Lumea satului 750x100

update 2 Dec 2020

Mănăstirea Sinaia, nucleul orașului de mai târziu de pe Valea Prahovei

Mănăstirea Sinaia, declarată monument istoric, este al doilea cel mai vizitat loc din stațiunea de pe Valea Prahovei, după Castelul Peleș. Puțini știu că biserica veche este cea care a împrumutat numele orașului și că, mult mai târziu, cea de-a doua biserică – de fapt, întreaga mănăstire – este prima electrificată din țară, prin grija regelui Carol I, care a avut, de altfel, domiciliul de vară aici vreme de 11 ani, până când s-a construit Peleșul. În general se știe așa: o deplasare scurtă la Sinaia trebuie musai să conțină trei obiective: munții, Peleșul și Mănăstirea Sinaia.

Istoria lăcașului începe cu pelerinajul marelui spătar Mihai Cantacuzino, împreună cu mama sa, Elena, și sora Stanca la Ierusalim. Cu acel prilej, călătorii români ajung și la Muntele Sinai, locul unde Moise a primit tablele cu cele 10 porunci. Atât de impresionat a fost Cantacuzino de tot ceea ce a văzut încât s-a decis să închine Sfintei Fecioare Maria o biserică în munții din Țara Românească. Inițial, Patriarhul Ierusalimului a denumit-o „Mănăstirea Buceagul“, dar ctitorul ei a vrut altfel, așa cum scrie și în „actul de fondațiune“: „Am zidit din temelie și am înălțat un schițișor, numindu-se Sinaia, după asemănarea Sinaiei cei mari și după-cum arată și Patriarchul Țarigradului Gavriil (1702), pe care Sinaia au numit-o bine făcând, îndemnându-se de multă dragoste și cucernicie ce avea către sfântul și de Dumnezeu umblatul muntele Sinaiei“.

Deși se spune că biserica veche este prima construcție care se ridică în aceste locuri, există documente care arată că, de fapt, Schitul „Sf. Nicolae“, de pe Molomoț (cartierul Furnica), a fost întâiul edificiu din așa-numitul Plai, fiind atestat documentar în 1581. Adevărat este însă că Mănăstirea Sinaia este nucleul viitoarei așezări de pe Valea Prahovei, aflată în granițele de astăzi din anul 1884; primul drum pe această vale a fost construit de argații de la mănăstire. Revenind deci la marele spătar Mihai Cantacuzino, el zidește lăcașul în anul 1695, iar la început aduce aici 12 călugări, după modelul celor 12 apostoli ai Mântuitorului Iisus. Pentru cine nu știe, Catedrala Carpaților, cum mai este supranumită Mănăstirea Sinaia, este organizată în curtea veche și curtea nouă.

Manastirea Sinaia

Curtea veche a Cantacuzinilor

Curtea veche conține biserica ctitorită de Cantacuzino, realizată în stil brâncovenesc, stil de influență barocă, dar cu caracteristici din Țara Românească, respectiv coloanele sculptate în piatră și ornate cu motive florale și vegetale și pridvorul adăugat pronaosului, naosului și altarului. Foarte interesant este portalul bisericii, pictat de Pârvu Mutu Zugravul (pictorul preferat al Cantacuzinilor), care-l reprezintă pe Moise cu Tablele Legii, pe fratele lui, Aaron, cu toiagul înfrunzit, iar în centru se găsește stema familiei fondatoare – vulturul bicefal ce ține în gheare semnele imperiale ale puterii: sceptrul și crucea. De altfel, astăzi se păstrează în mare parte pictura originală. De exemplu, cupola pridvorului este pictată cu scene din viața Sfintei Ecaterina (ocrotitoarea mănăstirii de la Muntele Sinai), a Sfântului Gheorghe (protectorul Moldovei și al militarilor) și a Sfântului Dumitru (ocrotitorul Țării Românești). Pronaosul este dominat de tabloul votiv care îl reprezintă pe ziditor, Mihai Cantacuzino, înconjurat de cei optsprezece copii (mulți dintre ei fiind adoptați, marele spătar fiind recunoscut pentru imensa sa milă creștină), de prima și de a doua soție, precum și de alți membri ai familiei Cantacuzino, începând cu Neagoe Basarab și continuând cu Radu Șerban, Constantin Șerban, Constantin Cantacuzino, domnitorul Șerban Cantacuzino etc. Tot în curtea veche se mai găsește un paraclis ce datează din anul 1695 și cavoul lui Tache Ionescu, prim-ministrul din perioada Primului Război Mondial, care a avut un rol foarte important în unirea Țărilor Române în 1918. Acesta a dorit să fie înhumat aici, de Mănăstirea Sinaia fiind legată o miraculoasă vindecare a sa, după o boală gravă.

Manastirea Sinaia biserica interior

Și curtea nouă, regală

În curtea nouă se află biserica din piatră și cărămidă, închinată Sfintei Treimi, construită între anii 1842-1846, prin grija călugărilor care locuiau aici; între timp, obștea crescuse la peste 60 de nevoitori. Lăcașul a fost distrus de trupele străine de mai multe ori, fiind parțial reconstruit între anii 1893-1903 și renovat complet după planul arhitectului George Mandrea. Biserica e o sinteză a culturii arhitecturale religioase românești, cu ziduri groase caracteristice mănăstirilor din Moldova și elementele specifice ale stilului brâncovenesc din Țara Românească. Exteriorul conține un brâu verde de ceramică smălțuită, format din trei linii răsucite din loc în loc, acesta având odublă semnificație: unitatea Sfintei Treimi într-un singur Dumnezeu și principatele Transilvania, Moldova și Țara Românească, unite într-o singură țară. Pictura a fost executată pe fond de aur mozaicat de artistul danez Aage Exner. Acesta a realizat un tablou votiv cu cinci personaje: mitropolitul primat Iosif Gheorghian, care a resfințit biserica în 1903, Regele Carol I, în costum de ofițer, cu mâna stângă sprijinită pe o coloană căreia îi lipsește un colț (aluzie la ținuturile românește din afara granițelor țării), Regina Elisabeta ținând-o de mână pe Principesa Maria (singurul lor copil, mort la o vârstă fragedă) și spătarul Mihai Cantacuzino. În biserică se mai găsesc o piesă extrem de rară, înregistrată în catalogul UNESCO, epitaful lucrat de Ana Roth, în fir de aur și mătase colorată, dar și scaunele regale, unul cu blazonul regal și emblema „Nihil sine Deo” (Nimic fără Dumnezeu). Carol I este cel care asigură curentul electric la mănăstire, aceasta fiind prima așezare religioasă din țară electrificată. De altfel, familia regală a locuit la Mănăstirea Sinaia vreme de 11 ani, dar numai în timpul vacanțelor, până când au fost finalizate lucrările celeilalte bijuterii din Sinaia, am numit Castelul Peleș. În clădirile care i-a găzduit, a fost organizat primul muzeu religios din țară, care funcționează și în zilele noastre.

Maria Bogdan

La masă cu maidanezii înspre un cer de... liniște

Fac parte dintre cei care nu se omoară cu Valea Prahovei. Este atât de aglomerată încât numai de relaxare nu poate fi vorba; pleci din sufocarea orașului ca să dai de altă sufocare... Plus că mi se face rău fizic atunci când văd pet-uri și pungi în creierul munților. Cu asta nu o să mă împac niciodată și nici n-o să-i înțeleg în veci pe cei care murdăresc natura. Așa că în Prahova, chiar dacă ratez acel sentiment maiestos pe care ți-l dă acoperișul Bucegilor, prefer zone mai potolite și mai puțin atinse de un anumit fel de turiști. Dar și aici parcă nu mai simt că pământul e și al meu, natura e și a mea...

Așadar, zic să încercăm o plimbare la Slănic-Prahova, cu trecere prin „vestitul“ Plopeni. Apropo: pricepe cineva de ce a fost nevoie, pe 1 km distanță, poate nici atât, să fie trântite trei sensuri giratorii, de câte o jumătate de milion de lei fiecare? În fine, la Plopeni este exclus să găsești vreo zonă agreabilă. Scuze, de agrement am vrut să zic. Păcat că nu le vine administratorilor prin minte să pună în valoare stejarii seculari care umplu pădurile sau micile spații verzi de la intrarea în orășel. Să privești coroanele seculare e mai... productiv (???) pentru spirit decât, știu și eu, să joci table sau să stai la plajă pe bloc, cu mintea golită de caniculă. Mai departe... Mie Slănicul îmi place și nu-mi place. Îmi place fiindcă a fost dăruit cu de toate de la natură, nu-mi place fiindcă economia asta a pus stăpânire pe darul naturii și l-a transformat în afacere privată. Cândva simțeam Mina Unirea că este și a mea, Grota Miresei că e și a mea, băile Baciului, Verde și Roșie etc. ale mele. Acum sunt străine, foarte străine. Reci. Pe undeva le percep ca pe o pâine pe care trebuie s-o cumpăr sau ca pe oricare alt bun. Plătesc pentru a mă bucura de darul naturii. Bine, accept, în Mina Unirii e mâna de om care a făcut minuni, dar dacă n-ar fi fost sarea... Bun. M-am oprit la Baia Roșie. Incredibil de scumpă cazarea, pe condiții nu cine știe ce! Recunosc însă, în preț intră piscina, spa-ul, baia din lacul sărat și... privitul. A privi costă. A medita costă. A te bucura costă. Ei da, incinta este frumos amenajată, poate prea densă în compoziții, dar este frumoasă! Una peste alta mi-a plăcut, dar nu m-a dat minunăția afară din suflet. În oraș încă sunt maidanezi. Mulți. Unii stau la masă cu tine, dacă-ți vine prin cap să iei prânzul la vreo terasă. Dacă e curățenie? Noroc că la plimbarea noastră plouase cu găleata două zile la rând! La plecarea de pe Valea Slănicului înspre Valea Teleajenului, prin Teișani, drumul este prost încă din oraș, foarte prost la Muntele Verde și iar prost până la intrarea în Teișani. Peisajul este frumos, dar la Muntele Verde e atâta mizerie prin boscheți încât îți trece și mama poftei de natură. La fel și în poiana dintre Slănic și Teișani; au dispărut țăranii care iubeau glia și au apărut alții, fie ei și orășeni sau mai ales orășeni – ori poate nu? – care simt nevoia să murdărească tot ceea ce ating.

Pacea din vârful muntelui

De la Teișani am mers la Homorâciu, Schiulești și apoi la Crasna de Prahova. Satul Schiulești a înflorit pur și simplu. În 30 de ani s-a modificat absolut cu totul, seamănă mai degrabă a cătun austriac, nu știu ce să zic. Poate exagerez, însă mi-a plăcut bună­starea afișată prin dimensiunea sau designul caselor. Nu-s hardughii din acelea, am eu o vorbă din popor, de Mălai Mare, alde palate cu turnulețe sau vile care nu se mai sfârșesc, ci-s niște case medii spre mari, bine îngrijite, cu garduri pline de trandafiri urcători. Odihnitor de frumos, am să zic. Pe urmă, drumul de la capătul Schiuleștiului înspre Mănăstirea Crasna a fost pe jumătate betonat. Nu există parapeți, cărarea auto e chiar așa... cărare, abia dacă au loc două mașini să treacă una pe lângă cealaltă, dar nu pe toate porțiunile, însă... în fine, e bine că poți merge cu auto de la o vârstă încolo. O altă porțiune de drum a fost pietruită și autoturismele chiar pot ajunge – și pe o ploaie torențială, cum am nimerit noi – până aproape de gârla Crasnei. Partea de mers pe jos mie îmi place enorm, o asimilez cu un canon voluntar. Practic, se coboară un pic înspre gârlă și apoi se urcă un piept de munte, pe o cărăruie amenajată, care-ți scoate inima! Însă, când te gândești ce te așteaptă... O mare de flori, o mare de liniște, o mare de cer, o mare de verdeață. Și tu, omul mic, venit să ceară... ce? Niciodată, dar niciodată, nimeni n-o să găsească mai multă liniște bună sau pace bucuroasă, ceva de parcă ar fi de la facerea lumii, ca într-o biserică de mănăstire din vârful muntelui. Nu știu cine a încercat un ase­menea sentiment, dar merită să străbați tot globul pentru câteva ceasuri de tihnă desăvârșită. De topire a ta în Univers, de întâlnire cu Dumnezeu, de, de, de... Că avem această oază la noi, acasă, la ce bun să cauți altceva? Of, și iar era să uit, la mănăstire te bucuri de splendoare fără să plătești. Cum faci la Slănic, de pildă. Sau în oricare altă stațiune ori oraș turistic. Faci asta doar dacă vrei...

Maria BOGDAN

  • Publicat în Turism
Abonează-te la acest feed RSS