Adama Sultan iulie 2020
update 14 Jul 2020

Biserica în vremuri de restricții

Pandemia care bântuie lumea a fost și este un punct de cotitură pentru actuala civilizație. Politic, economic, social, cultural, spiritual... Lucrurile se schimbă din mers și nimeni și nimic nu poate anticipa ce va fi peste o lună, peste un an... Singurul lucru care rămâne constant este credința și ea greu încercată pe perioada stării de urgență. Bisericile au fost închise, cimitirele, la fel, fapt ce i-a nemulțumit pe mulți. Președintele Academiei Române, prof. Ioan-Aurel Pop, afirma într-un eseu scris în timpul stării de urgență că poporul român este foarte credincios, iar accesul oamenilor în lăcașele de cult este esențială. Probabil, la data apariției acestui articol bisericile sunt deja deschise, dar considerăm că ceea ce contează este imaginea de ansamblu a problemei punctate de prof. Ioan-Aurel Pop. Mai jos vă prezentăm fragmente din mesajul academicianului. (Intertitlurile ne aparțin)

O normalitate diferită

(...) Auzim mereu, în ultima vreme, despre o posibilă relaxare a măsurilor drastice de izolare, deopotrivă în Europa și în România. Știrea este și bună și rea, în același timp. Este bună, pentru că ne dă speranța reîntoarcerii treptate la normal, deși acest „normal“ – arată tot mai multe voci autorizate – nu va mai fi niciodată cum a fost. Este rea, pentru că posibilitatea de reaprindere a virusului, dacă nu suntem precauți, rămâne foarte mare. Iar noi, românii, popor latin cu antecedente istorice atestate, nu suntem nici foarte ordonați, nici disciplinați, nici dornici de supunere față de măsurile luate de autorități. Pe de altă parte, autoritățile nu au întotdeauna capacitatea de a ne explica lucrurile așa cum ne-ar plăcea multora dintre noi. În noianul de zvonuri care circulă pe mijloacele acestea rapide de difuzare în masă este greu de ales grâul de neghină. De exemplu, se vorbește de perspectiva redeschiderii parcurilor, a hotelurilor, a grădinițelor, școlilor și universităților, a sezonului la mare și la munte, de accesul lărgit în magazine alimentare, de îmbrăcăminte și încălțăminte, de menaj și grădinărit, în muzee, de reluarea zborurilor externe și interne etc. Se vorbește mult și de restaurante, baruri, cluburi. Ceea ce este foarte bine, pentru că retrăim senzația vieții care va pulsa din nou. Sigur că ne-ar conveni acum – după ce am experimentat singurătatea, cu relele și cu bunele sale – să nu mai avem aglomerații masive și blocaje în trafic, să nu mai poluăm atmosfera și mediul, să nu mai tăiem pădurile în chip necugetat, să nu mai prețuim lucrurile minore etc. Firește, suntem asigurați că revenirea la normalitate se va face gradual și numai cu respectarea unor reguli stricte, ceea ce este de înțeles, de așteptat și de acceptat.

Nimic despre biserici...

Dar nu am auzit mai nimic despre biserici și cimitire. Veți zice că nu asta are prioritate acum, că bisericile – fiind locuri de adunare a oamenilor – nu au cum să fie deschise și că cimitirele nu au de ce să primească oameni vii, ele fiind necropole, adică „orașe ale morților“. Așa este, numai că în aceste rânduri ale mele nu este vorba nici de adunări bisericești (de slujbe publice) și nici de ceremonii în cimitire. Românii nu merg la biserică numai pentru slujbele din duminici și sărbători, nu merg numai să se spovedească și să se cuminece, nu merg neapărat să sărute icoanele și nici ca să stea unii lipiți de alții. Foarte mulți români merg la biserică peste săptămână, preț de câteva minute, ca să se roage în liniște și chiar în singurătate, să fie doar cu Domnul și cu sfinții, să se despartă un pic de zgomotul străzii, de rele, de amenințări și de ispite. La noi, credința nu este ca la alte neamuri. În multe locuri din Europa, mai ales în Occident și mai ales în țările nordice, bisericile – cu excepția monumentelor istorice vizitate de turiști – sunt, în afara scurtelor servicii divine, închise. Oamenii de-acolo nu au aproape nimic în comun cu formele tradiționale de manifestare a credinței creștine, mai ales după ce s-a raționalizat totul prin Reforma protestantă și prin nașterea cultelor neoprotestante și după ce Biserica Catolică a trecut, după Conciliul Vatican II, la variate aggiornamenti („aduceri la zi“, modernizări). Dincolo de aceasta, însă, bisericile se identifică cu lumea și cu problemele sale. O mărturie sunt și donațiile Bisericii Catolice (cinci ventilatoare pulmonare) și Bisericii Ortodoxe Române (12 milioane de lei, echivalentul a 3 milioane de dolari) pentru vindecarea bolnavilor noștri și prevenirea bolii.

Toate popoarele creștine au destui numitori comuni, dar românii au specificul lor. Ei se declară religioși și creștini (circa 99%), majoritatea ortodocși (86,45% conform datelor din 2011), chiar dacă nu sunt practicanți și nu respectă (în aceeași măsură în care declară) canoanele, posturile, sărbătorile etc. Unii români se duc la biserică doar de Crăciun și de Paști, alții se duc mai des. Dar mai sunt și alte chestiuni care-i individualizează pe români față de alții, chiar față de alți creștini. Să enumerăm câteva: românii care se cunună religios, care se închină în biserici și sărută icoane, care își botează copiii, care se mărturisesc (spovedesc), care aprind lumânări, care respectă cultul morților etc. sunt, totuși, mai mulți decât alții, decât membrii altor popoare. Românii își sfințesc casele, mașinile, alte bunuri și chiar animalele; țin mai multe sărbători de peste an decât alții; își urează de ziua numelui „La mulți ani!“, iar ziua aceasta celebrează câte un sfânt din calendarul creștin; își mai spun, când se întâlnesc și când se despart, „Doamne ajută!“, „Dă-ne, Doamne, bine!“; românii, când află de un deces, spun și scriu „Dumnezeu să-l/ s-o ierte!“ etc. Se poate obiecta că nu este vorba aici despre chestiuni de fond (de dogmă), ci de formă (de rit, de cutumă), dar, dincolo de aceasta, ele jalonează viețile oamenilor.

Credința face parte din ființă

Românii se îmbrățișează și se pupă des, dau mâna des, iar de sărbători, chiar dacă se plâng de lipsa banilor, dau tot ce au ca să iasă petrecerea bine. Și încă ceva: mulți români – după un obicei de când e lumea – își fac cruce când trec pe lângă biserică, înalță ochii și gândul către Domnul. Așa au învățat de la părinți și de la moși, ca „să fie primit“, ca să fie sufletul împăcat. Mulți români știu să asculte smeriți o priceasnă, să cânte mai multe colinde decât alții, să spună cu smerenie „Hristos a înviat!“, să facă „veșnica pomenire“ a morților, să plângă, seara, la lumina candelei, după morții și viii lor, aflați departe, prea departe. Nu am văzut popoare occidentale să facă la fel. (...)

Credința românilor nu se chema mai demult, de către poporeni, religie sau confesiune, ci „lege“ sau „legea românească“. „Lasă-l în legea lui“ însemna, în Evul Mediu, „nu-l clinti din credința lui“. În centrul acestei „legi românești“ era (ca întruchipare palpabilă a devoțiunii față de Dumnezeu) biserica sau lăcașul de cult. Biserica nu era numai locul simplu de închinăciune, ci era și locul de adăpost, de mărturisire și de iertare a păcatelor, de dialog cu Domnul și cu sfinții, prin mijlocirea preotului, numit popă sau părinte. Biserica era și locul de împăcare și de alinare în fața relelor lumii și, lucru esențial, de vindecare a rănilor și bolilor sufletești și trupești. Întotdeauna, în credința noastră, bolnavii au intrat în biserici cu nădejdea și chiar cu convingerea vindecării. Primirea împărtășaniei ori cuminecăturii, unde se află trupul și sângele Domnului sacrificat și înviat pentru oameni, garanta (câtă vreme se făcea cu credință curată) protecția față de boală, vindecarea bolilor, alungarea amenințărilor cu molima. Oamenii se adăposteau în biserici și când veneau atacurile „păgânilor“ și, de multe ori, erau cruțați. Credința aceasta puternică o aveau și sașii transilvăneni, care și-au făcut biserici solide de piatră, așa de mari încât să încapă în ele tot satul. Dar, firi practice, când au văzut că protecția nu este întotdeauna eficientă, sașii și-au înconjurat bisericile cu ziduri groase, pentru ca adăpostirea acolo să fie în totalitate salvatoare. Acestea sunt faimoasele biserici-cetate din sudul Transilvaniei, păstrate până astăzi.

Trăiri de fond...

Veți spune că acestea sunt chestiuni consumate, prea vechi, și că nu mai au relevanță azi. Nu mai au aceeași relevanță ca în trecut, dar ele sunt stratificate undeva în subconștientul nostru individual și chiar în conștiința colectivă. O dovadă este rolul pe care l-au jucat credința creștină și bisericile creștine în închisorile comuniste de la noi, unde deținuții sfidau ofensele și înjosirile și își păstrau încrederea prin slujbe, rugăciuni, pricesne, colinde, prin sărbători ținute în secret, prin mărturisiri ascunse în fața preoților (închiși și ei), prin iconițe și simboluri ținute la piept și în piept, prin semnul crucii făcut cu limba etc. Asemenea trăiri de fond și de formă ale vieții creștine nu mai sunt demult în Occident. De aceea, în lumea situată acolo, mai ales în nord – o lume eficientă, confortabilă și prosperă material – bisericile sunt închise (nu le trece nimeni pragul, oricum), iar la noi nu. Închiderea bisericilor era echivalentă odinioară cu afurisenia (excomunicarea), adică oprirea creștinilor de la botezuri, cununii, înmormântări, slujbe curente, praznice etc. Opririle acestea temporare, care au fost la noi individuale și nu colective, erau acceptate cumva de cei vizați. Ceea ce era greu de acceptat era ruperea legăturii genuine și directe cu Dumnezeu, făcute prin biserică și slujitorii ei. Creștinii ortodocși au în suflete și durerea a nu fi putut merge în cimitire, în sâmbăta lui Lazăr. Această sâmbătă specială precedă Floriile și este ziua în care se pomenesc cei răposați nu oriunde, ci în cimitire.

Natural, orice român rațional a înțeles de ce s-au închis bisericile noastre acum și, în linii mari, a respectat această interdicție. Ea trebuie respectată și de-acum înainte, câtă vreme orice fel de adunare a mai multor oameni situați unul lângă altul este primejdioasă. Dar, în contextul în care se vor redeschide unele spații (din interior și din natură), bisericile și cimitirele nu ar trebui uitate de autorități. Ele nu creează premisele unor primejdii mai mari decât magazinele, mijloacele de transport în comun, hotelurile, parcurile sau terenurile de joacă pentru copii. Este vorba de redeschiderea acestor spații de cult nu pentru slujbe și comemorări publice, ci pentru perindări individuale, într-o primă etapă. Iar credincioșii din consiliile parohiale și, în cazul cimitirelor, salariații primăriilor ar putea asigura respectarea ordinii din interior și de la intrarea și ieșirea, în și din aceste locuri, cu respectarea strictă a distanțelor, a regulii de purtare a măștilor, mănușilor, fără apropieri nepermise de alți credincioși, de icoane, de preoți etc. (...) Un om mulțumit sufletește și împăcat cu Dumnezeu este mai puternic în fața primejdiei îmbolnăvirii, a amenințării bolii. El poate învinge mai ușor teama de boală și chiar boala. Orice individ fortificat sufletește întărește și forța fizică și morală a comunității.

Ioan-Aurel Pop

(A consemnat, Bogdan Panțuru)

Prima biserică românească din Africa


Biserica „Sfântul Apostol Andrei“ din Johannesburg, Africa de Sud, a fost sfințită în ultima zi a lunii noiembrie 2019.

Slujba de târnosire a primului lăcaș de cult românesc de pe continentul african a fost oficiată de Mitropolitul Iosif al Europei Occidentale și Meridionale, informează basilica.ro. Evenimentul reprezintă încununarea eforturilor comunității românești începute în urmă cu 6 ani, când a fost pusă piatra de temelie a bisericii din suburbia Midrand. Lucrările au început efectiv din 2014. În prezent, lăcașul de cult este pictat și dotat cu cele necesare, astfel încât în contextul hramului parohiei și al Zilei Naționale a României va avea loc și slujba de sfințire La eveniment a participat și Excelența Sa ambasadorul României în Africa de Sud, Marius Borănescu. Parohia din Africa de Sud își are începuturile în anul 2000, când comunitatea credincioșilor români din Johannesburg a întemeiat, împreună cu Părintele Mircea Corpodean, Asociația Creştin-ortodoxă Română „Sfântul Andrei” (SARCOA – Saint Andrew Romanian Christian Orthodox Association).

În ziua de 7 februarie 2002 parohia a fost înregistrată oficial în Registrul Oficial al Companiilor din Johannesburg. În perioada 2000-2002, sfintele slujbe erau oficiate în spaţii private, iar între anii 2002-2008 românii s-au rugat alături de credincioși greci, africani şi englezi în Biserica „Sfântul Nicolae al Japoniei“ din Brixton. În perioada februarie – iulie 2008, acestea au avut loc într-o capelă special amenajată în locuința preotului din Edenvale.

preot Mihai Corpodean

În 2008, preotul Mihai Corpodean a fost transferat la parohia românească din Auckland, Noua Zeelandă, comunitatea parohială din Johannesburg fiind preluată de tânărul preot Răzvan Tatu.

De la venirea sa în Africa, serviciul liturgic a fost oficiat în Biserica „Sfântul Nectarie“ din cartierul Orange Grove.

Ulterior, a fost cumpărat un teren în Midrand, unde se află în prezent prima biserică românească din Africa.

FOTO ©Facebook / Comunitatea Română din Africa de Sud

Un monument unic în epoca ştefaniană. Biserica din Borzeşti

Domnia lui Ştefan cel Mare, cea mai lungă din câte a cunoscut Moldova, de patruzeci şi şapte de ani, este însemnată prin strălucitele războaie şi numeroasele construcţii bisericeşti. Ele au fost atât de numeroase încât poporul a atribuit Măriei Sale tot ce era biserică veche. Tradiţia vorbeşte de patruzeci şi patru de lăcaşuri de cult. Pe baza pisaniilor se pot recunoaşte astăzi doar treizeci şi două de biserici şi mănăstiri ridicate de marele voievod.

„Vocaţia şi efortul său constructiv în domeniul monumentelor religioase, scrie poetul Sergiu Adam, au dus la cristalizarea, între 1487 şi 1497, a unui stil arhitectonic original care reprezintă o strălucită sinteză între elementele de sorginte bizantină şi gotică. Peste aceste elemente s-au suprapus, topindu-le şi apoi reconstruindu-le într-un tot unitar de o mare şi unică frumuseţe, multe dintre caracteristicile artei populare autohtone.“

Între locaşurile de cult rămase moştenire de la marele voievod, biserica cu hramul „Adormirea Maicii Domnului“ din Borzeşti – Bacău e singurul loc de închinăciune ridicat nu pentru comemorarea unei bătălii sau în amintirea unei victorii ci, spune legenda, în amintirea prietenului său Gheorghiţă, omorât de tătari în acest loc unde, conform tradiţiei, viitorul domn şi-a petrecut frumoşii ani ai copilăriei.

Începută în iulie 1493 şi terminată în octombrie 1494 – un an, trei luni şi trei zile – biserica păstrează pisania „Io, Ştefan Voevod, cu mila lui Dumnezeu, Domnitorul Ţerei Moldavei, şi cu pre iubitul său fiu Alexandru au zidit această biserică, carele este la Borzeşti pe Trotuşi, Adormirea pre Sfântei Născătoarei de Dumnezeu, întru rugă şi spre pomenirea răposaţilor întru sănătatea strămoşilor şi părinţilor lor...“.

Ca la Dobrovăţ sau la Reuseni, biserica din Borzeşti este zidită în plan dreptunghiular fără turle, boltit cu două calote sferice. Faţadele sunt împodobite cu ocniţe şi firide deco­rate cu ceramică smălţuită.

De-a lungul veacurilor, ca multe alte lăcaşuri de cult, şi biserica Adormirea Maicii Domnului din Borzeşti a cunoscut ravagiile timpului. Academicianul dr. C. Istrati consemna: „Am vizitat acest sfânt locaş în vara anului 1899. În biserică nu se mai slujeşte, ea stă închisă, nu are împrejmuire şi totul e în ruină.“

Intrată în ample lucrări de consolidare şi restaurare din anul 1988, biserica din Borzeşti are acum o nouă înfăţişare. Pictura interioară realizată în frescă de către pictorul Grigore Popescu – Muscel a reuşit să păstreze fragmente de decoraţie originală din secolul al XV-lea şi, de asemenea, catapeteasma de zid pictată în frescă în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea de unul dintre vestiţii „zugravi de subţire“, cum erau numiţi în epocă pictorii de biserici, monahul Nifon Zugravul.

Cei care poposesc la acest lăcaş pot vizita şi Muzeul de Cultură şi Artă Religioasă care funcţionează în clădirea şcolii din apropierea bisericii, o adevărată instituţie care păstrează piese valoroase precum Cazania lui Varlaam din 1643, Biblia de la Blaj (1791), icoane de mare valoare artistică, obiecte şi vase liturgice.

Stelian CIOCOIU

Patru secole de la ridicarea bisericii de lemn din Rădăşeni

Biserica de la Rădăşeni poate fi apreciată ca fiind una dintre cele mai frumoase şi mai corect restaurate biserici de lemn din România, lucrările constând în consolidarea sa integrală. Acestea au vizat atât elementele de construcţie cât şi pictura. Biserica cu hramul „Sf. Mercurie şi Ecaterina“ de la Rădăşeni, una dintre cele mai vechi şi bine conservate biserici de lemn din Moldova, a fost resfinţită recent, după ample lucrări de restaurare.

„Au fost ample lucrări de restau­rare care au început în anul 1966, cele mai multe desfăşurându-se din 1998 până astăzi, lucrări care s-au făcut bucăţică cu bucăţică. S-au refăcut temelia şi pereţii exteriori, acoperişul a fost adus la forma iniţială, cum a fost în urmă cu 400 de ani, s-au refăcut pavajul, pridvorul din stejar, iar pictura veche a celor trei călugări – Iulian, Chelsie şi Ioan – a fost restaurată“, a spus preotul iconom stavrofor Constantin Rotar.

Biserica parohială „Sfântul Mercurie şi Sfânta Ecaterina“ este construită din bârne de brad, lemnul fiind obţinut din tăierea copacilor aflaţi chiar în acel loc. Biserica a fost construită de Ştefan Tomşa între anii 1611 şi 1622. Tradiţia mărturiseşte că Ştefan Tomşa ar fi învăţat carte în satul Rădăşeni, unde şi-a petrecut şi o parte din copilărie. Fiind legat sufleteşte de aceste meleaguri, când ajunge domnitor înalţă o biserică în Rădăşeni, dar nu înainte de a declara locul sat domnesc.

O dovadă a faptului că biserica este ctitorită de Ştefan Tomşa este şi o linguriţă de aur, care astăzi se află la Mănăstirea Neamţ, cu următoarea inscripţie gravată: „Şi am dăruit-o pre ea spre a se ruga pentru noi în biserica din Rădăşeni, unde este hramul marelui mucenic Mercurie. Io Ştefan Vv. Tomişevici (Tomşa) 1621-1623.“

La interior biserica este pictată în tempera, în stil popular, specific bisericilor de lemn din Moldova. Pictura a fost realizată în perioada 1875 – 1876 de călugării Chelsie, Ioan şi Iulian, mărturie fiind o inscripţie din 1875, cu litere chirilice, de pe icoana Sfântului Nicolae din catapeteasmă şi un pomelnic din anul 1876 care spune că „acest Iulian a zugrăvit biserica aceasta toată, spre veşnica sa pomenire“.

Odată cu slujba de resfinţire, credincioşii din Rădăşeni au marcat şi 400 de ani de la ridicarea bisericii. Anul trecut, când biserica a împlinit 400 de ani, au fost aduse moaştele Sfinţilor Mercurie şi Ecaterina.

„La Rădăşeni, în «Grădina Raiului», aşa cum este trecută localitatea în cartea părintelui arhimandrit Timotei Aioanei, s-au aniversat 400 de ani de la începuturile construcţiei bisericii vechi a satului şi retârnosirea ei după ample lucrări de restaurare. Biserica noastră este a doua ca vechime din judeţ, iar cum arată acum este cea mai frumoasă biserică restaurată cu pictură din Moldova şi asta mă bucură, după atâta osteneală. Acest lăcaş de cult a servit satul timp de 300 de ani, după care, fiind împărţit în două, s-a construit în 1918 biserica „Sf. Apostoli Petru şi Pavel“. Printr-o minune, cunoscând un arhimandrit din Grecia, am adus anul trecut Sfintele moaşte ale Sf. Mercurie şi Ecaterina, cu acte oficiale emise în Grecia şi cu binecuvântarea Arhiepiscopului Atenei. Preoţii din Grecia au venit şi au slujit de trei ori în biserica noastră şi după 400 de ani s-a produs minunea să putem aduce moaştele sfinţilor care sunt patronii bisericii noastre“, ne-a spus preotul Constantin Rotar.

Silviu Buculei
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.3, 1-15 FEBRUARIE 2013

Povestea „bisericii din groapă“

Situată pe strada Justiţiei nr. 5 din Sibiu, biserica Buna Vestire îşi deschide porţile pentru mii de credincioşi anual, însă prea puţini ştiu povestea acestui lăcaş de cult intrat pe lista monumentelor istorice din judeţul Sibiu, încă din anul 2004, pentru cele 3 obiective: biserica propriu-zisă, casa parohială şi cimitirul. Doar cei bătrâni o mai numesc „biserica din groapă“ şi iată de ce.

.... articolul complet pe baza de abonament, detalii ....

Ioan VULCAN - AGNIŢEANUL
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.2, 16-31 IANUARIE 2013

Abonează-te la acest feed RSS