Adama Sultan iulie 2020
update 25 Sep 2020

Preotul slujitor la sat aduce cultura la oraș

În memoria celui mai mare actor de comedie din România, Grigore Vasiliu Birlic, de nouă ani la rând, în orașul în care acesta s-a născut, Fălticeni, se desfășoară Festivalul Internațional de Teatru pentru Tineret „Grigore Vasiliu Birlic“. Nu mulţi ştiu însă că cel mai important rol în organizarea acestui festival, care timp de șapte zile reunește trupe de teatru din țară și de peste hotare, îl are un preot de la o mică parohie situată la 12 kilometri de Fălticeni, la Hreaţca. Vasile Liviu Mihăilă este preot paroh la Biserica „Sf. Ierarh Nicolae“, iar majoritatea activităţilor culturale din Fălticeni i se datorează. În cadrul Asociației „Fălticeni Cultural“, al cărui președinte este, preotul Mihăilă a înfiinţat şi o trupă de teatru cu elevi de liceu, trupa „Birlic“, tinerii actori susţinând sute de spectacole împreună cu regizori profesioniști și obţinând numeroase premii.

Hreațca, un colț de rai din nordul Moldovei

Liviu Mihăilă s-a născut la Fălticeni, în judeţul Suceava. De mic a îndrăgit teatrul, a dorit chiar să se facă actor, însă la terminarea Liceului „Nicu Gane“, a ales să devină preot. A absolvit Facultatea de Teologie Ortodoxă de la Iaşi în anul 2000 și a fost hirotonit un an mai târziu, pe 11 februarie  2001, la Mănăstirea Slatina (ctitoria domnitorului Alexandru Lăpușneanu). Începând din acea zi și până astăzi, mica Parohie „Sf. Nicolae“ Hreațca, cu puțin peste 100 de familii, a avut parte de numeroase schimbări, care au făcut-o cunoscută în întreg județul Suceava. Una dintre cele mai importante realizări ale parohiei „Sf. Nicolae“ – Hreaţca este crucea care străjuieşte micul sat, aflată în imediata apropiere a bisericii, realizată din inox, luminată noaptea, asemănător crucii de pe Caraiman și sfinţită pe 14 septembrie 2005. Pentru a ajunge la cruce trebuie să urci 106 trepte de beton placate cu piatră de Adâncata şi să te opreşti la cele 14 popasuri duhovniceşti care sunt, de fapt, monumente închinate celor 14 opriri pe Drumul Crucii ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Înainte de a începe urcarea, se află o iesle închinată Naşterii Domnului, împodobită cu icoane ce reprezintă scene din viaţa Mântuitorului şi agheasmatarul, placat cu o piatră adusă din Grecia şi pictat în stil bizantin de pictorul Ioan Şoldănescu. Tot părintele Vasile Liviu Mihăilă a amenjat pe platoul unde se află crucea un Memorial al Învierii, care se doreşte a fi un popas duhovnicesc ce reprezintă scene din Săptămâna Mare, precum şi o „masă a tăcerii“ pentru a aminti de Cina cea de Taină.

Deşi slujeşte într-un sat mic, părintele Vasile a desfăşurat pentru credincioşii săi, pe lângă activitățile religioase, şi activităţi culturale. A înfiinţat mai întâi revista parohială Hrisostomos, mai târziu, suplimentul duminical Nicolaus, iar aproape în fiecare duminică, după săvârşirea Acatistului de seară, le-a prezentat credincioșilor filme religioase în sala de prăznuire, construită în anul 2005 și în care se desfăşoară toate acţiunile sociale şi cultural-misionare ale parohiei. Pentru cei mici a amenajat un loc de joacă.

A salvat o casă de cultură și a înființat un festival de teatru pentru tineret

În anul 2010, când se împlineau 40 de ani de la dispariţia marelui actor fălticenean Grigore Vasiliu Birlic şi din convingerea că arta teatrală şi arta spectacolului merită o şansă şi în urbea de pe Şomuz, cunoscuta actriţă Draga Olteanu Matei şi preotul Liviu Mihăilă, la o discuţie care a avut loc la Piatra Neamţ, au pus bazele Festivalului Internaţional de Teatru „Grigore Vasiliu Birlic“. Îndrăgita actriță a spus atunci că la începutul carierei a beneficiat de ajutorul lui Birlic şi că îl sprijină pe preotul Mihăilă să facă un festival de teatru în oraşul în care s-a născut marele actor de comedie. Pentru a putea readuce urbea de pe Șomuz ca punct de reper pentru cultura naţională, Fălticeniul fiind al treilea oraş din ţară ca număr de scriitori autohtoni după Bucureşti şi Iaşi, și pe primul loc în România în privința numărului de oameni de cultură și știință de talie naţională şi recunoaştere mondială raportat, însă, la numărul de locuitori, dar și pentru a putea organiza festivalul de teatru, preotul Liviu Mihăilă a înființat Asociația „Fălticeni Cultural”.

Prima ediţie a festivalului de teatru a fost una judeţeană, pe 15 iunie 2011, şi de acolo a pornit o altă tradiţie frumoasă, Ziua Culturii Fălticenene, când sunt pomenite marile personalităţi ale municipiului, dar au loc şi manifestări unice, în anul 2019 având loc redeschiderea Sinagogii Mari din Fălticeni cu un spectacol extraordinar la care au participat Corul Marii Uniri din Iaşi şi Cvartetul „Passione“ din Bucureşti. Tot la prima ediţie a Festivalului de teatru a fost salvată clădirea Casei de Cultură din Fălticeni, abandonată, în care nu mai avea loc niciun act cultural, propusă pentru demolare, dar care, în urma intervenţiei actriţei Draga Olteanu Matei pe lângă autorităţile locale şi centrale, a fost reabilitată şi modernizată într-un timp record, de doar câteva săptămâni.

Mari actori ai scenei românești alături de tineri aflați pentru prima oară în lumina reflectoarelor

Festivalul a pornit la drum împreună cu preotul Liviu Mihăilă și cu mari actori, Emil Hosu şi Eusebiu Ştefănescu care, din păcate, nu mai sunt printre noi, Draga Olteanu Matei şi Catrinel Dumitrescu. În cei nouă ani s-au adăugat şi alţii, printre care îi amintim pe Dorel Vişan, Vladimir Găitan, Radu Gheorghe, Octavian Strunilă, Ileana Popovici, Marius Bodochi, Dan Tudor, Ovidiu Cuncea, Claudia Motea, Carmen Stănescu, au poposit teatre de renume din ţară (Bucureşti, Iaşi, Cluj) dar şi din Ucraina şi din Republica Moldova. La ediţia a IX –a, încheiată în prima zi a lunii septembrie 2019, alături de tinerii actori (prin Regulament vârsta participanţilor este cuprinsă între 15 şi 25 de ani) din trupele de teatru înscrise în concurs au fost prezenţi cu sfaturi şi workshopuri, Centrul de Teatru Educaţional Replika împreună cu actorii Carmen Tănase, Radu Apostol, Mihaela Rădescu şi regizorul Vlad Rădescu. Interacţiunea liceenilor şi studenţilor din trupele participante la festivalul de la Fălticeni cu nume mari ale scenei româneşti are rolul de a repune la locul lor marile valori şi semnificaţii ale omului adus în lumina reflectoarelor.

„Aceşti copii care au participat la acest festival internaţional, vor duce naţiunea română prin teatru, prin limba maternă pe care o vorbesc jucând în piesele de teatru, mai departe. Dumneavoastră trebuie să îi iubiţi şi să-i aplaudaţi pentru că ei fac altceva decât fac majoritatea copiilor. Sunt uniţi de teatru”, consideră actorul Ovidiu Cuncea, o prezență permanentă în ultimii ani la festival.

Întâlnirile cu personalităţi ale României

Un astfel de festival este dorit nu numai de actori, spectatori, sau concurenţi, pentru că întâlnirile cu personalităţi ale naţiunii pe care le propune preotul Liviu Mihăilă sunt, de cele mai multe ori, esenţiale în formarea noastră. Menționăm doar pe ultimele două, cea cu preotul profesor Constantin Necula, care a purtat un dialog foarte interesant cu cei prezenţi, printre ei  numărându-se actriţele  Ileana Popovici şi Carmen Stănescu şi lecţia de istorie susţinută de prof. dr. Ioan Aurel Pop, preşedintele Academiei Române, la Fălticeni, de la care nu au lipsit şi întrebările actriţei Carmen Tănase, alături de cele ale localnicilor. Aceste momente magice petrecute în compania unor oameni se seamă, care vin la Fălticeni pe tihnă şi stau de vorbă, într-o atmosferă caldă, colocvială, cu oameni simpli, elevi, profesori universitari, într-o armonioasă îmbinare între teatru, mărturie şi dialog, pentru a-şi exprima gânduri de mare profunzime, este un câştig atât pentru comunitatea locală cât şi pentru cei care, vremelnic, pentru o săptămână poposesc în urbea de pe Şomuz. Discursurile, urmate de discuţiile purtate cu cei prezenţi, constituie un moment de reverenţă intelectuală pentru că se vorbeşte despre poveşti de viaţă, cu învăţături adânci, întâmplări, evenimente, procese care au marcat istoria, cultura, religia, tradiţiile poporului român

Un preot coordonează o trupă de teatru având alături regizori importanți

Cea mai mare realizare este că după prima ediţie a Festivalului Birlic s-a înfiinţat Trupa de teatru „Birlic” care a pus în scenă multe spectacole cu regizori şi actori importanţi, după cum spune preotul Vasile Liviu Mihăilă. Domnia sa susține că în multe localități se fac festivaluri de teatru, poate mai mari decât cel din Fălticeni, dar aproape nimeni nu are şi o trupă legată de festival.

După prima ediţie a festivalului, o tânără, regizoarea Cristina Bacal, studentă la teatru în acea vreme, a venit cu  ideea să monteze spectacolul „Al cincilea anotimp” cu tineri elevi din Fălticeni, care s-a dovedit a fi un succes mai ales, într-un oraș în care activitățile culturale aproape că nu mai existau, cu excepția unor lansări de carte și a unor momente omagiale, tinerilor li s-a oferit o alternativă spre cultură.

„După aceea au venit regizori cunoscuți, de la teatre de prestigiu, care au pus în scenă mai multe spectacole: Gheorghe Balint (şapte spectacole), Vlad Rădescu (trei spectacole), Ovidiu Cuncea (trei spectacole), coregrafa şi regizoarea Lorette Enache  (un spectacol), Andrei Ciobanu (un spectacol). Trupa Birlic împlineşte anul acesta zece ani, a participat la festivaluri, concursuri, a câştigat foarte multe. În fiecare an mergem în turneul «Pe urmele lui Birlic» la Bucureşti  unde birlicii (aşa sunt numiţi actorii trupei – n.r.) joacă pe scenele teatrelor importante, Teatrul de Comedie, Cercul Militar Naţional, am jucat şi la Teatrul Nottara şi la Teatrul Excelsior. Mergem cu spectacole și în ţară, am fost prezenţi şi la Festivalul naţional de poezie „Nicolae Labiş“, unde am jucat «Aproape Labiş» în prezența doamnei Margareta Labiș, sora poetului. Dacă găsim un sponsor care să ne ajute cu cazarea şi masa eu mi-aş dori şi un turneu naţional cu piesa «100 de rochii», un spectacol care tratează o temă importantă, bullyingul, un spectacol muncit, făcut cu mult suflet de domnul Vlad Rădescu şi actorii Trupei Birlic. Mulţi dintre cei care au fost actori în Trupa Birlic sunt actori sau sunt studenţi la teatru, la regie, prima generaţie de birlici terminând deja facultatea şi îi putem aplauda pentru rolurile din teatre cunoscute din țară”, ne-a spus preotul Liviu Mihăilă, preşedintele Asociaţiei Fălticeni Cultural, care consideră că ”Proiectul Birlic trebuie extins în întreaga Moldovă!“

Primul cinematograf gratuit din țară

Începând cu anul 2016, preotul nu a mai fost sprijinit financiar de autoritățile locale pentru evenimentele organizate de Asociaţia Fălticeni Cultural, a fost nevoit să renunțe la Festivalul Fălticeni Folk, Primăria organizând propriul festival tot de folk, a rămas fără sala în care să facă repetiții, dar a primit în schimb, gratuit, de la autoritățile județene o sală părăsită, degradată, la fostul orfelinat.  A strâns bani din sponsorizări ca să renoveze, să amenajeze și să doteze Sala „Draga Olteanu Matei“ cu instalații de lumini, de sunet, aer conditionat și tot ceea ce este necesar. În sala de spectacol a fost montat şi un ecran de cinematograf, iar pe 17 octombrie 2019, Asociaţia Fălticeni Cultural a inaugurat, în prezenţa actorului Vladimir Găitan, originar din Suceava, primul cinematograf gratuit din România, care portă numele actorului, cu trei filme ale regizorului Sergiu Nicolaescu: „Supravieţuitorul“, „Poker“ şi „Ultima noapte de dragoste“.

„Am deschis cinematograful Vladimir Găitan în prezenţa maestrului, accesul este gratuit, având 150 de locuri, rulăm filme joi, sâmbătă și duminică. Sâmbăta, de la ora 13,00 avem filme pentru copii, avem o licenţă pentru filme americane şi pentru foarte multe filme româneşti, o parte dintre ele filme foarte noi, dar și filme istorice, filme despre marile personalități sau evenimente care au marcat România“, a arătat Liviu Mihăilă.

Și cum nici la sate nu există cinematografe sau teatru, actul cultural de la Fălticeni este promovat și accesibil tuturor iubitorilor de frumos din mediul rural, prin turneele efectuate de Trupa Birlic în comunele sucevene dar și prin numărul mare de tineri din satele apropiate Fălticeniului care vin să vizioneze filmele propuse de Asociația Fălticeni Cultural.

Silviu Buculei

Fostul schit medieval Lespezi, renovat cu bani europeni

Despre Biserica „Sf. Treime-Schitul Lespezi“ din cartierul Podul lui Neag, Comarnic-Prahova, se spune că ar fi prima pictată de celebrul de-acum zugrav Pârvu Mutu. De fapt, nu se cunosc foarte multe detalii despre această ctitorie întrucât documentele au fost duse în apropiere, la Mănăstirea Poiana, iar acestea au dispărut în anul 1788, când turcii au dat foc așezământului, în timpul războiului ruso-turo-austriac (1787-1791). Primul care vorbește despre mai multe documente arse în incendiu, inclusiv cele ale Cantacuzinilor, este domnitorul Dimitrie Alexandru Ghica, la data de 19 august 1837.

La fostul Schit Lespezi, declarat între timp monument istoric, se ajunge pe un drum pietruit, care se ramifică la stânga, din DN1 București-Brașov, peste râul Prahova, înainte de intrarea în Posada. Distanța aproximativă este 1 km. Accesul este posibil și de la halta CFR Posada. Lăcașul, ridicat în special pentru localnicii din Podul lui Neag, este situat în mijlocul unei păduri de fag, la poalele Muntelui Pleșuva Mică. Spătarul Drăghici Cantacuzino a pus piatra de temelie a bisericii prin anii 1661-1674, dar se pare că n-a apucat să-și vadă ctitoria, pierzându-și viața într-una dintre călătoriile sale înspre Constantinopol. Lucrările sunt preluate de fiul său, logofătul Pârvu Cantacuzino, care le-a și finalizat în perioada 1674-1683, când la domnia Țării Românești se afla unchiul său, Șerban Cantacuzino

La pictura bisericii, un alt colos al artei bisericești, Pârvu Mutu, nevoiește vreme de șase ani, între 1687 și 1693, fiind considerată prima lucrare în frescă a renumitului artist. De la înființare și până în anul 1863, la secularizarea averilor mănăstirești, așezământul funcționează ca schit de călugări, iar după aceea și până în zilele noastre, ca biserică de mir pentru locuitorii – puțini, în urmă cu 150 de ani – răspândiți prin această parte a Carpaților. Lăcașul, închinat Sfintei Treimi, este resfințit în anul 1906, în vremea mitropolitului Iosif Gheorghian. Se spune că regele Carol I ar fi acordat o foarte mare atenție acestei bisericuțe pe care o considera o bijuterie a arhitecturii bizantine, cu ceva inspirații sârbești. Construcția are forma unei cruci, iar naosul este despărțit de pronaos printr-un zid cu ușă de trecere. În interior sunt proiectate arcade laterale și arcuri pe console, ferestrele sunt înguste, iar pictura destul de încărcată. Interesant este că la baza turlei, în zidul din cărămidă, au fost montate oale din pământ, pentru o acustică bună. Catapeteasma de astăzi datează din anul 1911, fiind a treia pe care biserica a avut-o. Clopotnița are peste 200 de ani, clopotul care bate și acum este din 1744, iar construcțiile din curte, cum ar fi casa parohială, au fost ridicate în anul 1906. În vremea din urmă, așezământul a început să se degradeze. Cum comunitatea locală a ocolit mereu fostul schit de la finanțare, într-un final a fost semnat un contract de renovare cu fonduri europene (POR 2014-2020). Valoarea lucrărilor (investiția este în desfășurare) se ridică la 5,059 milioane de lei.

(Maria BOGDAN)

schitul lespezi sfanta treime 4

Trei biserici UNESCO reabilitate cu bani europeni

Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (UNESCO) a inclus, în anul 1993, pe lista patrimoniului cultural mondial, opt biserici din nordul Moldovei, de fapt din Suceava: Arbore (comuna Arbore), Humor (comuna Mănăstirea Humorului), Moldovița (Vatra Moldoviței), Pătrăuți (comuna Pătrăuți), Probota (Dolhasca), Biserica „Sf. Ioan cel Nou“ (Suceava), Voroneț (Gura Humorului) și Sucevița (comuna Sucevița). Pe lista preliminară (obiective de nominalizat cu proxima ocazie) mai figurează Mănăstirea Trei Ierarhi din Iași și Mănăstirea Neamț din comuna Vânători, județul Neamț.

Cele opt biserici/mănăstiri au fiecare superlativele lor culturale și de patrimoniu: Arbore (anul 1500, ctitor Luca Arbore), cu o pictură interioară și exterioară de o rară valoare artistică, realizată în anii 1503-1504, singura în care se află chipul pictat al hatmanului Arbore; Humor (1530, ctitor marele logofăt Toader Bubuiog), cu o pictură evidențiată prin unitatea de tonalitate cromatică, datorată predominanței diferitelor nuanțe de roșu; Moldovița (1532, ctitor Petru Rareș) este construită pe o zidire a voievozilor mușatini (anii 1430), având o pictură ce reprezintă un excepțional document artistic al epocii de strălucire spirituală din vremea celor două domnii ale lui Petru Rareș; Pătrăuți (1487, ctitor Sfântul Voievod Ştefan cel Mare), cea mai veche biserică păstrată dintre ctitoriile voievodului, cea mai veche biserică ortodoxă Monument UNESCO din România, cea mai veche biserică păstrată construită în stil moldovenesc, cea mai veche pictură interioară și exterioară din Moldova; Mănăstirea Probota (1530, ctitor Petru Rareș) ce a îndeplinit rolul de necropolă domnească a Moldovei între anii 1522 și 1677; Mănăstirea Voroneț (1488, ctitor Sfântul Voievod Ștefan cel Mare), supranumită „Capela Sixtină a Estului“, este una dintre cele mai valoroase zidiri ale lui domnitorului, cu o pictură de înalt nivel artistic, fiind socotită drept cel mai reușit ansamblu al artei feudale moldovenești; Mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou (1514-1522, ctitor Bogdan al III-lea) a îndeplinit rolul de reședință mitropolitană a Moldovei (1522-1677), iar astăzi este extrem de căutată grație moaștelor Sf. Ioan cel Nou al Sucevei; Mănăstirea Sucevița (1583-1586, ctitor mitropolitul Gheorghe Movilă), cu o pictură murală interioară și exterioară de o mare valoare artistică, fiind o amplă narațiune biblică din Vechiul și Noul Testament.

spiritualitate m arbore

Listă modestă de reabilitări din fonduri UE a bisericilor UNESCO

Întrebarea ar fi următoarea: în ce fel am protejat noi, românii, de fapt autoritățile centrale, județene și locale, acest patrimoniu fără egal al țării? Iar răspunsul îl găsim în lista de proiecte europene din cadrul Programului Operațional Regional 2007-2003 și 2014-2020. Modestă listă! Au fost finalizate două proiecte în valoare de peste 10 milioane de lei, iar un al treilea se află în fază de semnare a contractului de finanțare. Este vorba despre restaurarea și conservarea patrimoniului cultural și modernizarea infrastructurii conexe la Moldovița – 5,6 mil. lei valoare nerambursabilă și restaurare/conservare Mănăstirea  Sucevița – 5,139 mil. lei. În perioada următoare vor începe lucrările de restaurare și la Mănăstirea Probota, valoarea proiectului fiind una consistentă, de 22, 6 milioane de lei, din care asistență financiară nerambursabilă – 22,2 mil. lei.

15 proiecte pentru alte mănăstiri din Moldova

spiritualitate bissfgheorgheManiSfIoancelNouSuceava

La nivelul Regiunii de dezvoltare Nord-Est au fost însă mult mai multe investiții europene pentru reabilitarea patrimoniului cultural înscris în lista monumentelor istorice de interes național. Până în 2016 au fost finalizate nouă astfel de proiecte: consolidarea/reabilitarea Turnului Clopotniță și a Bisericii „Sf. Simion“, Suceava – 4,98 mil. lei; reabilitare și integrarea turistică a Ansamblului „Sf. Sava“, din Iași – 15,4 mil. lei; reabilita­rea Cetății de Scaun a Sucevei – 34,6 mil. lei; restaurare/conservare Mănăstirea Dragomirna – 20,6 mil. lei; reabilitarea Ansamblului bisericii „Tăierea capului

Sf. Ioan Botezătorul“ și a sitului arheologic din zona Curților domnești, Vaslui – 8,7 mil. lei; reabilitarea Ansamblului mitropolitan din Iași – 47,66 mil. lei; reabilitarea Complexului monahal Coșula, Botoșani – 11,9 mil. lei; restaurarea Ansamblul mănăstiresc Răchitoasa din județul Bacău – 11,9 mil. lei; restaurarea, modernizarea și conservarea Mănăstirii Putna – 11,4 mil. lei. Pentru Programul Operațional Regional 2014-2020 au fost aprobate și semnate proiecte de finanțare pentru alte șase proiecte: consolidarea și conservarea Bisericii „Sf. Ioan Botezătorul“ din cadrul Ansamblului Mănăstirii Văratic, Agapia – 6,191 mil. lei (5,979 mil. lei asistență nerambursabilă); consolidarea, restaurarea și conservarea Bisericii „Sf. Enoh, Ilie și Ioan Teologul“ –  Dragomirna Mică și a fațadelor exterioare ale Bisericii „Pogorârea Sf. Duh“ de la Mănăstirea Dragomirna, județul Suceava, din comuna Mitocu Dragomirnei – două proiecte, în valoare cumulată de 17,3 mil. lei (16,95 mil. lei nerambursabili); reabilitarea Bisericii „Sf Nicolae“, clopotnița și sediul administrativ (casa parohială) la Mănăstirea Bogdana din Rădăuți — 21,286 mil. lei (20,851 mil. lei bani UE); restaurarea și valorificarea turistică și culturală a Ansamblului mănăstiresc Bârnova, Iași – 19,561 mil lei (19,089 mil. lei); reabilitarea Ansamblului mănăstiresc Frumoasa, Iași – 21 mil. lei (20,5 mil. lei); restaurarea/conservarea Complexul mănăstiresc Tazlău, Neamț – 21,770 mil lei (21,293 mil. lei).

Maria Bogdan

Biserica „înviată din morți“

Monument istoric de importanță națională, biserica din lemn din satul Gersa I, cunoscută sub numele de biserica din Grui, a fost restaurată cu bani europeni în anii 2010-2011 și reintrodusă apoi în circuitul turistic al comunei Rebrișoara și al județului Bistrița-Năsăud. Valoarea totală a proiectului a fost de 1,729 milioane de lei, din care fonduri nerambursabile – 1,424 milioane de lei.

Începuturile acestei bijuterii de arhitectură țără­nească din comuna Rebrișoara, satul Gersa I, ar trebui căutate în secolul al XVII-lea. Cel puțin aceasta este perioada consemnată în documentele Ministerului Culturii, de includere a construcției între monumentele istorice de interes național. Pe altarul vechi este însă înscrisă o altă dată – „făcută în anul 1721“ – deci în seco­lul următor. De altfel, Conscripția din anul 1733 consemna că în satul românesc Rebrișoara existau două biserici din lemn, iar la vizita episcopului Athanasie Rednic din anul 1767 localitatea este menționată cu două bisericuțe, una realizată de către săteni în anul 1725, iar alta, cea despre care vorbim astăzi, localizată pe Valea Gersei, a fost construită de George Gușă, în anul 1721. În însemnările sale din 1761, generalul Adolf Nikolaus van Buccow, comandant militar și guvernator al Transilvaniei, notează că sătenii din Grui (Gersa) rețin ca dată de zidire anul 1718; de fapt, este vorba despre refacerea bisericii, arsă de tătari în 1717.

Biserică din lemn declarată monument istoric de aproape un secol

Cert este că, în perioada interbelică, bisericuța din Grui, cum mai erau denumite locurile pe care se află actualul sat Gersa I, având hramul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil, a fost declarată, prin decizia Comisiei Monumentelor Istorice, pe considerente de vechime și valoare artistică, monument istoric de interes național. Sunt puține scrieri despre această frumoasă ctitorie cu arhitectură religioasă de sorginte ortodoxă. Noi le consemnăm pe cele ale autorilor unui studiu (Petrean, C. Măruțoiu, Bratu și V. Măruțoiu) care a stat la baza restaurării: „Biserica este alcătuită dintr-un pronaos pentagonal cu ușa de intrare amplasată pe latura sudică, decorată cu un brâu în formă de funie și incrustații cu motive solare în formă de rozetă învârtită și cruciforme, urmat de naosul şi altarul rectangulare. Deasupra pronaosului se înalță turnul clopotniță cu o galerie deschisă cu câte două arcade înalte pe fiecare latură, ai cărei stâlpi de susținere și balustradă sunt măiestrit decorate. Coiful zvelt înălțându-se sub formă de săgeată sfidează parcă legile arhitecturale, dovedind iscusința și priceperea meșterilor care au ridicat-o. Și, potrivit tradiției, meșterul este George Gușă, iar ctitorul, «Mâti (sau Muti) a Mandii», care a donat terenul și lemnul pentru biserică.“ Construcția a suferit modificări repetate care pesemne au condus la acoperirea sau deteriorarea/distrugerea picturii de pe pereți și boltă. Lucrări de restaurare s-au produs în 1929 și în 1963.

Lăcașul a servit ca biserică de mir până prin anul 1994, când a fost apoi realizată o alta din zidărie, cea veche și mult degradată fiind aproape abandonată în cimitirul satului. De aceea, la resfințirea de după restaurarea din 2011, preotul paroh spunea: „Am înviat biserica din morți!“ Lăcașul deține un inventar de o mare valoare culturală, 21 icoane pe lemn și 21 de pe sticlă, datând de acum 200-300 de ani. Cele mai vechi sunt icoanele Sf. Mihail și Sf. Nicolae, ce datează din prima jumătate a secolului al XVIII-lea, opere ale iconarului Tudor Zugravul. Alte câteva piese, cum ar fi Adormirea Maicii Domnului și Maria cu Pruncul, au autor necunoscut, iar în anii 1780-1782 zugravul Vasilică din Cătina a realizat mai multe lucrări, printre care Bunul Păstor și Iisus binecuvântând. Tot în ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea a pictat câteva piese și pictorul Teodor Gherleanu. Coloritul și linia desenelor diferă așadar de la artist la artist, dar și din acest motiv este considerat valoros patrimoniul existent la bisericuța de lemn din Rebrișoara.

Maria Bogdan

Vatră de românitate pe Valea Bârgăului

Să vorbim pe șleau despre cum păstrăm noi datina? Noi, cei din mai mult de trei sferturi din România? Avem datinile în cărți, în muzee și le urcăm pe scenă la un eveniment sau altul. Când am încheiat spectacolul și am dezbrăcat costumul (ie, catrință, opinci) am dat jos și cântec, și joc, și colind, și obicei, și esență, și un fel de viață. Redevenim ceea ce suntem, oameni conectați la modernitate. E modernitatea păcătoasă? Nici vorbă! Doar că alterează uneori sufletul. Ca să fim drepți, sufle­tul nostru a fost alterat dinainte. Comunismul a făcut-o atunci când ne-a spus că Dumnezeu nu există. Și că e de prost-gust să fii țăran. Să fii român neaoș.

in costum popular la biserica din Bistrita Bargaului

Să duci cu tine tradiția neamului. Încercăm noi acum să reparăm stricăciunile din fire. Românii de afară, cei cu dor de țară, o fac mai ales; au reinventat, sporadic, portul la zi de sărbătoare. Sărbătoare fiind și slujba din biserică. Există însă locuri în România unde portul popular n-a fost abandonat niciodată. El face parte din rostul omului. Din ființa lui. Din viața lui. La fel cum ar fi pâinea și mâncarea. Sau munca pe lângă casă. Nici comunismul și nici globalizarea n-au atins inima acestei Românii și a acestor vetre de românitate.

procesiune de Rusalii

Am avut șansa să ajung la Bistrița Bârgăului și la Prundu Bârgăului, din Bistrița-Năsăud, în ziua de Rusalii. La Bistrița sunt două biserici ortodoxe una lângă alta. Le desparte doar drumul. La ambele, în fiecare duminică, dar absolut în fiecare duminică, toată suflarea satului vine la slujbă. E aproape un ritual; după ce rostuiesc treaba în gospodărie, femei, bărbați și copii își pun costumul popular cu pioșenie, cu bucurie, așa cum ai îmbrăca, să zicem, rochia de mireasă sau costumul de mire. De Pogorârea Sfântului Duh a fost cu atât mai mult. Sărbătoarea e una foarte însemnată în nordul țării (Bistrița Năsăud, Maramureș).

interior biserica

La prânz, deja lumea nu mai încăpea în biserici, era șir la ușă, șir în drum. Procesiunea este un obicei creștin absolut fascinant. O mare de oameni în costum popular se revărsase în stradă. Dar nu doar ea, procesiunea, este magnifică. Acești gospodari sunt de-o simplitate și puritate aparte. Pentru ei apartenența la neamul românesc nu e vorbă-n vânt. Ei fac totul din convingere. Într-o doară m-am gândit că și din acest motiv îi iubește Dumnezeu mai mult și le-a pus un peisaj uluitor și pământ roditor. I-a făcut, nu știu cum să spun, mai oameni!

alta biserica

Maria Bogdan

Revista Lumea Satului nr. 12, 16-30 iunie 2017 – pag. 55

  • Publicat în Turism

„Dacă nu ar exista Dumnezeu, ar fi nevoie să îl inventăm“

Nu există om care să nu poată fi reeducat în sensul binelui. Face parte, dacă vreți, din condiția noastră de existență. Și societatea trebuie să depună efort în sensul ăsta. Eu am spus de multe ori că mai bine am investi în școli decât în pușcării.“ (Constantin Dulcan)

Știinţa și religia sunt două universuri aparent în antiteză. S-au sfidat de-a lungul mileniilor, dar viitorul pare să creeze o punte între ele. Poate că într-un final se vor contopi. „Știința, de pe acum, are destule argumente în favoarea ideii pe care religiile o au ca esență. Timpul va avea răbdare să așeze toate lucrurile spirituale pe straturile care se cuvin“, spune dl prof. dr. Constantin Dulcan.

– Dle profesor, există vreo legătură între studiul neurologiei și spiritualitate?

Constantin Dulcan

– Imensă. Tot ceea ce gândim, ce simțim și facem trece prin creier. Orice gând, orice sentiment este o emisie de câmp energetic. Practic, suntem ceea ce gândim. Gândurile noastre sunt molecule. În clipa de față știm foarte clar, cu argumente biologice, neurofiziologice și neuropatologice dacă vreți, că tot ceea ce gândim are fie o semnificație pozitivă, fie una negativă asupra sănătății. Mai mult, există un substrat biologic al modului în care gândim. Toate gândurile pozitive sunt prelucrate într-un lob frontal pe partea stângă, iar toate gândurile negative în aria prefrontală dreaptă a creierului. În plus, diferența de receptare, de conștientizare a gândului este foarte diferită. De pildă, dacă spui „te iubesc“ există un moment din momentul rostirii și receptării mesajului. Dacă spui „te urăsc“ unui om, dimpotrivă. Sunt studii care arată că uneori creierul uman, mai exact lobul prefrontal drept, are un timp de percepție de patru ori mai lent, pentru că creierul refuză tot ce este negativ și distorsionant pentru existența noastră. Dat fiind efectul fizic al gândului, acesta ajunge în Univers, iar prin asta putem să îl distorsionăm sau dimpotrivă, să creăm armonie. Totul este fizică în Universul ăsta. Spun mereu că, dacă reușim să depășim prin înțelepciune momentul de impas, să sperăm că nu vom avea un conflict mondial, vom avea o evoluție, nu în plan fizic, ci la nivelul capacității de receptare și prelucrare a informațiilor. Cu alte cuvinte, viitorul este al capacității noastre spirituale, afective.

– Se prefigurează o modă a ateismului. Cum ne afectează acest lucru?

– Suntem înconjurați de violență. Aceasta înseamnă negarea ideii de rațiune divină. Nu ne obligă nimeni să credem în Dumnezeul nu știu cărei credințe, dar orice om cu mintea întreagă poate să sesizeze, după cum spunea și Einstein, că există o ordine a Universului. Să ne gândim cum subzistă toate sistemele planetare în infinitul acesta, cum fiecare depinde de celălalt, cum există această succesiune de anotimpuri. Toate aceste lucruri sunt interconectate, există un sens și o rațiune în toate. Conștiința este informație, iar Informația este modelul, proiectul. Nu poate să fie o informație născută ad-hoc, din neant, ci dimpotrivă, ea are o sursă inteligentă.

– Avem oare atâta nevoie de Dumnezeu încât să îl inventăm? Să fie doar un rod al imaginației?

– Ați spus un lucru minunat. Dacă nu credem în Dumnezeu avem nevoie să îl inventăm, având în vedere câtă dezordine, răutate și haos există în lumea aceasta. Și ce pericol de autodistrugere există! Da, avem nevoie să îl inventăm pe Dumnezeu pentru că societatea nu poate funcționa fără ordine, fără armonie și bun-simț, fără un cod etic. Dacă Dumnezeu este singurul garant al acestui mod de comportament, atunci trebuie să îl inventăm. Însă dacă până acum bunul-simț și respectul față de semenii noștri erau considerate doar niște convenții sociale, acum biologia noastră spune că tot ceea ce gândim rău ne îmbolnăvește pe noi și pe ceilalți.

– Ați căutat să îl descoperiți pe Dumnezeu cu o curiozitate științifică.

– De mic m-am întrebat: „Iată-mă, exist. Ce sens are viața?“ Cert este că existau atunci politica atee, promovată în școli, și mentalitatea simplă a omului de la țară care vorbea despre existența unui sens religios. Și atunci mi-am propus să răspund la această întrebare. Există sau nu există Dumnezeu? Și, punând cap la cap tot ce învățasem, am ajuns la concluzia că nu poți să explici viața dacă nu introduci în ecuație o rațiune pe care religia o numește divină, știința univers. Indiferent cum îi spunem ea există. Știți, spre exemplu, că prin rădăcini copacii vorbesc, că o plantă care crește aude? Fasolea, spre exemplu, atunci când se folosește de un resort pentru a se extinde reacționează atunci când resortul își schimbă poziția. Îl urmează. Întrebarea mea este: face acest lucru pentru că îl vede? Nu, este rațiunea tuturor lucrurilor. Cum poți să negi asta? Ar trebui să ne folosim de existența acestei rațiuni, a existenței lui Dumnezeu în beneficiul vieții noastre. Unde este răul? Dacă cineva îl vede, eu nu pot. Toate religiile vorbesc de lumină dar și astrofizică. Au fost experiențe în care am încercat să aducem lumina în laser până aproape de zero absolut. Am reușit să densificăm această lumină, practic să obținem materie și invers, încălzind-o să facem lumină. Este o demonstrație a ideii că totul pleacă de la lumină. Ce vreți mai mult? Toți venim de acolo. Toată lumea este formată din fotoni, din lumină.

– Dacă omenirea ar putea avea o conversație cu Dumnezeu, ce credeți că ne-ar întreba acesta?

– Ce-ai făcut, omule, cu viața pe care ți-am dat-o? Pentru că viața ne-a fost dată ca să experimentăm, să învățăm lecția iubirii, a înțelegerii, altruismului și a compasiunii. Asta spune Iisus. Fă celuilalt ce îți place să ți se facă ție însuți. Fii blând și bun cu ceilalți și tot binele se va întoarce spre tine. Totul este simplu. Dumnezeu este simplitate și complexitate în același timp.

– Spuneați într-un interviu anterior că, dintre toate marile spirite care au trăit pe pământ, Hristos are cea mai mare acoperire științifică.

– Mi se pare cel mai mare învățător al tuturor timpurilor. Dacă îi citești pe Buddha, pe Pitagora, pe Confucius, pe spiritele mari ale omenirii constați că au contribuit imens la civilizarea ei. Dar învățătura cea mai completă i-o atribui lui Iisus. Dacă desfacem în segmente ideile lui, constatăm că toate au suprapunere perfectă și explicație științifică prin fizica modernă și științele neurocognitive de ultimă oră. Vă dau exemplu un experiment. S-au pus filme în care alternau scene de groază cu scene de bună-dispoziție. Apoi s-au recoltat probe ADN de la martori. Acestea au fost duse la distanță și monitorizate. La fiecare scenă de groază ADN-ul se strângea, iar la scenele de bună-dispoziție se relaxa. Iată cum se explică după 2000 de ani ceea ce a spus Iisus. Este uimitor pentru că ai impresia că știa fizică cuantică, genetică. Că știa toate lucrurile pe care știința le confirmă acum.

– Credeți în miracole?

– Absolut. Tot ceea ce nu cunoaștem este un miracol. Sunt oameni cu boli grave pe care medicina nu le poate încă stăpâni. Și iată că unii ajung să se roage la mănăstiri și se întorc de acolo vindecați. Este un miracol. Cum explicăm această vindecare aproape instantanee? Nu-i așa că trebuie să revenim la ideea inventării lui Dumnezeu? Și niciodată nu a fost mai multă nevoie de El ca acum pentru că suntem atât de aproape de dezastrul lumii.

Laura ZMARANDA

Mănăstirea Zamfira are nevoie de o nouă restaurare

Reabilitată ultima dată între anii 1977-1982 și cu o pictură restaurată între anii 1986-1989, Mănăstirea Zamfira din comuna Lipănești-Prahova are nevoie din nou de ample lucrări de renovare. Acoperișul complet degradat a făcut ca infiltrațiile să pună în pericol structura, obiectele din interior și mai ales faimoasele fresce realizate de Nicolae Grigorescu. Nesperând la bugetul local, județean ori național pentru aceste lucrări de reabilitare, măicuțele pregătesc un proiect pentru finanțarea din fonduri europene, în prezent procedurile fiind în faza de obținere a avizelor. Așezământul monahal Zamfira datează de la jumătatea secolului al XIX-lea, ctitoria fiind atribuită arhimandritului Eftimie, starețul Mănăstirii Ghighiu, din Bărcănești (localitate situată la 20 km distanță).

Complexul are două biserici, una mică, veche, situată în cimitir, și alta mai mare, în curtea mănăstirii. Din pisania bisericii vechi reiese că așezământul a fost construit între anii 1721-1743, în timpul domnitorului Nicolae Mavrocordat, la inițiativa Zamfirei Apostoli, văduva comerciantului Manoil Apostoli, familia fiind una renumită în acele timpuri. După moartea acesteia, lucrările au fost preluate de nora Zamfirei, Smaranda, căsătorită Bălăceanu, nepoata voievodului Șerban Cantacuzino. La moartea Smarandei Bălăceanu – Apostoli, în anul 1780, lăcașul devine metoh al scaunului episcopal din Târgoviște, iar în 1832, schitul de maici este închinat Mănăstirii Câmpulung Muscel. Cutremurele din 1802 și 1838 aduc biserica în ruină, așa cum o găsește, de altfel, și mitropolitul Nifon, cel care decide să construiască o alta, recunoscută azi drept „biserica mare“, finalizată în 1858. Bisericuța Zamfira și Smaranda (cea veche) devine paraclis al noii ctitorii. Ambele construcții sunt afectate de cutremurele din 1940 și 1977, ultima campanie de refacere a clădirilor fiind consemnată între anii 1977-1982.

Manastirea Zamfira langa Blejoi pictata de Nicolae Grigorescu

Biserica nouă este faimoasă și pentru pictura interioară realizată în întregime de Nicolae Grigorescu, între anii 1856-1857, când pictorul avea 18-19 ani. De altfel, Mănăstirea Zamfira este prima și singura din țară care dispune de o biserică pictată integral de marele Grigorescu. În anul 1904, în timpul mitropolitului Ghenadie Petrescu, fiindcă frescele se degradaseră, se execută o nouă pictură în ulei (Toma Vintilescu), care o acoperă pe cea a lui Grigorescu, între 1951-1953 Gheorghe Vânătoru și Constantin Călinescu fac repicturi în tempera și abia în 1986-1989 artistul Ion Chiriac recuperează frescele originale, printr-o migăloasă muncă de înlăturare prin decupare a straturilor succesive adăugate în timpul renovărilor ante­rioare. Chiriac este considerat unicul și adevăratul restaurator al interiorului bisericii.

Maria Bogdan

Biserici fortificate

Ridicate cu mai bine de 500 de ani în urmă, bisericile fortificate din jurul Sighişoarei îşi poartă şi azi semeţia pe umeri, dând de veste cerului că priceperea şi osârdia pământeană încă punctează fericit timpul şi spaţiul cu truda închisă între brâiele lor de piatră.

Construite cu rostul de a proteja locuitorii aşezărilor împotriva atacurilor turceşti, acestea n-au fost doar fortăreţe de apărare, cât mai ales perimetre îngrădite pentru buna slăvire a Domnului. Înălţate pe ridicături de pământ sau pe coame bulbucate de deal, au vrut parcă să apropie urechea Celui de Sus de păsurile şi rugăciunile celor de jos, aşteptând binecuvântarea cerească pentru cei care munceau, se veseleau şi vegheau cu arma în mână între zidurile lor întărite. Şi, cum se vede, chiar dacă oamenii de atunci s-au stins de-a lungul vremii, credinţa va rămâne în veac. Spre orice punct cardinal te-ai îndrepta din Sighişoara, nu se poate ca pe o rază de câţiva zeci de kilometri să nu întâlneşti 2-3 astfel de „cetăţi“ întărite: Nadeş, Biertan, Criş, Mălincrav, Şaeş, Apold, Saschiz, Cloaşterf, Meşendorf fiind câteva dintre cele mai cunoscute.

Cetăţile credinţei

Pe drumul Sibiului, Biertanul pare a fi cel mai bine conservat, fiind înscris de UNESCO pe lista obiectivelor cu patrimoniu de importanţă mondială. Aşezată pe creasta unui deal, chiar în mijlocul comunei, cetatea încă veghează cu ochi vii împrejurimile. Ca să ajungi la ea, ocoleşti dealul pe lângă Primărie şi pătrunzi printr-o poartă de lemn între zidurile pustii. Deocamdată eşti lângă primul zid de apărare şi, dacă n-ar fi scările de lemn care să-şi arate cu îngăduinţă calea, ar trebui să escaladezi încă două astfel de întărituri din cărămidă sau piatră cu mortar pentru a ajunge până sus, la uşile înalte ale bisericii, căci cetatea are trei niveluri de protecţie.

Meşteşugite după acelaşi tipar ca al celor ce duc la Biserica din Deal din Sighişoara, scările de aici par a avea şi ele vechimea construcţiei. Acoperite, şi doar la nivelul zidurilor de apărare, cu porţi de ieşire, te conduc până pe tăpşanul plat al vârfului de deal, de unde totul se vede ca-n palmă până, hăt!, la graniţa zărilor. În stânga, primul turn de apărare cu creneluri şi mici locaşuri de tragere nu a mai fost de mult vizitat, dovadă stând încuietorile uşilor care au ruginit de vânturi şi ploi. În spatele bisericii, al doilea turn este mult mai accesibil. Pe o scară exterioară poţi urca până sus, în incinta unde doar arcaşii, puşcaşii sau străjerii vremurilor vechi aveau ordin să urce. Urmează biserica.

Încuietoarea secretă

În interiorul bisericii se află o uşă tare ciudată: uşa sacristiei. Meşterul sas, care a conceput, în 1515, o încuietoare anume, a fost cu siguranţă un geniu al încuietorilor. Pentru că, încă de la începutul acestui secol, când încuietoarea a luat un premiu la „Expoziţia Mondială“ de la Paris, tot felul de meşteri ingineri se chinuie să afle taina funcţionării ei. N-a reuşit însă nimeni până acum. O altă ciudăţenie o constituie cupola bisericii. Un Iisus majestuos, o reprezentare oarecum neobişnuită, are proprietăţile Giocondei lui Leonardo Da Vinci: te priveşte oriunde te-ai afla situat în biserică. Fresca este foarte veche, fiind realizată înainte de Reforma Luterană. A fost acoperită de reformatori şi apoi redescoperită la ultima restaurare. Un bătrân povestea, cu oarecare regret, despre Turnul Divorţaţilor. În bastionul de est al cetăţii erau închişi cei care doreau să divorţeze şi ţinuţi acolo până se răzgândeau.

Ocoleşti biserica construită sub formă de navă şi, când cobori în stânga ei, pe sub o poartă de piatră, găseşti o a doua ieşire din cetate. Sub bolţi cu fante de lumină drumul te duce până spre ultimul zid, unde se află construit un hotel pentru oaspeţii cu dare de mână ai Biertanului. Acelora care nu vor să înnopteze la hotel, le sugerăm să-şi găsească o gazdă în comună, căci, de multă vreme, aici s-a dezvoltat cu succes turismul rural.

Biserica-hală din Apold

Dacă alegem o altă rută, tot din Sighişoara, după câţiva kilometri ajungem în Saeş. Pe o moviliţă de pământ, cu doi brazi falnici la intrare, biserica de aici este închisă publicului, având mai tot timpul porţile ferecate cu lacăt greu. Pare, la rându-i, destul de bine conservată. Însă totul în jurul ei este năruit, fără putinţa ca ceva să mai poată fi salvat. La mică distanţă, complexul fortificat din comuna Apold poate fi vizitat numai în anumite zile din lună, altfel ar trebui să mergi la Primărie şi să rogi persoana care ţine cheile să vină să-ţi deschidă. Astfel, la nr. 215, printre porţile cu clopoţel ale zidurilor de 2 m, intri în curtea bisericii. Biserica-hală cu trei nave, despărţită prin câte două rânduri de stâlpi octogonali, a fost ridicată între anii 1504-1529, în stilul gotic târziu.

În secolul XVI, cu ocazia primei fortificaţii, deasupra bolţilor navei s-a amenajat un etaj de apărare, iar în jurul corului un parapet de zid suspendat, prevăzut cu metereze şi guri de păcură. Turnul clopotniţei din vest s-a fortificat printr-o galerie de apărare din lemn.

În secolul al XVII-lea se înconjoară cu zid dublu de apărare, înălţându-se 7 turnuri şi bastioane păstrate şi azi. Şi zidul din exterior s-a păstrat bine, cu excepţia celui din nord-vest, care a fost dărâmat complet, restul reducându-se în înălţime. Altarul şi orga datează din anul 1820, fiind construite de meşterul Johann Thaiss din Sighişoara. Vechile aşezăminte din jur sunt însă ruinate pe jumătate, pomii fructiferi şi buruienile devenind singurii locatari apăraţi de dincoace de ziduri. Şi din tot ce a fost cândva falnică aşezare, în lumina blândă a zilei, doar zidurile ei mai amintesc de vremurile demult apuse.

Paul Rogojinaru

Biserica din câmp de la Valea Presnei

Arar, duminica sau de sărbători, câţiva oameni îi mai calcă pragul. De voie, de nevoie, tot în aceste zile preotul îşi pune anteriile şi vine la program. În rest, e linişte. Câte o turmă de oi mai paşte iarba ofilită din jurul gardului de sârmă. Sfinţii de pe ziduri au orbit. În timp, igrasia şi fumul lumânărilor le-a măcinat chipul, întunecându-le vederea. Din pomii golaşi de alături ciorile croncănesc gros, a pustiu. În rest, e linişte.

Încotro mergi, Doamne?

Când vii dinspre comuna Gurbăneşti, judeţul Călăraşi, o turlă de biserică abia se vede din drumul prăfuit ce duce spre satul Valea Presnei. Doar când te apropii, un pâlc de pomi o creionează mai bine. Aparţinând satului menţionat şi implicit comunei Gurbăneşti, Casa Domnului şi-a zăvorât uşile cu lacăt greu. Cucernic, drumurile enoriaşilor nu mai trec pe aici. Poate numai când ies la munca ogoarelor. La o depărtare de 3 km, satul şi-a ridicat un lăcaş nou, din lemn. Îmbătrâniţi, oamenii s-au săturat sau pur şi simplu nu mai pot să bată 6 km dus-întors ca să asculte Sfânta Evanghelie. Se ştie că biserica a fost construită de un boier, Iulică Mănescu, în anul 1911. În fapt, aceasta a aparţinut satului Ciofliceni, acum ras din temelii. Loviţi constant de ape, de neajunsuri şi de proiectul comuniştilor de a face un canal care să lege Dunărea de Cernica, prin anii `80 aceştia şi-au dărâmat casele, şi-au luat acareturile şi s-au risipit care-ncotro. Pe marginea bălţii, aflate în spatele bisericii de care vorbim, din fosta vatră a satului nu se mai vede decât o moviliţă de pământ pierdută în iarbă. Cimitirul pus pe coasta dealului rămâne ca o ultimă şi firavă amintire a fostei aşezări. Morţii au fost uitaţi, din crucile cioplite în piatră au mai rămas câteva cioturi, iar flori şi lumânări aprinse n-au mai fost puse aici de zeci de ani. Printre mormintele de mult bătătorite, vara, oile pasc iarba suculentă, mult sporită de îngrăşământul natural de dedesubt.

Ceauşescu şi Canalul

Un localnic în vârstă, nea Gheorghe Păduraru, guraliv nevoie mare, povesteşte istoricul bisericii, al oamenilor şi al satelor din jur. „În anul 1911, când a construit biserica pentru satul Ciofliceni, boierul Mănescu avea moşia Armanu. Ciofliceni a fost o aşezare mai veche decât Valea Presnei. Oamenii au plecat de aici ba că erau săraci, ba că n-aveau cum să-şi bage lumină electrică, ba că erau departe de CAP-ul de la Gurbăneşti, ba că venea canalul peste ei. Că Ceauşescu voia să facă un canal de la Dunăre la Cernica. L-au început după ce au plecat ei. L-au abandonat după aia, da’ canalul e săpat. A fost bun pentru irigaţii.“

Biserici înecate

Nea Gheorghe continuă: „Biserica din câmp, gata!, săraca, e aproape dusă. Trebuie schimbate geamurile, trebuie schimbate uşile, din nou zugrăvită, din nou pictată. Păcat, că din 1911 s-a oficiat în ea fără întrerupere, mulţi popi au slujit aici şi mulţi au plecat. Acu’ la ea mai vin numai cei din Valea Presnei, care mai vin!, că ne-au făcut biserică în sat, iar ălora din Gurbăneşti le-au făcut biserică pe deal. Şi Gurbăneşti a avut una în vale, dar dacă a venit canalul au dărâmat-o. Au băgat deţinuţii, au dezvelit-o, au pus-o la pământ şi au făcut alta sus, pe deal. La fel s-a întâmplat, prin 1985, şi cu satul Codreni. S-au împrăştiat oamenii ca potârnichiile, ba pe la Fundulea, ba la Săruleşti, ba la Gurbăneşti. Biserica de acolo nu se mai vede, că este sub ape. Numai când e secetă şi mai scade iazul, se vede turla la jumătate.“ Glasul lui nea Gheorghe n-avea ecou, căci se învârtea între pereţii unei case anemice, care amintea de versurile lui Arghezi: „Doamne, fă-i bordei în soare/Într-un colţ de ţară veche..“. Şi, rătăcit, păream într-un colţ de lume uitat parcă de timp şi de civilizaţie.

Comoara de sub cruce

Înconjurată cu plasă de sârmă, biserica se înalţă tristă şi însingurată, chiar dacă soarele anemic al toamnei o învăluie în lumină pe toată durata zilei. Poate simte c-o paşte uitarea. Căci sunt mănăstiri în Moldova sau în Oltenia de sub Munte care, izolate fiind, fără ţipenie de om în jur, parcă râd sub văzduhurile senine. Măcar în curte, zgribulite printre ramurile pomilor, vrăbiuţele ciripesc vesel, mai alungând urâtul din jur. La concurenţă, broaştele din balta din vale au concert permanent, mult amplificat la matineu şi la asfinţit. Trei nuci groşi străjuiesc uşa de la intrare, care nu depăşeşte cu mult statul unui om; nu are pictură exterioară şi nici alte decoraţiuni, în afara unui brâu simplu împletit la baza turlei. În iarba din curte, paradis al gâzelor şi al şopârlelor, se află o cruce albă, cioplită în piatră şi încrustată cu litere slavoneşti, abia vizibile, tocite de vânturi şi ploi. Nimeni nu ştie ce e scris acolo, dar nici nu s-a obosit vreodată cineva să afle. Cu toate astea, de o parte şi de alta a crucii, băbuţele pun borcane cu flori de câmp şi aprind lumânări, ca la mormântul unui erou necunoscut. Odată, un sătean i-a ridicat în braţe „acoperişul“ demontabil. Câtorva consăteni, care erau cu el, le-au împietrit inimile de emoţie când au constatat că partea de sus se poate scoate. Şi-au făcut tot felul de socoteli, că ce fac dacă găsesc o comoară dedesubt? O împart, n-o împart, o declară, n-o declară, măcar ceva bani de aur de-ar fi puşi acolo…N-au găsit însă decât câţiva viermişori cu multe picioruşe, ce-şi făcuseră acolo reşedinţa de iarnă

Singurătatea sfinţilor

Intrarea în biserică se face odată cu preotul Emil Cotu, cel care ţine slujbele aici. Un aer jilav şi stătut te izbeşte imediat. Prin cele patru ferestre mici soarele intră compact, nedifuz, ca şi cum ai proiecta în noapte lumina unei lanterne. Câteva preşuri pe jos şi câteva prosoape subţiri aninate la icoane. Asta e „lada de zestre“ a sfântului lăcaş. Parcă de jenă că sunt atât de rar vizitaţi, sfinţii se topiseră de ruşine în pereţi. Fumul lumânărilor şi năclăiala igrasiei le şterseseră urmele şi numele, cândva scrise cu litere aurii. Drept e că, în biserică, nici sfinţii, nici oamenii nu mai dădeau ghes să ridice rugi sau imnuri de slavă către Cel Sfânt. Uitată de toţi, Casa Domnului s-a pustiit cu fiecare zi trecută. Bătrâni, bolnavi, neputincioşi sau sătui de drumul lung, oamenii s-au bucurat când s-a ridicat biserica cea nouă în sat. „Când am venit acum 11 ani, biserica asta din câmp n-avea nici gard, nici clopotniţă. Chiar dacă s-a făcut biserica în sat, o întreţinem noi şi pe alta. O să mai ţinem slujbe aici la hramul ei şi poate la sărbătorile mai importante“, spune preotul. Neconvingător, glasul n-avea reverberaţie nici între cele patru ziduri, nici dincolo de ele, nici în cerurile înalte. Toţi ştiau că nepăsarea oamenilor şi indiferenţa timpului o vor roade încet, ştergând-o de pe faţa pământului. Suverane vor rămâne numai orăcăitul broaştelor şi croncănitul ciorilor. În rest, va fi o linişte de îngeri uitaţi. Doamne, miluieşte!

Paul ROGOJINARU

Abonează-te la acest feed RSS