În comuna Urecheni din județul Neamț îl puteți întâlni pe unul dintre tinerii pasionați de artă, George Alexandru Sbânțu. A îndrăgit pictura încă din liceu, arătându-și talentul prin portretele pe care le făcea. De aproape trei ani și-a mai descoperit o latură a talentului, pictează icoane. Știm bine că icoanele, prin sfințire, aduc har și binecuvântare ochilor ce le privesc. Prin intermediul icoanelor, oamenii contemplă Împărăția lui Dumnezeu și intră într-un dialog direct cu divinitatea căci, așa cum afirma părintele Dumitru Stăniloae, „icoana reprezintă o veritabilă fereastră prin care omul și Dumnezeu se pot privi față în față.“

George Alexandru Sbânțu a subliniat: „Picturile mele, deși nu știu sigur dacă le pot spune așa, sunt mai degrabă o reprezentare vie a Sfintei Treimi, a Mântuitorului Iisus Hristos, a sfinților sau a îngerilor. Părintele Stăniloaie avea dreptate, icoana este ca o fereastră prin care omul și Dumnezeu se pot privi față în față. Eu le pictez pe lemn de tei tratat sau pe pânză. De obicei, ca să pictez o icoană durează între 3 zile și o săptămână sau chiar două, depinde foarte mult de dimensiunile acesteia, dar și de cât de complicată este icoana în sine. Pe lângă lucrul manual, e necesar să ai și timpul potrivit, o liniște interioară și o limpezire a gândurilor.“ 

În iconografie accentul nu cade asupra personalității artistului, ci asupra chipului sfântului, căutându-se a se exprima cât mai bine semnificația evenimentului pictat. Aceasta se înțelege și dacă ținem cont de faptul că icoanele exprimă în mod vizibil, cu ajutorul culorilor, Cuvântul lui Dumnezeu. Asta a făcut ca, în decursul veacurilor, icoana să mai fie numită și Biblie a neștiutorilor de carte.

Tânărul a adăugat: „Am început să pictez din 2009, de la liceu. La început pictam portrete, peisaje, dar și pictură de perete care a avut succes mai ales în străinătate. Am fost plecat un timp în străinătate unde lucram din greu, ca tot românul, însă, cu toate acestea, mi-am păstrat loc și pentru pasiunea mea. Pictam în timpul liber. Obișnuiam să pictez camere de copii împreună cu soția mea. Am început să pictez icoane de trei ani și asta mă ajută să mă mențin pe linia de plutire. Prin icoane consider că Dumnezeu se îngrijește de noi și familia noastră, prin asta ne câștigăm traiul. Mă inspir foarte mult din icoanele vechi, o mare parte din ele rusești (Andrei Rubliov) sau Manuil Panselinos.“

Icoanele sunt apreciate în rândul creștinilor și astfel de picturi îți pot aduce și un venit. George Alexandru își vinde picturile de la 200 de lei și pot ajunge până la 2.000 de lei, în funcție de complexitatea lucrării. „Mi-am format câțiva clienți fideli. Observ că oamenii apreciază din ce în ce mai mult icoana pictată cu trudă în detrimentul litografiilor“, a conchis tânărul.

Conform ghidului practic al creștinului ortodox, icoana Mântuitorului nu trebuie să lipsească din casă pentru că El este cel căruia ne adresăm în toate rugăciunile noastre. Tot cultul ortodox este adresat Mântuitorului. În fiecare casă trebuie să existe măcar o icoană a Mântuitorului. Dar pietatea şi evlavia populară sunt mult mai apropiate de Maica Domnului, fiindcă oamenii o simt pe Fecioara Maria ca pe o mamă căreia i se roagă mai cu încredere, cu nădejde, uneori cu mai mult curaj. Maica Domnului, fiind cea mai mare mijlocitoare pentru noi, oamenii de pe pământ, este cea căreia îi adresăm rugăciunile cele mai dese. De aceea icoana Maicii Domnului se regăsește în cele mai multe case. Dacă fiecare familie are un sfânt patronal, atunci e normal să țină și icoana sfântului respectiv pentru că acela este protectorul ei în chip deosebit. Nu contează ce icoane avem, important este să avem icoane sfințite care sunt modele pentru viața noastră creștină.

Liliana POSTICA

Atunci când simțim nevoia de a fi mai aproape de Dumnezeu, cel mai adesea ne așezăm în fața icoanelor și ne rugăm. De aceea icoanele au un rol foarte important în casele noastre. În biserici, numărul icoanelor este de-a dreptul impresionant, iar în unele edificii frumusețea acestora este impresionantă. Există și icoane făcătoare de minuni, icoane vechi ce au rezistat războaielor, incendiilor sau altor dezastre naturale ori provocate de om. V-ați întrebat însă unde se află cea mai veche icoană din România? Ei bine, este vorba despre Icoana Maicii Domnului de la Mănăstirea Neamț ce datează din anul 665.

Renumită ca fiind icoană făcătoare de minuni, aceasta a fost pictată în Lida, a fost dăruită în anul 1429 de Împăratul bizantin Ioan al VIII-lea Paleologul domnitorului moldovean Alexandru cel Bun. De fapt, i se mai spune și Lidianca deoarece ar fi o copie a icoanei Maicii Domnului din Lida, dar și pentru că are și chipul Sfântului Gheorghe, originar din acele locuri, înfățișat ostaș cu capul descoperit, stând pe scaun cu balaurul sub picioare, ținând sulița în mâna stângă, iar în dreapta sabia.

Este vorba, așadar, de o icoană cu două fețe, pe o parte este pictată Maica Domnului și pe cealaltă Sfântul Mare Mucenic Gheorghe. Din acest motiv, în momentul în care credincioșii se închină în fața ei, îngenunchează, trec în genunchi pe sub icoană, apoi se închină și de cealaltă parte, unde este pictat Sfântul Gheorghe. Acest demers amintește de trecerea pe sub Sfântul Epitaf.

Istoria acestei icoane este cu adevărat specială deoarece, înainte de ajunge pe plaiurile noastre, a stat în biserici din Roma și Constantinopol. Se spune că minunile ce au avut loc după ce o persoană se ruga cu adevărat în fața acestei icoane sunt nenumărate, motiv pentru care în biblioteca Mănăstirii Neamț există două volume scrise în limba chirilică.

În anul 1844 icoana a fost îmbrăcată în argint aurit și pietre prețioase în cadrul atelierelor de la Mănăstirea Neamț. 

Se mai spune că această icoană a întărit, timp de peste 600 de ani, credința creștin-ortodoxă a conducătorilor, monahilor și a credincioșilor din țara noastră. În anul 1945, pe timpul războiului, icoana a fost dusă la Mănăstirea Ciorogârla acolo unde a stat până în anul 1947.

Însă nu a fost prima oară când icoana a fost scoasă din sfântul lăcaș cu scopul de a fi ocrotită. În anul 1821, icoana împreună cu alte obiecte de preț au fost duse în muntele Rusu, din apropierea Mănăstirii Neamț, și ascunse, pentru un an și jumătate.

Dificultățile la care a fost supusă au fost multiple, însă cel mai des amintită este aceea din timpul invaziilor turcilor, atunci când unul dintre ei a vrut să o fure și a vrut să o găurească cu burghiul pentru a o putea lega după cal. Burghiul s-a stricat, iar turcul a paralizat. Se spune că, regretând fapta sa, turcul s-a căit, a devenit creștin și a rămas călugăr la Mănăstirea Neamț.

Prezența acestei icoane pe tărâmuri nemțene este apreciată de întreaga lume ortodoxă, existența ei ca icoană făcătoare de minuni a fost notată și într-un catalog special realizat în Grecia unde sunt menționate astfel de obiecte religioase.

Mai mult decât atât, în anul 2018, această icoană a fost trecută în calendarul creștin ortodox, pe data de 9 iulie, dată în care se săvârșește o slujbă specială.

Larissa DINU

Brașovul s-a îmbogățit cu o nouă expoziție de icoane. Vernisajul a avut loc în data de 6 octombrie în foaierul Centrului Cultural „Reduta“. Deviza acestuia este „Reduta pentru toți“, un centru cultural deschis inițiativelor de acest gen, destinat artiștilor brașoveni din toate domeniile: pictură, fotografie, poezie, teatru, artă tradițională, balet. Expoziția este organizată de către Serviciul Cultură Tradițională din cadrul Centrului Cultural „Reduta“, în colaborare cu Asociaţia Creatorilor de Artă Tradiţională şi Contemporană Braşov

Iubesc poveștile și oamenii care le construiesc. Expoziția „Povestea Icoanei“ a pornit de la o idee și cum ideile frumoase au energia necesară pentru a se materializa, la doar câteva luni de la nașterea acestei idei au apărut meșterii potriviți prin care am reușit să o pun în practică.

Zis și făcut. De la idee până în ziua vernisajului e ceva cale. Totul se naște cu răbdare și așteptare. Este poate cea mai frumoasă etapă. Este „drumul“.

Am simțit mereu că fiecare icoană spune o poveste, și a fost pictată întocmai, că fiecare meșter are o istorisire și uneori se întâmplă să ne-o spună  poate mai șoptit decât suntem obișnuiți. Dar dacă plecăm urechea, în liniștea gândurilor putem să auzim sufletul lui de artist.

Am șansa de a întâlni oameni talentați și cred că este un dar. Am gândit pentru fiecare meșter ca tehnica în care îl rog să lucreze icoanele să fie aceea în care el excelează.

Este necesară o oarecare strategie pentru a aduna oamenii potriviți și a construi o expoziție. Am vorbit pe rând cu fiecare, lăsând să pară o discuție relaxată ca și cum ideea pornește de la meșter și crește în momentul discuției. Este foarte emoționant să îi vezi cum simt și trăiesc această idee pornită. Aflați așadar și din secretele mele.

Noi, românii, iubim icoanele. De mici am crescut cu icoane în casă, cu icoana ascunsă în buzunarul uniformei din clasele primare și cu cea dată de bunica să ne protejeze.

Din momentul în care am prezentat ideea, totul a decurs atât de lin și de frumos încât am realizat că îngerii s-au aliat în a ne da o mână de ajutor. Sunt îngeri aici, pe pământ, au nume, și sunt îngerii nevăzuți care ne sprijină în fiecare pas și gândire.

Ore de seară de povestit cu meșterii, clipe de imaginare și visare, vizualizând cum va arată expoziția, cum va cădea lumina blândă din foaier peste sticla, lemnul și zidul icoanelor. Până la materializare nu era mult.

Totul s-a așezat de la sine

Cu cât se apropia ziua vernisajului creșteau emoțiile, de ambele părți. Trebuie să vă spun că foarte greu a fost să obțin de la meșteri poze de profil, ne-am gândit ca la această expoziție să fie și alăturată de fiecare o icoană, o fotografie și un text de la meșteri.

Am explicat fiecăruia că ar fi frumos să apară și în prezentare. A durat cam 2 săptămâni până au început rând pe rând să trimită.

Cu emoțiile aferente, a sosit ziua montării expoziției și am simțit că totul s-a așezat de la sine așa cum trebuia să fie, gazdele ne-au sprijinit cu dragă inimă, au alergat de colo-colo să ne pună la dispoziție tot ce e necesar, expozanții au așezat ca furnicuțele icoanele în zona expozițională formată din cuburi de sticlă ingenios pregătite. La final lumina cădea exact așa cum trebuia și ne-am dat seama că au trecut câteva ore bune.

Las expoziția să vorbească, de acum lucrurile au fost duse la bun sfârșit cu truda acestor trei meșteri cărora le mulțumesc din suflet.

Despre icoane și iconografie câteva cuvinte

Povestea icoanei se pierde undeva în negura istoriei. Cu puternice rădăcini în antichitatea greacă și romană ca tehnică de realizare a frescei și a mozaicului, icoana se naște odată cu creștinismul. Etimologic, cuvântul icoană provine de la grecescul „ikon“, „eikon“, ce înseamnă figură, portret al unei persoane importante.

Există numeroase povești cum că primele icoane ar fi fost pictate de apostolii lui Hristos. Atât în Europa de Vest, cât și în Țările Române putem vorbi de o istorie a icoanei începând cu zorii Evului Mediu (secolele VII-VIII). Atunci încep a se construi primele catedrale în Apus și chiar primele biserici din piatră pe teritoriul țării noastre, cu precădere în zona de munte și în Transilvania (Mănăstirea Vodița, Biserica din Densuș, bisericile rupestre de la Aluniș și Biserica din Viscri)

Dacă în lumea de Apus se împodobeau bisericile cu pictură pe pânză, mozaic și vitralii, în Țările Române inițial bisericile au fost împodobite cu frescă și pictură pe lemn. Începând cu sec. al XV-lea putem vorbi la noi în țară de apariția unor școli de pictură de influență bizantină sub oblăduirea unor domni cu frică de Dumnezeu.

Astfel, în ceea ce privește fresca și icoana pe lemn, putem vorbi de pictura țărănească din Bucovina, școala greacă, școala rusească, stilul brâncovenesc, școala transilvană. Din secolul al XVII-lea, în Transilvania se dezvoltă rapid, ca o influență venită din țările germanice, pictura pe sticlă, răspândită și în Banat și Bucovina.

Prin cromatică, prin reprezentarea elementelor din satul natal (case, biserici, oameni în port popular), țăranii transilvăneni au realizat de fapt un instantaneu al satului transilvan, icoana pe sticlă căpătând astfel în zilele noastre un rol de monografie a satului de altădată. Icoana pe sticlă reprezintă o fereastră spre satul de altădată al bunicilor și străbunilor noștri. Într-o lume cosmopolită a secolului XXI, povestea icoanei se zbate să meargă mai departe spre nemurire datorită meșterilor populari și a pictorilor ce încă se încăpățânează să transmită generațiilor actuale și viitoare acest meșteșug, ca o poveste de demult, pierdută în timpurile noastre.

Expoziția este organizată de către Serviciul Cultură Tradițională din cadrul Centrului Cultural „Reduta“, în colaborare cu Asociaţia Creatorilor de Artă Tradiţională şi Contemporană Braşov

În cadrul Expoziției „Povestea Icoanei“, trei meșteri din Brasov își vor expune lucrările.

Am rugat fiecare meșter să se prezinte:

Cornel Sculean – icoana pe sticlă

„Deși sunt absolvent al Facultății de Geografie, de copil am fost atras de folclor, de muzica populară, de meșteșuguri și tradiții. Arta picturii pe sticlă am învățat-o singur. Călăuză la început de drum mi-au fost câteva filmări realizate la Muzeul Astra cu Nicolae Suciu din Cincu, ultimul iconar al Țării Făgărașului, și câteva cărți împrumutate de la Prima Școală Românească.

Coborâtor de neam din Șcheii Brașovului, am încercat de-a lungul timpului prin icoanele mele, să reînviu satul de altădată al bunicilor.

Icoana pe sticlă am descoperit-o în liceu, deși începusem să pictez din școala generală peisaje și case de la țară, inspirate din fotografii și reviste. Tehnica de lucru a fost foarte simplă, mai ales că aveam toate materialele în casă, vopsele, pensule și niște rame cu sticlă. Așa că am trecut la studiu citind atât pe Ion Muslea, cât și pe Dancu, ambele cărți fiind considerate biblii ale picturii pe sticlă din Transilvania.

Analizând cu atenție fotografiile, am descoperit în icoane satul transilvănean de altădată.

Icoana pentru mine reprezintă o fereastră spre satul bunicilor, o fereastră spre țăranul român ce s-a nevoit sute de ani pe aceste meleaguri. Într-un cuvânt eternitatea, legătura cu strămoșii noștri.

Pictez icoane naive, în stilul picturii tradiționale, specifice Ţării Bârsei. Tehnica de realizare este pictură în ulei și acrilic pe dosul sticlei. Ramele icoanelor sunt simple, realizate din lemn de brad, tei sau paltin.

Icoana pe sticlă și-a pierdut valențele bisericești odată cu nașterea sa. Țăranii transilvani, prin cromatică și personajele reprezentate, au zugrăvit de fapt imaginea satului în care trăiau. Astfel, în planul secundar apar case transilvănene, biserici identice cu cele din satele iconarilor, țărani îmbrăcați românește, flori și elemente mitologice din credința populară, precum «Soarele și Luna».“

Carmina Dan – icoana pe lemn

„Am absolvit Școala de Arte și Meserii Tiberiu Brediceanu din Brașov, inițial la secția Grafică, unde am urmat cursurile trei ani, dar în paralel am continuat cu Iconografia.

În primul an de Iconografie, pașii mi-au fost îndrumați de doamna profesoară Izabela Nicolae, cu care am început pictura icoanelor pe sticlă și apoi pe lemn și am continuat cu domnul profesor Ovidiu Cristian Gliga, niște oameni minunați și dedicați. În mod obișnuit se fac 3 ani de școală și apoi încă doi de specializare, dar am continuat să merg și uite așa se fac 10 ani de ucenicie continuă, pentru că în domeniul acesta consider că ai multe de învățat. Am pictat foarte mult și acasă, eram avidă de cunoaștere, mi-am căutat modele, mi-am cumpărat materiale pentru pictură.

Dacă mă întreb acum ce m-a determinat să pictez icoane? Probabil dragostea pentru icoane o am din copilărie, de când mă ducea bunica maternă la biserica din Prejmer și tot bunica mi-a apărut de câteva ori, în vis, înainte să încep să pictez, îndrumându-mă spre biserici albe. Am simțit că e un semn. Apoi fratele meu, pe care l-am inițiat în pictura icoanelor pe sticlă, m-a sfătuit să încerc. Icoana face parte din mine. Icoana e bucuria rugăciunii, e liniște sufletească, e lumină și har de la Dumnezeu.  Părintele Dumitru Stăniloaie spunea atât de frumos: «Icoana reprezintă o veritabilă fereastră prin care omul și Dumnezeu se pot privi față în față».

Talentul pentru desen îl moștenesc de la tatăl meu. Îmi aduc aminte că, în timpul școlii, sub îndrumarea lui, eu și fratele meu ne desenam planșele la biologie, anatomie și pentru orele de desen.

Prima icoană pictată a fost una pe sticlă, cea a Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, o icoană destul de complexă pentru un proaspăt inițiat în ale iconografiei. În acel moment am simțit că acela e sfântul care mă îndrumă prin rugăciune. Am avut câteva expoziții, majoritatea expozițiilor fiind cele organizate de Școala Populară de Arte, de Crăciun și de Paște sau de sfârșit de an, la Centrul Cultural «Reduta», la librăria Okian.

Cel mai mult mi-a bucurat sufletul faptul că am reușit să organizez, la Muzeul Străzii Sforii, în anul 2019, o expoziție personală de Crăciun, cu icoane pe lemn și pe sticlă. Au fost atunci expuse 33 de icoane, atât cât viața pământească a lui Iisus, 33 de ani. Și tot o bucurie a fost și prezența Părintelui Comşulea, care cu emoție în glas ne-a vorbit despre taina pictării icoanelor, despre truda și harul iconarului și despre legătura între icoană, poartă spre Rai și credincios.

Fiecare icoană mă apropie de Dumnezeu. Fiecare icoană am pictat-o prin rugăciune.“

Gabriel Florea, pictură bisericească

„M-am născut în 1975, în orașul Brașov. Am copilărit în cartierul Steagu, unde locuiesc și astăzi. Am urmat un liceu industrial, la Uzina 2, 1990-1994. În această uzină am lucrat mai apoi timp de 7 ani, ca mecanic în  turnătorie. Din 1993 sunt membru al clubului de science-fiction Antares. Am activat ca grafician SF. Am participat la diverse expoziții și am obținut mai multe premii: tabăra Sf. Atlantykron, Quasar – Iași, Buzău, Jibou etc. Grafică publicată în Almanahul Anticipația, revista Anticipația, revista String.

În tot acest timp, mi-am căutat răspusurile la întrebările existențiale și despre Dumnezeu, frecventând biserica și cercurile de credincioși.

În 2002 am luat drumul pribegiei prin țară, ca ucenic într-o echipă de pictori bisericești, sub oblăduirea unui maestru pictor din Gura Humorului. Alături de această echipă am petrecut pe șantierele de pictură a peste 20 de biserici și catedrale din Bucovina, Ardeal și Moldova. Am făcut anii de ucenicie și stagiatură la Școala de pictură bisericească a Patriarhiei Române. În 2008 am absolvit examenul de pictură bisericească și am devenit pictor autorizat. Din 2012 până în prezent am dus aproape de final pictarea a două biserici din zona Buzăului. Acum sunt student, anul II, la Facultatea de Teologie București, secția Artă Sacră. Pe viitor intenționez să absolv facultatea și să pictez biserici până la sfârșitul vieții.

Consider că pictura bisericească m-a ales ea pe mine. Acest lucru s-a întâmplat în anul 2002, când am intrat într-o biserică din Brașov și care era în plin șantier de pictură. Moment în care toată structura mea lăuntrică a suferit modificări majore. A fost dragoste la prima vedere.

Dumnezeu mi-a oferit șansa să îmbin credința cu talentul practicând această profesie. Cumva am fost pescuit din vâltoarea mării și azvârlit pe puntea unei corăbii. Mă simt ca un descoperitor. Între perete și pensulă stau culorile ce vor da viață la ceea ce am să descopăr. Tot ceea ce urmează să fie descoperit de către om este deja creat de Dumnezeu. Noi dăm doar praful la o parte de pe Creație, la timpul potrivit.“

Vă invit în Brașov, la Centrul Cultural „Reduta“, să vizitați expoziția „Povestea Icoanei.“

Gabriela BULARCA

La granița județelor Dâmbovița, Teleorman și Argeș se întinde un mic sătuc, Glavacioc, ce aparține comunei Ștefan cel Mare (Argeș). Legenda spune că denumirea ar veni de la un craniu (gleava) găsit în albia râului despre care s-a crezut că ar aparține unui boier străin (ciocoi). Așezarea s-a mai numit în trecut Glavacia, Glavaciov, Glavaciog. De acest cătun nu s-ar fi auzit dacă n-ar fi existat una dintre cele mai vechi ctitorii ortodoxe din România, Mănăstirea Glavacioc.

Icoana l-ar fi determinat pe voievodul muntean să ridice în acele părți ale Argeșului mănăstirea. Și tot legenda mai spune că, la un moment dat, niște călugări au luat icoana și au dus-o la Curtea de Argeș, dar a doua zi aceasta era la loc, întâmplare care tare mult i-a minunat pe viețuitorii locului. Lângă mănăstire se mai află un izvor care l-ar fi tămăduit pe Vlad Călugărul de o boală de stomac; la acest izvor, care se varsă într-un lac, a fost ridicat un monument în 1945 (refăcut în 2007), iar mulți oameni din toate zonele vin să bea apa miraculoasă a Glavaciocului.

O biserică zidită și rezidită de 4-5 ori

Lăcașul, cu o biserică din lemn, se spune că ar fi fost construit chiar de domnitorul Mircea cel Bătrân (1355-1418), dar primele atestări documentare datează din anul 1441, când Vlad Dracul întărește drepturile mănăstirii asupra unui sat dăruit de banul Radu. Acesta din urmă a făcut parte din sfatul domnesc al voievodului Mircea, motiv pentru care ctitoria este plasată spre sfârșitul secolului al XIV-lea. Lăcașul a avut o viață relativ scurtă, fiind distrus în întregime de invazia otomană din 1462.

Vlad al IV-lea Călugărul, unul dintre nepoții lui Mircea cel Bătrân, a rectitorit mănăstirea din temelii, ridicând o biserică și chilii din zid, acesteia închinându-i-se mai multe sate și moșii.  El o va folosi și ca reședință domnească; de altfel, domnitorul a fost înmormântat aici în toamna anului 1495. Mai departe, mănăstirea este îngrijită și finalizată în totalitate de fiul Radu cel Mare, care extinde darurile cu alte sate de pe malurile râurilor Neajlov și Teleorman. Istoria consemnează și intervenția domnitorului Mihnea al II-lea Turcitul, care finalizează, în 1580, lucrările la zidirea chiliilor și a turnului clopotniță. În anul 1657, Paul de Alep, diaconul patriarhului Macarie al Antiohiei, scrie, vizitând locurile:  „Biserica este mare și cu o arhitectură frumoasă, având două turle, una deasupra navei, cealaltă deasupra corului. Pe cele patru coloane sunt patru arcuri pe care este rezemată turla. Chiliile mănăstirii toate sunt din piatră. Nu am văzut în această țară nicio altă biserică asemănătoare.“ În secolul următor, între anii 1701-1704, sub domnia Sfântului Constantin Brâncoveanu, ansamblul monahal este renovat, cu un accent pe clădirile casei domnești; în 1802 biserica este dărâmată de un cutremur puternic, fiind reclădită  între anii 1840-1843 de Eforia Școalelor. Însă în 1858 însă este închisă din pricina degradărilor și nu se mai pomenește nimic despre ea până în comunism, când a fost transformată în biserică de mir și reparată în 1974-1976. În 1991, prin strădania PS Calinic al Argeșului și Muscelului, mănăstirea este reînființată, lăcașul fiind supus unor ample renovări, finalizate în 2017, când are loc târnosirea.

Maria BOGDAN

„Omul cu icoanele“, așa este cunoscut Stoian Rodion, un meșter popular ce duce tradiția mai departe prin faptul că face icoane sculptate în lemn, măști, cușme dacice, căciuli hazlii, cojoace, opinci și linguri cu motive populare în satul natal Răcătău, din județul Bacău.

Stoian Rodion se poate numi un om cu suflet mare, care își iubește țara, cultura și neamul. Acesta are un atelier unde croiește cușme hazlii și bundițe de mult timp. În același timp, coase de mână opinci, cojoace și dă formă și viață lemnului. Cu toate că a încercat să ducă un trai decent pe alte meleaguri, nu a putut rezista multă vreme, ne spune acesta. „Am fost plecat ca tot românul în altă parte, dar m-am reîntors cu speranța că voi putea începe o viață nouă. De altfel, cred că un popor care nu are tradiție, credință și pământ nu este popor! Consider că se poate și aici, trebuie doar să vrei să faci ceva, iar orice lucru, cât de mic, trebuie realizat cu dragoste.“

Icoanele sculptate în lemn, darul lui Dumnezeu

Meșterul popular face parte dintr-o familie cu cinci frați, crescuți modest și cu credință în Dumnezeu, care s-a învățat cu darul meșteșugului încă de mic copil. „Pasiunea și dragul de tradiții le am de mic copil, de când îmi confecționam singur biciul, toba, capra, măștile și steaua. În aceea perioadă, pentru a-mi procura cele necesare, făceam eforturi peste putința vârstei mele. Tot atunci trebuia să învăț carte, să am grijă de animalele din curte și de frații mei, pentru că eu eram cel mai mare.

Ușor, ușor anii au trecut, iar după mult timp, respectiv 40 ani de când am plecat din satul natul, am înțeles că noi ca neam trebuie să avem o identitate. Cu toate că viața m-a purtat prin București, unde am avut meseria de dulgher, iar la Letea Bacău am făcut celuloză și hârtie și o perioadă bună de timp, circa 13 ani, am fost plecat după un trai mai bun în Italia, unde am lucrat ca zidar, sudor și grădinar, am poposit tot acasă. În urma unei cumpene cu soția mea, drept mulțumire lui Dumnezeu, în luna august a anului 2015 am făcut prima icoană, după care au urmat realizarea de troițe și cruci. Sunt trei ani de când fac icoane și doi ani de când fac opinci și căciuli. Numărul acestora îl știe numai Dumnezeu, căci eu am șters numărătoarea lor“, își începe povestioara meșterul. Stoian Rodion este absolventul Școlii Populare de Artă din Bacău, la clasa sculptură decorativă, dar despre icoanele și troițele realizate spune că sunt numai darul lui Dumnezeu. „Când sculptez icoane, eu nu mă mai aud, nu mi-e sete, iar la masă merg doar când totul este gata. Dacă ai aprecieri și solicitări, sigur îți vine să mai faci! Știți că o fântână este foarte greu de realizat, dar după ce dai de apă mergi mereu ca să te răcorești, așa mă simt și eu“, a adăugat acesta.

Cojocarul Bacăului face căciuli hazlii

În schimb, cu opincile a fost mai simplu deoarece le-a realizat din prima sa haină de piele. „Am văzut că lipsesc de pe piață, cu toate că sunt căutate. La diversele târguri prin țară unde merg le realizez în fața copiilor, unde le dau și lecții gratuite. Căciulile le fac după filmul «Amintiri din copilărie», așa cum aveau copiii odată când mergeau la colindat, respectiv căciula lui Păcală și a lui Tândală. Știți cum vine măsurat timpul? După ceas! Dar, dacă nu am starea și energia necesară, nu pot să mă apuc de confecționarea unei icoane, a unei căciuli sau linguri. La expozițiile și târgurile unde sunt invitat le arăt și le demonstrez celor prezenți cum se fac toate aceste minunății, dar din păcate nu am văzut niciun copil prea interesat. Supărarea mea este că nu am copiii lângă mine să îi învăț aceste meșteșuguri“, încheie meșterul popular Stoian Rodion.

Beatrice Alexandra MODIGA

Munţii Bucovinei sunt plini de comori. Unele cunoscute, admirate şi apreciate, altele mai puţin. Şi când spun comori nu mă refer la cufere cu galbeni ascunse în pământ care aşteaptă a fi descoperite, ci îndeosebi la elemente naturale precum fauna, flora, aerul curat ori liniştea potecilor bătătorite de zeci şi mii de paşi. Sunt şi comori realizate de mâna omului şi aici mă refer mai cu seamă la sfintele lăcaşe devenite un colţ de rai pentru toţi cei care vor să se roage. Un astfel de exemplu este mănăstirea Rarău, ctitorită în jurul anului 1538 de către Petru Rareş, lăcaş care adună, an de an, mii de pelerini din toată ţara.

În semn de recunoştinţă

În comuna Crucea din judeţul Suceava, nu departe de rezervaţia naturală Pietrele Doamnei, într-o poiană înconjurată de conifere se află mănăstirea de călugări Rarău. Am vizitat lăcaşul duminica, zi de odihnă şi sărbătoare, când curtea şi biserica erau înţesate de pelerini şi totuşi liniştea nu părea a fi atinsă, semn că fiecare venise pentru a-şi linişti şi hrăni sufletul. Poate erau atât de mulţi credincioşi şi pentru că, odată cu deschiderea Transrarăului, accesul este mult mai facil, cu toate că şi până atunci locuitorii din zona Neamţului, a Dornelor sau din Câmpulung Moldovenesc veneau pentru a participa la slujbă chiar dacă drumul era mai puţin accesibil. Încă de la intrarea pe sub turnul clopotniţă se arată cele două biserici, cea veche şi cea nouă sfinţită la începutul anilor 2000. Despre istoricul acestei mănăstiri se spune că ar fi luat naştere la sfârşitul secolului al XV-lea, la iniţiativa călugărului Sisoe. Acesta a ridicat un lăcaş unde soţia şi copiii lui Petru Rareş s-au adăpostit atunci când acesta a fost înlăturat de la domnie. Ca răsplată pentru călugări, domnitorul a construit o biserică, cea veche despre care pomeneam la început. Se spune că prima biserică ar fi fost construită pe versantul dinspre comuna Pojorâta, însă călugării i-au mutat locul pe partea cealaltă a muntelui, spre Chiril, înainte de ocupaţia austriacă tocmai pentru a rămâne a Moldovei şi peste veacuri.

Aşa cum poate era de aşteptat, momentele de cumpănă nu aveau să lipsească, iar în anul 1776 ocupaţia austriacă a însemnat şi stoparea activităţii mănăstirii. A urmat apoi o lungă perioadă în care rugăciunile nu au mai fost rostite la sfântul lăcaş, abia în anul 1918 fiind repusă în funcţiune, iar în anul 1959 a deveni schit. Statutul de mănăstire a fost redobândit în anul 1990, după căderea comunismului. De atunci şi până acum multe s-au schimbat, dibăcia şi hărnicia călugărilor, la care s-a alăturat mărinimia credincioşilor, iar o nouă biserică a fost sfinţită în luna septembrie a anului 2000.

Din punct de vedere estetic, mănăstirea de pe Rarău este departe de impunătoarele mănăstiri din zona Neamţului ori chiar de cele cunoscute din Bucovina – Suceviţa, Moldoviţa, Voroneţ sau Putna. Bisericile, nu foarte impunătoare, sunt construite din lemn, aşa cum poate era firesc fiind aşezate în creierul munţilor, cele mai multe dintre icoane sunt pictate tot pe lemn, însă aceste lucruri nu îi împiedică pe credincioşi să aleagă să participe la slujbele săvârşite aici şi nu în alte lăcaşe sfinte din zonă. Mai mult, mănăstirea dispune şi de locuri de cazare în chilii, credincioşii putând rămâne să participe la slujbele de peste noapte, considerate adesea mai puternice. De asemenea, vizitatorii îi pot ajuta pe călugări la treburile din jurul mănăstirii, pot îngriji animalele, adună sau taie lemne ş.a.m.d. Este cunoscut faptul că într-un astfel de loc fiecare are rolul lui bine stabilit, bineînţeles treburile gospodăreşti se îndeplinesc pe lângă rugăciunile zilnice, acestea fiind cea dintâi prioritate.

Icoane făcătoare de minuni

Istoricul sau arhitectura unui sfânt lăcaş, sfinţii părinţi cu har aparte sunt doar câteva dintre motivele pentru care pelerinii aleg să meargă la o biserică, un schit sau o mănăstire. Pe lângă acestea, mănăstirile în care se regăsesc icoane făcătoare de minuni devin mult mai vizitate. Şi la mănăstirea Rarău se spune că adăpostesc două icoane făcătoare de minuni – icoana Fecioarei Maria, Izvorâtoare de Mir, şi icoana Sfântului Ioan Evanghelistul, care este aşezată în biserica nouă. Despre icoana Fecioarei Maria există numeroase mărturii ale călugărilor care au povestit cum au fost părtaşi la minunile acesteia.

Această icoană a fost dăruită schitului chiar de către ctitorul ei, Petru Rareş, şi se spune că dispărea din faţa altarului, călugării găsind-o la ieşirea bisericii. Astfel, prin post şi rugăciune, stareţul din acele vremuri, împreună cu întreaga obşte, s-a rugat sfintei icoane, acesta avertizându-i să mute locul mănăstirii pe cealaltă parte de munte, fapt care s-a şi întâmplat, vechiul lăcaş al mănăstirii fiind incendiat de austrieci.

Nu a fost prima întâmplare de acest gen, icoana schimbându-şi din nou locul în jurul anului 1935, când a cerut să fie aşezată în faţa catapetesmei, pe o strană pe sub care să treacă credincioşii care vin să se roage pentru sănătate. Icoana, ferecată în argint, se află şi astăzi în sfântul lăcaş, iar numeroşi credincioşi urcă zilnic pe muntele Rarău pentru a se ruga. Şi în ziua în care am vizitat mănăstirea enoriaşii stăteau la rând pentru a trece prin faţa icoanei, mulţi cu boli grave rugându-se cu lacrimi, în speranţa vindecării sau a ameliorării durerilor. Mult după terminarea slujbei, enoriaşii continuau să vină pentru a se închina şi, sub privirile călugărilor care stăteau de vorbă cu oricine avea nevoie de un sfat sau o lămurire, Icoana Maicii Domnului asculta, aşa cum se întâmplă de aproximativ 500 de ani, rugăciunile celor cu credinţă

GALERIE FOTO

Loredana Larissa SOFRON