curții și palatul domnesc, începând cu 1941, iar piatra de temelie a bisericii este pusă abia la 27 iunie 1650, așa cum arată și pisania inscripționată în piatră. Totuși, Matei Basarab nu termină lucrările, astfel că ele sunt finalizate patru decenii mai târziu de Constantin Brâncoveanu (1690), care iartă de toate dăjdiile (impozitele de azi) mai mulți săteni, aceștia având însă responsabilitatea construirii așezământului: „Pentru că fiind acest sat al sfintei Mănăstiri Brebu și rămânând acea sfântă mănăstire neisprăvită de Matei Vodă, domnia mea m-am milostivit de am iertat pe acești oameni de toate câte mai sus scrise, ca să poată fi de treabă vărului, să facă cât va trebui pentru direstul acestei sfinte mănăstiri, socotind domnia mea, fiind voia lui Dumnezeu, cât au rămas neisprăvită să isprăvesc domnia mea.“ Vreme de 60 de ani, mănăstirea funcționează independent; la 8 mai 1750, Grigore II Ghica o închină Spitalului Sfântul Pantelimon, iar din această cauză sărăcește. Bine, între timp clădirile se deteriorează, fiind nevoie de reparații în 1790, apoi cutremurul din 1802 face ravagii, iar remedierile (egumenul Isihie și Teodor, între anii 1828-1836) modifică mult stilul în care fusese zidită mănăstirea de Matei Basarab. Pe la mijlocul secolului al XIX-lea, în incintă era amenajată biblioteca arhimandritului Ghenadie Pârvulescu, ce conținerea manuscrise vechi și cărți valoroase, multe dintre acestea fiind distruse însă într-un incendiu. Odată cu secularizarea averilor mănăstirești, în 1863, Eforia Spitalelor Civile desființează lăcașul (biserica devine una de mir), dar în schimb preia în patrimoniu toate bunurile mobile și imobile ale lăcașului, cu condiția îngrijirii și conservării clădirilor.

brebu biserica Sf Mihail si Gavriil

În 1901, pictura bisericii este refăcută de Sava Henția. Mai târziu, casele domnești vor fi transformate întâi în casă de vacanță pentru elevele de la „Azilul Elena Doamna“, apoi în sanatoriu și în azil pentru bătrâni (1950-1957). În anul 1959, clădirea domnească este organizată ca muzeu. În anii 1942-1943 s-au reparat stricăciunile provocate clopotniței și bisericii de cutremurul din 1940, iar între anii 1955-1960 s-au restaurat complet biserica, clopotnița și zidurile curții, iar în anii 1962-1963, după un incendiu mistuitor, palatul domnesc.

Replică a bine-cunoscutei Mănăstiri Dealu

Planul bisericii este identic cu cel de la Mănăstirea Dealu; este lucrată din cărămidă cu zidul în grosime de 2 metri, iar exteriorul – în cărămidă aparentă. Naosul este în formă de treflă, prezentând patru puncte de sprijin impresionante sub turlă. Pronaosul este împărțit în două: o parte mai mică spre răsărit, peste care se ridică două turle egale; o parte mai mare spre apus, despărțită de cea dintâi prin două coloane octogonale, sprijinite pe 3 arcade. Clopotnița, lucrată în întregime din cărămidă aparentă, are aproape 30 m înălțime. Este împodobită în exterior cu brâuri, arcade și nișe. Parterul și nivelul imediat următor sunt zidite în pătrat, iar următoarele trei etaje continuă în octogon, în descreștere, spre acoperiș. Clădirea clopotniței este considerată unul dintre cele mai prețioase monumente ale arhitecturii vechi româneşti. Zidul de împrejmuire, gros de 0,90 m și înalt de de 7-8 m, este lucrat din piatră și cărămidă. Palatul domnesc al lui Matei Basarab are 8 camere și o sufragerie mare. La subsol dispune de două pivnițe înalte și frumos boltite. Adaosurile din timpul diferitelor renovări au fost înlăturate cu prilejul restaurării după incendiul din 1961, efectuată de Direcția Monumentelor Istorice, fiind scoasă la iveală arhitectura din vremea lui Matei Basarab. Începând cu anul 1979 au fost începute ample lucrări de salvare a complexului: a fost consolidată catapeteasma afectată de cutremurul din 1977, a fost restaurată pictura murală din biserică, s-au pictat turlele, o parte din glafurile ferestrelor și draperia. În 1998-2000 s-au refăcut acoperișul bisericii și turnul clopotniței și s-a montat o ușă din lemn de stejar cu sculptură specifică secolul al XVII-lea. În 2012, prin grija patriarhului Daniel, mănăstirea s-a născut din nou, cu obște de maici și rânduială călugărească. Casa domnească găzduiește, în prezent, colecția muzeală „Istoria epocii lui Matei Basarab și Constantin Brâncoveanu“, ce  cuprinde peste 600 de exponate.

Maria Bogdan

Mănăstirea Dealu, locul unde odihneşte primul întregitor de neam

Am ajuns la Mănăstirea Dealu, de lângă Târgoviște, într-o zi mohorâtă de toamnă târzie. Poate că mocăneasca de noiembrie și ceața au făcut ca locul să arate, într-o metamorfoză imposibilă a timpului, așa cum o fi fost prin anii 1499-1501, când Radu cel Mare a ctitorit pentru a doua oară așezământul. Ce preț o fi plătit domnitorul Țării Românești pentru a scăpa lăcașul de ochiul sultanului, cel care ordonase ca nicio biserică din provinciile supuse să nu fie mai înaltă decât un turc călare? Sau poate tocmai de aceea a dus-o în deal, pe vârful cel mai înalt de la intrarea nord-estică a Cetății celor 33 de scaune, să vegheze peste câmpii ori pentru ca niciun imperiu asupritor să nu mai fie mai presus de neam și țară.

Spre deosebire de tot ceea ce o înconjoară, Mănăstirea Dealu e ca o deschidere către un alt timp, un alt spațiu, unul de liniște, frumos, culori, parfum, istorie. Complexul în sine este un amestec de stiluri, dar arhitectura dominantă este una sobră, simplă. Prima zidire îi aparține domnitorului Mircea cel Bătrân. Dar nicio urmă, în afară de cea a ceasloavelor, nu amintește de această ctitorie. Arhivele rețin o referire precisă întru-confirmarea existenței lăcașului: la 17 noiembrie 1431 Alexandru Vodă Aldea face danie mănăstirii de călugări două sate, Alexeni și Răzvad, pentru pomenirea lui Mircea cel Bătrân. 20 de ani mai târziu, pe 28 martie 1451, Vladislav al II-lea donează încă trei jumătăți de sate și întreg muntele Brăteiul. Pe locul acelei biserici Radu cel Mare, obișnuit la curțile europene, acolo unde a studiat, cu somptuozitatea clădirilor, și-a propus să ridice la Dealu cea mai mare mănăstire din Țara Românească. Lucrările au început la 26 august 1499, lăcașul fiind sfințit la 4 decembrie 1501. Dar acest erudit domnitor nu finalizează în întregime așezământul, astfel că ctitoria este continuată de Vlăduț Voievod și Neagoe Basarab. Documentele scriu despre cum îi „uimeau pe contemporani măreția și splendoarea bisericii“, cumva asemănătoare acelora de la Curtea de Argeș, cu diferența că ultima a fost influențată de stilul baroc excesiv. Strălucirea așezământului durează mai bine de o sută de ani.  În 1614 Radu Vodă Mihnea găsește lăcașul „stricat, lovit, sărăcit și surpat cu totul de unguri“. De aceea îi dăruiește Satul Nou, scutit de dări, din veniturile căruia călugării trebuiau „să întărească și să dreagă sfânta mănăstire“. Urmează înfloritoarea epocă a lui Constantin Brâncoveanu, cu o nouă pictură, un timp al fanarioților de neglijență și ruină şi o altă consolidare în vremea domniei lui George Bibescu (1844-1854). Din anul 1979 mănăstirea capătă tot felul de destinații: școala divizionară de ofițeri (1879), depozit de arme (1890-1891), școala copiilor de trupe (începutul anilor 1900), Liceul Militar „Nicolae Filipescu“ (1912), prilej cu care toate chiliile sunt înlocuite cu construcții noi, masive, din cărămidă. Cutremurul din 1940 aduce mari stricăciuni, iar în anii 1953-1956 se fac alte intervenții și  îmbunătățiri, lăcașul căpătându-și splendoarea de odinioară și primind destinația de mănăstire de maici. Astăzi, prin fonduri structurale europene, biserica este (era, la vremea vizitei) într-o ultimă etapă de renovare exterioară.

Cea mai mare necropolă domnească

Deși inexplicabil n-are faima mănăstirilor Putna ori Curtea de Argeș, așezământul de la Dealu este cea mai mare necropolă domnească. Aici își dorm somnul de veci ctitorul Radu cel Mare, fratele Vlăduț Voievod,  sora jupânița Caplea, fiul Radu Vodă Bădica, Vlad Înecatul, Pătrașcu Vodă cel Bun și Mihai Movilă. Cel mai însemnat mormânt din marmură albă este cel care adăpostește capul voievodului Mihai Viteazul, adus la Mănăstirea Dealu în anul 1601, furat fiind de pe Câmpia Turzii de către paharnicul Turturea și înhumat cu toate onorurile de Radu Buzescu. Astfel a fost respectată dorința domnitorului de a fi înmormântat la Dealu. Pe lespede stă scris: „Aice zace cinstitul și răposatul capul creștinului Mihail, marele voievod, ce au fost domn Țării Românești și Ardealului și Moldovei; cinstitul trup zace în Câmpia Tordei. Și când l-au ucis nemții anii au fost  7109 (1601), în luna lui august 8 zile. Această piatră ou pus jupân Radu Buzescu și jupânița ego Preda.“ (În realitate, voievodul a fost ucis din ordinul lui Basta de valonii din tabăra acestuia, cel care i-a tăiat capul, imediat după asasinat, fiind într-adevăr neamț). În timpul Primului Război Mondial, capul voievodului a fost dus în locuri tainice și redepus în mormânt în 1920, prin grija regelui Ferdinand.

Blestemul Sf. Nifon

Zidirea stă sub semnul unei legende. Se spune că voievodul Radu cel Mare a vrut să pună capăt perioadei de suferință a bisericii Țării Românești, generată de anumite interdicții impuse de Înalta Poartă. În consecință, l-ar fi plătit bine pe Baiazid (probabil al II-lea), înduplecându-l să-l lase să-l aducă la Dealu pe fostul patriarh al Constantinopolului, Sfântul Nifon, exilat de sultan la Adrianopole. Acest lucru s-a întâmplat în anul 1503, când Nifon a fost întâmpinat cu mare fast la Târgoviște și cu următoarea promisiune a principelui român: „Eu o să domnesc, iar tu să ne fii dreptar în legea Domnului. Să ne fii păstor sufletesc și sol nouă la Dumnezeu.“ La scurtă vreme însă la curtea domnească s-a pripășit Bogdan Vornicul, un boier alungat din Moldova din ordinul lui Ștefan cel Mare. El își lăsase nevasta și cei cinci copii în urmă, iar în Țara Românească s-a vârât pe sub pielea lui Radu și a orânduit nunta cu sora acestuia, frumoasa jupâniță Caplea. Soția părăsită îi aduce la cunoștință Sf. Nifon întreaga nelegiuire. Fostul patriarh l-a chemat pe Bogdan și l-a îndemnat să se întoarcă la familia lui, dar fugarul i s-a plâns lui Radu, țesând tot felul de intrigi și minciuni. Până la urmă, Sf. Nifon este alungat de la curte.

Înainte de a lua calea Sf. Munte Athos, acesta îi spune domnitorului: „Blestem va fi pe capul tău și neamurile tale. În mari suferințe și dureri vei muri și multe nevoi au să cadă asupra țării tale. Atunci mă veți căuta, dar nu mă veți găsi.“ La scurt timp, Radu cade la pat, răpus de o boală grea. În țară izbucnesc răzmerițe, epidemii, gâlceavă între boieri. Voievodul trimite după Nifon, dar acesta deja se petrecuse în lumea drepților. În 1508 se prăpădește și Radu, dar el nu-și găsește liniște nici sub lespedea de mormânt, niște forțe neștiute zgâlțâie locul, cripta se deschide mereu, vietăți ciudate ies din mormânt. Ajuns domn al Țării Românești, Neagoe Basarab a decis să încerce să ridice blestemul de la Dealu și din țară. A mers la Muntele Athos, a plătit bani grei, a adus rămășițele Sf. Nifon și le-a înhumat peste mormântul lui Radu cel Mare. În prima noapte de veghe, când de altfel încetează toate manifestările stranii, Neagoe Basarab are o vedenie: trupurile celor doi stau față în față, de-o parte Radu, cu chipul chinuit, întunecat și murdar, de cealaltă parte Sf. Nifon, îmbrăcat în mantie albă și luminat la față. Ultimul prelinge picături de apă sfințită pe mormântul nefericitului domn, iertarea este dată, mormântul se închide de unul singur. Blestemul a fost deci ridicat...

Maria BOGDAN

Abonează-te la acest feed RSS