reclama youtube lumeasatuluitv
update 24 Apr 2019

Sute de mii de arbori şi arbuşti fructiferi plantaţi

Prahova, cu cele peste 143.000 ha de pădure, dintre care 91.000 ha fond forestier de stat, este astăzi unul dintre cele mai puternice judeţe din ţară, ocupând locul cinci în domeniu atât prin rezultate economice (cu un profit de 50 miliarde lei vechi), cât şi prin dezvoltarea fondului silvic naţional (în anul acesta au fost realizate plantaţii şi regenerări pe 230 ha).

Important de relevat mai este faptul că Direcţia Silvică judeţeană are în patrimoniul său, pe lângă şapte fonduri de vânătoare, o mare păstrăvărie, precum şi o crescătorie de fazani cu 25.000 de exemplare, mare parte rezervată exportului, în principal în Italia şi pentru popularea altor fazanerii din ţară. Direcţia Silvică Prahova mai asigură, anual, peste 200 tone de fructe de pădure, în principal cătină şi ciuperci. Totodată, această unitate se mai distinge şi prin numeroase pepiniere silvice, care asigură puieţii de arbori şi arbuşti necesari cerinţelor proprii, precum şi ale sătenilor din judeţ.

Fiecare pădurar are propria sa pepinieră

„Una dintre obligaţiile de serviciu ale celor 174 de pădurari, dar şi ale celor 40 de şefi de districte ale direcţiei silvice judeţene este aceea de a veghea personal la realizarea de mici pepiniere silvice, de cel puţin un ar, cu diverşi puieţi“, ne spune ing. Dragoş Gabriel Ciomag, directorul general al unităţii. „Aşa se face că, pe lângă marea pepinieră de la Beizadele, în suprafaţă de 60 ha, mai arată inter­locutorul nostru, am ajuns să avem azi un total de pepiniere silvice de 72 ha“...

„Ei, bine, dat fiind excedentul de puieţi din cele mai diferite specii de arbori şi de arbuşti, am fost în măsură ca în această primăvară să oferim, fie prin sponsorizări, fie cu plată, la preţuri accesibile, peste 200.000 de exemplare multora dintre administraţiile locale din judeţ, pe lângă Primăria municipiului Ploieşti, căreia i-am oferit peste 7.000 de puieţi de salcâm, de pin negru şi de diferite specii de arbuşti, cu care s-a realizat o importantă plantaţie forestieră în zona de est a urbei.“ Astfel, Ploieştiul va putea avea aici o perdea forestieră în toată legea care, pe lângă cea existentă, de trei hectare de pin, din zona Gării de Vest, vom putea admira aici, lângă fosta platformă de gunoi menajer, o plantaţie de pin şi de salcâm, dar şi una de măceş, de păducel şi de cătină. Interlocutorul nostru mai spune că au mai fost oferiţi numeroşi puieţi forestieri şi primăriilor din oraşele Vălenii de Munte şi Breaza, precum şi altor administraţii locale. Se poate spune că, prin grija şi eforturile silvicultorilor prahoveni, au fost înnobilate multe dintre satele judeţului cu arbori şi arbuşti fructiferi.

Se vorbeşte mult şi se face prea puţin

Faptul ne este semnalat de însuşi Sorin Mirel Vintilă, şeful compartimentului juridic al Direcţiei Silvice Prahova.

„Strategia noastră este aceea de a dezvolta toate pepinierele pe care le avem. Şi ca suprafaţă, şi ca varietate de specii. Dorim să satisfacem orice solicitare, chiar şi pentru înfiinţarea de perdele de protecţie. Şi cu puieţi, şi cu consultanţă tehnică de specialitate. Ne lovim, însă, de neînţelegerea unor proprietari de terenuri, chiar şi atunci când este vorba de mici suprafeţe în vecinătatea căilor de comunicaţii... Cred, mai spune Sorin Mirel Vintilă, că ar trebui să avem o legislaţie mai clară. Să-i cointeresăm mai mult pe săteni. Şi cu recompense. Fie cu lemn şi cu cherestea, fie cu scutiri la unele obligaţii faţă de stat.“

Astfel că, despre înfiinţarea acestor plantaţii extrem de necesare, în Prahova se pare că se discută prea mult şi se face prea puţin. Este suficient că, în anul în curs, la Direcţia Silvică Prahova nu s-a primit nicio solicitare de material săditor din partea administraţiilor locale interesate. Este timpul faptelor!

Cristea BOCIOACĂ

Starchiojd: destinul unei comune de munte

Despre comuna Starchiojd legenda spune că ar fi fost, într-un moment al istoriei sale, o aşezare cu neutralitate faţă de toate provinciile cu care se învecina ori punctul unde acestea se întâlneau: Moldova, Ţara Românească şi Transilvania. Este situată în nord-estul judeţului Prahova, la graniţă cu Buzăul şi Braşovul, la 51 km faţă de Ploieşti şi 25 km de Vălenii de Munte. Localitatea se întinde pe o suprafaţă de 8.304 ha şi are în componenţă satele Starchiojd, Valea Anei, Rotarea, Brădet, Gresia şi Zmeuret. Populaţia este de 4.323 de locuitori, cu 1.393 de gospodării şi 1.577 de locuinţe.

Comuna mai apare în documente şi sub numele de Chiojdu cel Bătrân sau Chiojdu Bătrân, aşa cum este menţionat în hrisoavele din vremea domnitorilor Matei Basarab (1636), Constantin Brâncoveanu (1691), Grigore al II-lea Ghica ( 1750) şi Scarlat Ghica (1759)

Un teritoriu afectat de eroziuni şi o populaţia care trăieşte din creşterea animalelor

Deşi este amplasată de-a lungul unui drum judeţean asfaltat, care face legătura cu Buzăul, deci nu poate fi socotită închisă, localitatea Starchiojd nu şi-a putut apropia foarte mult beneficiile dezvoltării economice. Zona nu prezintă interes turistic, aşa cum se întâmplă cu majoritatea comunelor de munte, nu are foarte mare tradiţie agrară şi nici nu dispune de resurse naturale care să ademenească investitorii. Teritoriul este situat în Subcarpaţii Prahoveni, în sectorul cel mai fragmentat transversal din toată Curbura Carpaţilor, având un relief care favorizează eroziunea accentuată şi alunecări de teren intense. În aceste condiţii, locuitorii trăiesc din creşterea animalelor – oi, în principal –, din pomicultură, dar numai pentru consumul propriu, şi din exploatarea lemnului. Mediul privat înseamnă 18 magazine generale, o farmacie umană, două unităţi de morărit şi una de panificaţie, un cabinet veterinar, o firmă organizatoare de târguri tradiţionale şi 15 PFA. Primul investi­tor mai de substanţă va deschide o minifabrică de confecţii cu 50 de locuri de muncă, Primăria punând la dispoziţie un spaţiu în Căminul Cultural, care, vorba primarului Ahmet-Cornel Gîrbea, „şi aşa stătea degeaba“. Vă întrebaţi din ce trăiesc totuşi oamenii? Majoritatea au gospodării de munte bine consolidate, există un soi de competiţie între oameni, sunt mai ambiţioşi decât mulţi alţi români, iar toată acumularea materială s-a produs în timp, fie din oierit ori creşterea bovinelor, din cărăuşie sau munca la pădure, fie din veniturile salariale în diverse unităţi din Vălenii de Munte ori Buzău. Autorităţile spun că şomajul nu este mai mare decât media naţională.

Primăria a învăţat să scrie proiecte europene

Primăria şi-a făcut treaba cât a putut de bine. Bugetul localităţii este modest. În 2014, de exemplu, acesta este în cuantum de 3.658.000 lei – venituri şi 5.823.000 lei – cheltuieli, deficitul fiind acoperit din excedentul anului precedent, respectiv din fondul de rulment. Primarul Ahmet-Cornel Gîrbea, aflat la al doilea mandat, împreună cu echipa executivă şi Consiliul Local, şi-a ordonat altfel treburile: „Începând cu anul 2008, cunoscând care sunt nevoile localităţii, dar nedispunând la bugetul local de foarte multe fonduri, am prioritizat investiţiile în raport cu gradul lor de urgenţă. În acelaşi timp, ne-am străduit să obţinem alocări suplimentare de la judeţ şi Guvern, dar cel mai important, am reuşit să accesăm fonduri europene pentru dezvoltarea rurală, aducând în comuna noastră cea mai mare investiţie, ca volum de lucru şi bani, în valoare de 10,9 milioane de lei (2,55 milioane de euro). Este vorba despre un proiect integrat finanţat FEADR, Programul Naţional de Dezvoltare Rurală, Măsura 322 – Modernizarea a 8 km de drumuri, înfiinţarea unui centru de asistenţă după programul şcolar tip after-school şi investiţii pentru organizarea unui festival cu specific local“. Finanţarea a fost obţinută în 2010, iar în 2013 toate lucrările au fost încheiate. Din 23 km de drumuri, după ce au mai fost asfaltaţi, cu bani din buget sau de la Consiliul Judeţean Prahova, ar mai fi în jur de 8 km de căi de acces de modernizat.

În aşteptare: un GAL şi alt proiect de anvergură

„În momentul de faţă – ne mai spunea primarul – suntem în faza de aprobare a unui proiect european pe distribuţie apă-canal şi cred sigur că vom obţine finanţarea, fiindcă suntem printre primii care ne zbatem, iar documentele sunt bine scrise şi fundamentate.“ Aducţiunea apei este un proiect în curs de desfăşurare, denumit „Sistem microzonal de alimentare cu apă Drajna – Ceraşu – Poseşti – Bătrâni - Starchiojd“, în valoare de 17 milioane de lei, finanţat de către Ministerul Dezvoltării şi Administraţiei Publice în parteneriat cu Consiliul Judeţean Prahova. În 2010 a fost finalizată o altă lucrare premergătoare, amenajarea unui bazin de apă în satul reşedinţă de comună. „În clipa în care vom avea această infrastructură de bază, mai puţin gazul metan, şi nu cred că vreodată vom avea gaz în comună, sperăm să fie declicul care să-i tenteze şi pe investitori să vină la noi. Sper să conteze şi faptul că vom face parte, cât de curând, alături de câteva localităţi din Buzău, dintr-un Grup de Acţiune Locală, care va deschide oportunităţi şi nouă, dar şi locuitorilor din sat, cei care vor să-şi dezvolte ferme sau alte afaceri“, a mai declarat primarul Gîrbea.

Clădirile publice, reabilitate în mare parte

Comuna Starchiojd are un grup şcolar cu 19 clase, de la clasa pregătitoare la a XII-a de liceu, cu două localuri, trei grădiniţe, un cămin cultural + bibliotecă, un salon de dans, o sală de festivităţi, 4 biserici ortodoxe şi 2 ale cultelor recunoscute, 2 cabinete medicale şi 2 de stomatologie. Multe instituţii publice de întreţinut, aşadar! Planificând fiecare leu, reuşind să atragă şi alte fonduri, administraţia locală a reuşit să reabiliteze mai toate aceste unităţi. Au fost modernizate sediul Primăriei, atelierul şcolar, salonul de dans, a fost construit un teren polivalent cu nocturnă, Grupul Şcolar a fost reabilitat în totalitate etc. Fiind o localitate mai veche decât o arată hrisoavele, deţine trei clădiri de patrimoniu: schitul din Rotarea şi bisericile din lemn „Sf. Parascheva“ şi „Sf. Nicolae“, ultima păstrând în curte o cruce de piatră care datează din anii 1696-1698. De asemenea, la Piatra Rotării s-a deschis un sit arheologic, care atestă migraţiile barbare din secolul VI, iar la Piatra Corbului, pe o stâncă aproape inaccesibilă, se păstrează o inscripţie rară, în care „se pomenesc tătarii“ (Nicolae Iorga, „România – cum era până în 1918“).

Maria BOGDAN

Gorgota, comuna care se pregăteşte să devină lider zonal

Comuna Gorgota are o dispunere geografică favorabilă. Este situată de-a lungul DN1, la graniţa dintre judeţul Prahova şi Ilfov, între două mari oraşe (35 km de Bucureşti şi 15 km de Ploieşti) şi pe un teren fertil, plasat între luncile râurilor Ialomiţa şi Prahova. Bugetul localităţii se încadrează în jurul a 5.000.000 lei, ceea ce corespunde comunelor cu putere economică medie. Administraţia locală şi-a propus ca, până în anul 2020, aşezarea să devină lider zonal al dezvoltării durabile şi un actor important al activităţilor economice din judeţul Prahova.

Până în urmă cu ceva ani, Gorgota avea un grav dezavantaj: nu dispunea de alimentare cu apă potabilă şi gaz metan. Situaţia era absolut contrariantă în raport cu poziţia la DN1, cel mai circulat drum din România, şi apropierea de Capitala României ori, la nod, de oraşul Ploieşti. Neavând aceste două utilităţi de bază, la care se mai adaugă lipsa canalizării, localitatea n-a prezentat atractivitate pentru investitori.

Primar: ing. Ionuţ Nicolae Dumitru • Populaţie: 5.449 de locuitori.
Număr de gospodării: 1.609 • Suprafaţă totală: 3.255 ha (748 ha intravilan)
Sate componente: Gorgota, Potigrafu, Fânari, Crivina, Poienarii Apostoli

Prioritatea nr. 1, infrastructura de servicii publice

Autoritatea publică locală a avut ca prioritate exact rezolvarea acestor probleme. A realizat mai întâi o strategie de dezvoltare, pornind de la vulnerabilităţile identificate de localnici: lipsa locurilor de muncă, iar acestea nu puteau fi asigurate fără investiţii; servicii publice de apă şi gaze, fără de care investitorii nu s-au arătat foarte interesaţi de Gorgota. Cu un proiect european integrat pe Măsura 322, în valoare de 2,5 milioane de euro, obţinut de fostul primar şi continuat de actualul şef al administraţiei, ing. Ionuţ Nicolae Dumitru, aflat la primul mandat, s-au realizat 10 km de aducţiune şi distribuţie apă + canalizare în satele Gorgota şi Potigrafu. Diferenţa de sumă a fost utilizată pentru modernizarea drumurilor locale. Ulterior, lucrarea de alimentare cu apă s-a extins cu o reţea de 9 km, de data aceasta din fonduri proprii şi alocări de la bugetul judeţean, în satele Crivina şi Poienarii Apostoli. Singurul cătun rămas fără apă, Fânari, va fi conectat la sistemul de alimentare cu apă în 2015. În privinţa gazului metan, Gorgota a fost inclusă într-un proiect privat care vizează zona de sud a judeţului Prahova: „Alimentarea cu gaze – ne spunea primarul Dumitru – s-a realizat, din 2012 şi până în prezent, în toate cele cinci sate şi pe toate ramificaţiile stradale, conducta de transport având în jur de 28 km. Toate instituţiile publice (şcoli, gră­diniţe, dispensare, primărie, cămine culturale etc.) şi 200 de familii au fost deja conectate la reţea. Solicitările de racordare sunt mult mai multe. Într-un an sau doi probabil toate casele şi agenţii economici vor fi branşaţi la reţea.“ Un alt element important în dezvoltarea unei comunităţi este reprezentat de infrastructura rutieră. Din acest punct de vedere, din 36 km de drumuri, 28 km şosele sunt modernizate: „Mai avem 8 km de căi rutiere de interes comunal de asfaltat. Cu ce vom face anul acesta şi la anul, sper să ajungem şi noi să avem 100% drumuri modernizate.“

Perspective economice

Din punct de vedere economic, localitatea are poate cea mai puternică fermă zootehnică din judeţ, Koplax SA, profilată pe creşterea vacilor cu lapte, şi alţi 14 agenţi economici de putere medie, cu activităţi în agricultură, exploatarea agregatelor, comerţ, băuturi alcoolice. Potenţialul de dezvoltare rămâne pe mai departe cel agrozootehnic (47,6% din populaţia activă lucrează în agricultură), cu posibilităţi de extindere în construcţii, prestări servicii, producţie, agroturism şi dezvoltarea meşteşugurilor săteşti, dată fiind tradiţia în olărit a localităţii. Comuna are o suprafaţă agricolă de 2.439 ha: 2.135 ha arabil, 20 ha livezi şi pepiniere şi 245 ha păşuni. La acestea se adaugă 21 ha luciu de apă şi 496 ha păduri. Ca autoritate publică, răspunzătoare de dezvoltarea comunităţii în slujba căreia se află, Primăria Gorgota se va concentra în următoarele direcţii investiţionale, cu precizarea că aşteaptă să se pună la punct mecanismele de absorbţie a fondurilor europene pentru exerciţiul buge­tar 2014-2020: realizarea unui parc industrial în Crivina şi asocierea în două organisme, GAL şi ADI, pentru realizarea canalizării şi a altor investiţii publice generatoare de locuri de muncă.

Ca perspectivă imediată, unul dintre investitorii importanţi va construi o bază turistică de cazare şi de agrement pe unul dintre lacurile din comună, acolo unde se practică deja pescuitul sportiv. Acesta se va alătura, ca promovare a localităţii, unui alt investitor, care a construit o pistă de motocros, unde se organizează, anual, Cupa europeană şi mondială de motocros TCS. În fine, autorităţile mizează şi pe revitalizarea tradiţiilor populare, motiv pentru care, de câţiva ani, la Gorgota are loc un festival denumit „Târgul meşteşugarilor“, cu sloganul „tradiţie şi continuitate“. Dacă vă întrebaţi ce urmări a avut acest târg vă spunem doar că la Potigrafu mai produc obiecte ceramice şase olari, există câteva rotării (piese pentru căruţe) şi o unitate de prelucrare a lemnului.

Învăţământ, cultură, sport

Gorgota a rezolvat de câtva timp problema unităţilor şcolare, în sensul că a modernizat şi dotat toate unităţile de învăţământ. În cele 4 şcoli şi patru grădiniţe învaţă 561 de elevi şi preşcolari şi îşi desfăşoară activitatea 43 de cadre didactice. Pentru petrecerea timpului liber sau pentru activităţi culturale/educaţionale există un cămin cultural la Poenarii Apostoli, iar un al doilea, preluat din nou de primărie, după rezilierea unui contract destul de inoportun, va fi consolidat, extins, modernizat şi transformat în Casă de cultură, cu sală de spectacole, bibliotecă şi sală de lectură. De asemenea, pentru activităţile sportive, anul acesta autorităţile vor lucra la un proiect pentru construirea unei baze sportive, cu o sală multifuncţională. La aceste obiective publice se adaugă, pentru practicarea sportului, un teren de golf şi un club privat de echitaţie.

Maria Bogdan

Fermierii din Prahova redescoperă beneficiile cartării agrochimice

Studii recente, realizate la nivel de judeţe, arată deja ceea ce se cunoaşte: suprafeţele agricole s-au degradat esenţial din cauza folosirii iraţionale a îngrăşămintelor chimice şi a lucrărilor mecanice neadaptate cerinţelor unui anumit tip de sol. O mai mică suprafaţă a fost afectată de alunecările de teren şi de poluările petroliere sau miniere. Vestea bună este că lucrurile încep din an în an să fie corectate ca urmare a unor programe naţionale de cartare ori studii pedologice sau pentru că fermierii solicită analiza solului în baza căreia aplică ulterior tehnologia de cultură. Dacă şi oficiile de studii pedologice judeţene vin în întâmpinarea solicitărilor agricultorilor chiar că în 15-20 de ani s-ar putea reveni la o agricultură ştiinţifică şi am salva terenurile de la degradare.

Oficiul de Studii Pedologice şi Agrochimice Prahova a realizat această deschidere încă de anul trecut, moment care a coincis cu depunerea mai multor comenzi de la fermieri pentru executarea lucrărilor de cartare agrochimică. Era mare nevoie să se ajungă în acest punct dată fiind ultima evaluare a degradării solului. Astfel, dintr-o suprafaţă totală arabilă de 271.504 ha, un procent de 0,64% s-a transformat în sol puternic acid, 9,6% – în moderat acid şi 21,7% – în slab acid. Nici aprovizionarea cu alte elemente de bază nu este mai bună, 36% din teren fiind foarte slab şi slab aprovizionat cu fosfor şi aproape 34% – slab sau mijlociu aprovizionat cu potasiu. În afară de faptul că fertilizarea chimică s-a făcut întâmplător, nefiind adaptată la cerinţa reală a plantei şi a terenului, nici aportul de îngrăşăminte naturale n-a mai fost unul pe măsură. De exemplu, Prahova avea, în urmă cu 20 de ani, 900.000 de capete de bovine, iar acum deţine în jur de 30.000, şi 600.000 de capete de ovine, faţă de 200.000, în 2013.

O analiză costă 5 lei/an/ha

Ing. Marian Marcu, directorul OSPA, ne spunea că fermierii au început să solicite studii agrochimice şi planuri de fertilizare fiindcă exploatarea terenurilor a devenit nerentabilă: „Inginerii, dar nu numai, care au în exploatare terenuri agricole au început să redescopere utilitatea studiului agrochimic. Din păcate, ei vin la noi doar atunci când observă că nu mai realizează producţii bune, chiar dacă aplică sistemul complet de lucrări şi fertilizări şi solicită analiza solului doar în parcelele unde consideră că au apărut probleme, nu pentru întreaga suprafaţă pe care o lucrează.“ Pentru OSPA studiile nu sunt neapărat un avantaj, „multă muncă şi bani puţini“, dar pentru fermieri o cartare rezolvă o mulţime de probleme, începând cu faptul că vor cheltui bani mai puţini pe îngrăşăminte, fiindcă vor aplica doar dozele de care au nevoie pământul/cultura, în funcţie de aprovizionarea cu macro şi microelemente evidenţiată de analizele chimice şi vor executa lucrările mecanice, de asemenea, în limita permisă de sol. Preţul pentru un hectar este de 20 lei (probele se iau de la două adâncimi, 1-20 cm şi 20-40 cm, o probă la 4 ha, cumulată din mai multe sondări intermediare): „Având în vedere că un studiu agrochimic este valabil pentru patru ani rezultă un cost mediu pe an de doar 5 lei/ha, preţ absolut neglijabil, pe care fermierul îl poate recupera din 5 kg de grâu. Câştigul de producţie pentru lotul în care se intervine poate să apară în primul an de la fertilizarea după planul recomandat de noi şi mai ales după amendarea terenului, pentru corectarea pH.“

Alte programe care impun cartarea

Cartările comandate sunt departe de a prezenta, la nivelul unui judeţ, o situaţie clară a solului, sub aspectul pH-ului, conţinutului de humus ori NPK şi alte elemente nutritive, clasa de calitate etc. Harta este completată cu alte analize pe care OSPA le efectuează, cum ar fi studiile de pretabilitate, obligatorii în cazul reconversiei în viticultură şi, probabil, pe viitor, în pomicultură: „În cazul utilizării fondurilor europene, un studiu pedologic, însoţit de determinările chimice, este solicitat imperativ prin proiect, să se vadă dacă terenul este propice sau nu pentru plantaţia respectivă şi dacă merită ca banii să fie cheltuiţi. Fermierul are la dispoziţie altfel toate elementele de la care apoi să aplice tehnologia de cultură, cum se zice, ca la carte. Pe urmă, sunt anumiţi producători de material săditor care oferă fermierilor puietul pentru înfiinţarea plantaţiei – noi avem astfel de cazuri la nuc, cu condiţia prezentării unui studiu similar; este modul lor de a-şi conserva prestigiul. Dacă nucul ar fi plantat într-un sol nepretabil agricultorul ar da vina pe materialul săditor, iar producătorul ar putea suporta prejudicii de imagine.“ De asemenea, fermele zootehnice sunt obligate, dacă utilizează dejecţiile rezultate de la animale în propriul sector vegetal ori dacă îl comercializează către alte unităţi, să efectueze studii agrochimice: „Există un program naţional înscris în bunele practici agricole, pentru determinarea nitraţilor, care impune o disciplină anume a folosirii dejecţiilor din sectoarele zootehnice. Una dintre condiţionalităţi este şi prezentarea studiului agrochimic pentru terenurile supuse fertilizării cu îngrăşăminte naturale rezultate din fermă.“ Garda de Mediu este instituţia care verifică dacă această măsură se aplică în conformitate cu convenţiile la care România a aderat. În fine, OSPA este cea care efectuează studii în cadrul PUG-urilor sau PUZ-urilor solicitate de primării, pentru a stabili clasa de calitate şi categoria de folosinţă a terenurilor asimilate intravilanului. Acestea pot contribui, dar într-o mai mică măsură, şi nu atât de importantă pentru agricultură, la realizarea hărţii solurilor unei judeţ. Mai nou, din 2014, primăriile trebuie să întocmească Planul de acţiune pentru protecţia apelor împotriva poluării cu nitraţi din surse agricole, iar una dintre anexe prevede şi obligativitatea folosirii de către fermieri a planurilor de fertilizare, planuri care nu pot fi realizate fără o analiză chimică a solului.

Monitorizarea sol-teren, un program naţional care-şi va pierde valabilitatea când se va încheia.

Din 2002, cu finanţare de la Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, OSPA efectuează studiile pedologice şi agrochimice şi realizează sistemul naţional de monitorizare sol-teren pentru suprafeţele cu destinaţie agricolă privind unităţile de sol, inventarierea resurselor de sol, favorabilitatea terenurilor pentru culturile agricole, pretabilitatea pentru folosinţe, poluarea, restricţiile terenurilor la diferite utilizări şi măsurile agropedoameliorative şi antierozionale corespunzătoare. Având în vedere că un studiu pedologic are o valabilitate de zece ani, termenul de finalizare a acestui vast program fusese fixat iniţial pentru 2012. Slaba finanţare a făcut ca acesta să fie prelungit până în anul 2021, dar nici aşa, în ritmul în care vin banii, cam pentru trei comune în fiecare an, este posibil să nu se încheie la noul termen. De exemplu, în Prahova, din 104 localităţi, au fost efectuate studii pedologice şi agrochimice pentru 30 de comune, câte 10 pentru fiecare dispunere de relief, câmpie, deal şi munte. În 2013 Ministerul Agriculturii a blocat banii, astfel că nu s-au mai efectuat lucrări pedologice. Deja, dacă ţinem cont de valabilitatea unui studiu, analizele din 2002 nu mai sunt de actualitate în 2014, cu excepţia profilului de sol.

Maria BOGDAN

Învăţământul agricol, ancorat în lumea satului

În imediata vecinătate a marii cetăţi a petrolului, pe o cuprinzătoare întindere de teren, se află de mai bine de 50 de ani o importantă unitate de învăţământ, cunoscută azi drept Liceul Tehnologic Agricol de la Bărcăneşti. Înfiinţată în 1962 ca şcoală de tractorişti şi trecută apoi prin mai toate reformele timpului, cu multiple suişuri, dar şi coborâşuri, această unitate de învăţământ a dat numeroase generaţii de lucrători specializaţi în domeniu, care au adus faimă agriculturii judeţului. Unitatea de învăţământ nu numai că a supravieţuit, dar s-a şi modernizat, ajungând să reprezinte un important punct de atracţie pentru mii de tineri de la sate şi din multe centre urbane din judeţ.

Despre evoluţia şi perspectivele sale în peisajul agriculturii noastre şi implicarea sa în viaţa comunităţii locale, a vieţii satului prahovean de azi am purtat un dialog viu cu profesorul de matematică Samuel Ioniţă, directorul unităţii.

– ­Vă leagă multe de această şcoală?

– Lucrez aici din anul 1984, mai întâi ca director adjunct, iar apoi ca director. Nu m-am gândit nicio clipă să plec la o altă şcoală. Iată, de mai bine de doi ani, de când şcoala noastră a primit o nouă titulatură, unitatea a reuşit să se remarce prin experimente şi reuşite în diversificarea şi extinderea a noi şi noi specializări în agricultură, zootehnie, dar şi industria alimentară, într-o competiţie firească cu celelalte două unităţi de profil din Prahova, liceele de la Mizil şi Valea Călugărească.

Mai multe specializări

– De fapt, ce este azi Liceul Tehnologic agricol din Bărcăneşti – Prahova?

– O şcoală modernă, puternică şi tot mai căutată de tinerii de la sate, dar şi din unele oraşe, inclusiv Ploieşti, punctul de atracţie fiind dat de numărul mare de specializări (12) şi de cadre didactice, specialişti cu faimă şi cu experienţă îndelungată în domeniul agriculturii, zootehniei şi industriei alimentare, precum şi pentru condiţiile excelente de studiu şi de învăţătură oferite elevilor.

Extinderea specializărilor a început la noi îndată după anii '90 când, alături de cele clasice, de tehnicieni agronomi, horticultori şi zootehnişti, am organizat şi pregătirea tinerilor în diferite specializări în industria alimentară. Astfel, din 1990 pregătim numeroşi tineri în domeniul industriei alimentare, dar şi în cel economic, obţinând rezultate notabile.

– Totuşi, asemeni altor licee tehnologice, rezultatele la învăţătură din anii trecuţi nu au fost dintre cele mai bune. Mai puţin de jumătate au trecut BAC-ul. Ce se întâmplă, de fapt?

– Într-adevăr, au existat unele probleme. Acestea sunt în directă legătură şi cu nivelul de învăţătură, cu faptul că avem o serie de elevi care vin la liceu cu goluri de cunoştinţe. Faptul se întâmplă de mai bine de cinci ani, de când au fost desfiinţate şcolile profesionale, unde intrau peste 40% dintre tinerii săteni, diferenţa ajungând la liceu. De atunci toată lumea, aptă sau nu, vrea la liceu. Dorinţa lor pare firească, dar mulţi nu pot face faţă exigenţelor. Sunt elevi cu deficienţe serioase de cunoştinţe generale la matematică şi la limba română, astfel că cele două materii-cheie pentru bacalaureat reprezintă pentru ei un hop.

Chiar şi aşa, anul trecut procentul celor care au luat bac-ul a fost de 28%. Noi apreciem că aceasta poate fi o situaţie acceptabilă, dacă avem în vedere cu ce se intră în clasa a IX-a. Recuperarea se face cu mare greutate. Am întâlnit elevi care vin la clasa a IX-a şi nu ştiu prea bine tabla înmulţirii! Nu cedăm, perseverăm, muncim mult şi trebuie să ridicăm ştacheta. Lumea aşteaptă de la noi cât mai mulţi absolvenţi, oameni calificaţi pentru comunităţile săteşti. Sperăm ca de acum să avem o schimbare în bine. Iată că anual avem peste 100 de absolvenţi, tehnicieni în agricultură. Dintre aceştia, cam o clasă merge în lumea satului, o altă clasă la facultate, iar celelalte două clase fie rămân să lucreze în gospodăriile părinţilor, fie pleacă peste hotare... Totul depinde de nivelul lor de învăţătură, de şansă, de cum îşi demonstrează cunoştinţele practice dobândite pe timpul şcolii...

Practica ocupă un loc tot mai important...

– La ce vă referiţi când spuneţi „cunoştinţe practice“?

– La noi activitatea practică ocupă de acum un loc foarte important, cu 3, 4, 5 săptămâni de activitate prac­tică, fie în şcoală, fie la diferiţi agenţi economici cu care colaborăm activ. Avem 15 ha de teren pe care le cultivăm cu grâu, porumb, furaje, avem o microfermă zootehnică, cu vaci de lapte şi porci, dar şi ateliere şi laboratoare specializate, la care participă de anul trecut şi cei de la şcoala profesională (cursuri de doi ani). Menţionez că, între laboratoare, mai dispunem de două mari dotări obţinute prin Programul PHARE: un centru ultramodern de prelucrarea laptelui, cu o capacitate de 5.000 litri/zi, precum şi un altul cu utilaje ultramoderne pentru producţia de panificaţie şi patiserie. Produsele, peste 500 de pâini zilnic şi alte produse de patiserie, se valorifică deocamdată în şcoală, la cantină.

Avem în program, împreună cu unii agenţi economici, să dezvoltăm aceste activităţi, dar şi să asigurăm prezenţa noastră pe piaţă. Scontăm astfel ca numărul de absolvenţi care merg anual la sate să-şi găsească mai uşor un loc de muncă, ba chiar să-şi organizeze microferme, mici afaceri agricole, fie singuri, fie prin asocieri cu alţi absolvenţi sau chiar cu fermieri consacraţi.

Ca şi în anul trecut, scontăm ca mai mult de o clasă să meargă la facultate, tot mai mulţi să ajungă în unităţi economice şi tot mai puţini să întâmpine probleme în găsirea unui loc de muncă în meseria pentru care s-au pregătit. De aceea dorim ca în 2014 să dezvoltăm noi specializări. Între acestea: tehnicieni veterinari, patiseri, tehnicieni în îngrijirea animalelor de companie, tehnicieni în protecţia mediului, tehnicieni de cadastru şi organizarea teritoriului. Dorim să ancorăm învăţământul agricol în lumea satului.

– Ştim că depindeţi de sprijinul comunităţilor locale, în speţă de Primăria comunei Bărcăneşti, care vă finanţează întreaga activitate şcolară... Ce faceţi pentru aceasta?

– Avem o foarte bună colaborare cu primăria şi cu serviciile sale. Ne susţine cu fonduri de investiţii, reparaţii, finanţarea mai multor activităţi. Au mai fost şi unele neînţelegeri pe care le-am soluţionat într-un mod original... Mai mulţi consilieri locali erau nemulţumiţi că şcoala noastră este de interes judeţean, dar finanţarea era făcută numai de către comună. Aşa că am organizat aici, în liceu, o şcoală primară, o grădiniţă cu clasa pregătitoare, un gimnaziu. Toate cu programul specific cunoscut: şcoală după şcoală. Este vorba de supraîncărcarea noastră, a cadrelor didactice, dar merită. Cadrele didactice, întregul nostru personal au înţeles situaţia. Aproape jumătate dintre elevii noştri sunt din comună şi din satele vecine. Am potolit şi spiritele, acum avem de partea noastră şi Consiliul local. Putem lucra astfel în linişte. În folosul comunităţii şi al liceului nostru, sperăm astfel la noi reuşite în 2014.

Cristea BOCIOACĂ

Prahova, apa la sate rămâne pentru mulţi un vis îndepărtat

O discuţie despre alimentarea cu apă potabilă în mediul rural, la vreme de iarnă, nu pare să fie pentru unii un subiect chiar de strictă actualitate, mai ales pentru un judeţ care oricum nu are prea mari probleme în domeniu. Şi, totuşi, ele există. La o populaţie de peste 800.000 de locuitori, aflaţi în 90 de comune şi 14 oraşe, apa nu ajunge încă peste tot la robinet. Nici în deal şi nici în câmpie, chiar dacă judeţul dispune acum de o reţea complexă de aducţiune a apei potabile, în sistem centralizat, dar şi de una de canalizare şi de evacuare a apelor uzate. Faptul este urmarea firească a unei lipse de preocupare din partea unor administraţii locale.

Cu toate că există parteneriate ale CJ Prahova şi ale consiliilor locale, în multe cazuri chiar cu reuşite notabile, în mai multe sate, însă, apa este şi azi o problemă. În felul acesta, practic, există localităţi în care, deşi au aducţiuni şi reţele de distribuţie, primăriile declară că au încă probleme cu apa la robinet, iar altele tot invocă lipsa fondurilor şi stau cu mâna întinsă la conducerea judeţului. S-a ajuns până acolo încât CJ Prahova îi „trage de urechi“ pe unii primari să urgenteze încheierea de parteneriate spre a obţine fondurile necesare realizării de proiecte fezabile în domeniu cu bani de la Uniunea Europeană. Asta în condiţiile în care două mari unităţi specializate, alături de CJ Prahova, şi anume Exploatarea Sistem Zonal a Apelor Române şi, respectiv, operatorul regional – HIDRO-PRAHOVA, se luptă ca Programul judeţean în domeniu să fie pus urgent în aplicare. Când şi cum se va întâmpla acest lucru aflăm de la interlocutorul nostru ing. Sorin NICOLAE, director general al Exploatării Sistem Zonal Prahova al Apelor Române.

Acumulările de la Paltinu şi Măneciu ar putea deservi tot judeţul

– Ce proiecte aveţi în vedere în 2014 ?

– Noi reprezentăm principala unitate de furnizare a apei, în sistem centralizat, în satele prahovene. Şi nu numai. În conformitate cu Master-planul judeţului, aproape toate comunele Prahovei pot avea apă de băut, la robinet. Contăm, practic, pe o importantă resursă, marile acumulări de apă de la Paltinu şi Măneciu, şi pe fronturile de captare din judeţ, administrate de către HIDRO PRAHOVA, între care şi cele din zona colinară, cum este şi cel de la Bălţeşti. De altfel, ca număr de localităţi rurale avem acum asigurate toate aducţiunile din principalele zone, între care şi cele situate pe văile Prahovei şi Doftanei, cu comunele Băneşti, Brebu, Cornu, Telega, Breaza, dar şi cu oraşul Băicoi, cu Parcul Industrial Ploieşti de la Paltinu, iar din sursa Măneciu, localităţile Măneciu Ungureni, Măneciu Pământeni, Teişani, iar mai nou, Drajna, Izvoarele, Bătrâni şi Starchiojd, dar şi Slon, Ceraşu, Starchiojd. Astfel, cu excepţia câtorva localităţi din această zonă, cam toate satele de aici au deja sau vor avea curând, chiar din 2014, apă din belşug pentru săteni. Tot din sursa Măneciu, de la Vălenii de Munte în jos vor mai primi apă potabilă, tot prin noi, comunele Predeal Sărari, Gura Vitioarei, Dumbrăveşti, Păuleşti-Găgeni, dar şi oraşul Plopeni. Apoi, alimentarea zonei din Platforma Teleajen. Este vorba de marea comună din zona Ploieşti, şi anume Blejoi. Nu, însă, şi pentru Staţiunea Slănic – Prahova, care rămâne o lucrare mai complexă şi costisitoare. Din câte ştiu eu, în această zonă, dar şi în zona montană vecină, prin cădere liberă, de la Pietriceaua-Brebu, vor putea fi alimentate cu apă un mare număr de comune: Vărbilău, Aluniş, Ştefeşti şi altele.

Ce se întâmplă pe Valea superioară a Prahovei?

– Din păcate, domnule director, aici rămâne, însă, marea problemă a localităţilor urbane, dar şi a celor rurale de pe Valea superioară a Prahovei. De fapt, ce se mai întâmplă cu preconizata Acumulare de la Azuga, care se tot amână?

– Din câte cunosc, acel proiect, amânat de mulţi ani, din lipsa fondurilor şi nu numai, Acumularea de la Azuga, rămâne, totuşi, în actualitate. Proiectul este valabil, aprobat. Nu ştiu care este acum situaţia cu sursa de finanţare şi dacă această acumulare va fi realizată din fonduri de stat, prin Apele Române, sau de către alţi investitori. Aici este, de fapt, problema... Dacă, însă, se are în vedere dezvoltarea continuă a turismului în zonă, chestiunea aceasta trebuie privită cu o mai mare seriozitate. Această investiţie este deosebit de importantă pentru toată lumea. De la Azuga la Predeal; de la Buşteni la Sinaia. Asta fiindcă trebuie să avem în vedere şi asigurarea cu apă în zona pârtiilor de schi pe toată Valea Prahovei, inclusiv la Predeal. Prin acumularea de apă de la Azuga s-ar putea asigura apa necesară şi pentru zăpada artificială necesară pârtiilor de schi; turiştii vor putea avea astfel un sezon mai lung şi am avea o mai mare siguranţă în tot sezonul sporturilor de iarnă. Aceasta ar însemna şi şanse sigure de dezvoltare a localităţilor urbane şi rurale din această zonă a Prahovei.

Satele din Câmpia Prahovei, alimentate cu apă din sistemul centralizat

– Ce ne puteţi spune despre şansa localităţilor din zona de câmpie a Prahovei, din sistem centralizat?

– Din datele cuprinse în Master-planul Prahovei, alimentarea cu apă din sistem centralizat este, practic, marea şansă a satelor din Câmpia Prahovei. În felul acesta, alimentarea cu apă ar putea să se facă pe circa 95% din suprafaţa judeţului. Spre exemplu, reţeaua de aducţiune, paralelă cu DN1A, spre Buzău, se va putea prelungi şi mai departe, în satele de câmpie din zona Mizil. Se are în vedere, aşadar, alimentarea cu apă a comunelor Ceptura, Tomşani, Colceag, dar şi a altora din zonă, care au probleme cu sursa de apă subterană, care are un mare conţinut de mangan, iar procesul de tratare este foarte costisitor. Apoi, tot aici mai este şi problema forajelor. Unii spun că este chiar o modă a forajelor pentru alimentarea cu apă, nu întotdeauna eficiente.

– Despre ce este vorba, de fapt?

– Se caută, de obicei, al treilea strat de captare a apei, prin foraje, fapt absolut necesar. Se cam lucrează după ureche şi nu întotdeauna de firme specializate, cu necazurile pe care le ştim. Cel mai bun lucru rămâne, în opinia noastră, alimentarea cu apă a satelor de câmpie, numai prin sistemul centralizat. Mai sigur, mai economic. Desigur, asta va decide CJ PRAHOVA, care are în vedere acţiunile necesare şi în acest an şi în cei următori prin parteneriate cu comunele în cauză, cu proiecte cu finanţare europeană!

Cristea BOCIOACĂ

Viaţa la ţară, sub semnul benefic al credinţei

Pe şoseaua naţională denumită curent DN1 se află comuna Puchenii Mari, cu cele şapte sate ale sale: Miroslăveşti, Moara, Odăile, Pietroşani, Pucheni Moşneni, Puchenii Mici şi Puchenii Mari. Satele sunt atât de apropiate între ele încât aproape nu ştii când treci dintr-unul în altul şi unde anume să priveşti ori să poposeşti. Mai ales pe ceţurile iernii. Şi, cum mulţi cam apasă pe accelerator prin Ploieşti, tot ce pare că îi mai domoleşte este prezenţa localnicilor, care îşi prezintă inventiv mărfurile. Care pe la porţi, care pe garduri, doar-doar vor vedea trecătorii ocupaţiile tradiţionale şi produsele specifice: obiecte de ceramică, rogojini şi felurite alte împletituri, sobe de teracotă, dar şi legume proaspete culese din solariile din curţi şi din gospodării. Prea puţini zăbovesc, însă. Se pare că îi cheamă muntele sau dealurile din preajmă, pădurile din apropiere. Altfel, cu greu s-ar mai putea opri la vreun alt punct de atracţie, care aduce faimă localităţii, care ar putea reţine ochii eventualilor turişti, aflaţi în drum spre Braşov sau Valea Prahovei. 

Destăinuirile primarului

Edilul, aflat la primul său mandat, juristul Sorin Alexandru Constantin, lasă impresia că este înciudat şi pe sine şi pe cei din primărie, fiindcă de aproape doi ani, de când se află în funcţie, nu a izbutit să-şi facă mai bine cunoscută localitatea şi să reducă din handicapul în care aceasta se află în plan edilitar-gospodăresc, dar şi în asigurarea confortului meritat al oricăruia dintre cei 8.825 de săteni. Fie prin accesul la apă curentă, fie la canalizare, la reţeaua de gaz metan, dar şi la proiectata piaţă agroalimentară locală şi la câte altele pentru locuitorii unei comune care cândva era chiar fruntea judeţului. Amărăciunea sa, ca fiu al satului, dar şi ca un bun cunoscător şi, deopotrivă, mare iubitor de istorie, este că nu sunt prea bine cunoscute oamenilor tocmai acele mari puncte de atracţie, precum Cetatea Dacică, drumurile voievozilor Ţării Româneşti, între care şi Neagoe Basarab, cel care a şi atestat comuna în 1512, dar şi Biserica de lemn din satul Odăile, ridicată cu peste două secole în urmă, funcţională şi astăzi, ori Biserica din satul de reşedinţă, cu Hramul „Sfântul Gheorghe“, ctitorită în chiar anul Unirii (1859) şi, doi ani mai târziu, pictată de Nicolae Grigorescu, precum şi alte două lăcaşe de închinăciune, ridicate în 1760 şi, respectiv, 1884 şi frecventate până astăzi de credincioşi. Păi, de unde să ştie cei care aleargă pe şosea, când nu există nici măcar o plăcuţă care să le reţină atenţia? Dar, mă rog, asta-i situaţia! Aşadar, să-l lăsăm pe primar să se destăinuie.

„Credinţa şi iubirea faţă de biserică, de păstrarea tradiţiilor locale, dar şi a vieţii satului sunt azi la noi tot mai puternice, ne spune primarul. Faptul ne ajută să depăşim multe dificultăţi ale prezentului. Este o mare bucurie pentru noi să vedem cum azi un număr tot mai mare de săteni de toate vârstele merg la biserică, aceştia fiind tot mai aproape de chemările sale, de păstrarea multora dintre tradiţiile locale, aşa cum este acea unică serbare de Bobotează, unică tradiţie din zona Munteniei, dacă nu chiar din ţară, şi anume «Botezul cailor», din satul Pietroşani, obicei foarte vechi la care participă aproape întreg satul, dar şi numeroşi săteni din comunele vecine, mulţi orăşeni, dar şi cei de la Hipodromul Ploieşti. Manifestarea este mereu onorată cu multe premii, câştigate de cei mai merituoşi dintre participanţi.“

Viaţa spirituală, şi fenomenul infracţional

Aceasta o spun cu satisfacţie nu numai autorităţile locale şi cele în domeniu, dar şi preoţii şi sătenii cu care am stat de vorbă. O confirmă şi viceprimarul Ionuţ Pârvu, care susţine cu date statistice elocvente că sunt tot mai rare cazurile când sătenii ajung la judecătorie pentru diferite pricini sau neînţelegeri, ca altădată. Buna vecinătate a luat locul disputelor. Sigur, în unele sate, când şi când, se mai semnalează găinării, dar nu furturi, certuri, scandaluri, faptul fiind pus pe seama unei vieţi spirituale active, susţinute şi de slujitorii celor patru biserici în rândul enoriaşilor, de respectul legii, de participarea lor tot mai consistentă la viaţa comunei, la acţiuni gospodăreşti-edilitare.

Faptul ni-l dezvăluie şi unul dintre cei mai cunoscuţi slujitori ai bisericii, preotul Ciprian Joiţa, aflat aici de peste un deceniu, la Biserica din satul de reşedinţă, cu Hramul „Sfântul Gheorghe“, o biserică foarte frumos gospodărită, cu monumente reprezentative ale comunei, aflate într-o stare excelentă. „Biserica noastră este unica din judeţ şi poate între primele din ţară ridicate în anul 1859 şi pictată de marele Nicolae Grigorescu... Viaţa spirituală la noi este normală, ne mai spune preotul, fiu al unui preot prahovean… Un om tânăr, cu o privire senină, înalt de peste doi metri, cu o voce blândă, cumpănită. Viaţa spirituală? Aşa cum trebuie să fie ea în ziua de azi! Oriunde! Şi nu mă refer doar la parohia mea, ci şi la celelalte parohii ale comunei noastre: din Pietroşani, Puchenii Moşneni şi Odăile. Ne bucurăm că, de câţiva ani încoace, tot mai mulţi oameni se îndreaptă către biserică, văzând-o ca pe o izbăvire, ca o alinare a vieţii lor. Iată, la noi avem acum un cor feminin activ, de 20 de persoane, un consiliu parohial activ, care este alături de problemele sătenilor nevoiaşi ori de cei bolnavi. Ce bucurie mai mare putem avea decât că enoriaşii vin la toate slujbele duminicale asemenea ca la marile sărbători ale Crăciunului şi Paştilor? Datorită numărului mare de enoriaşi, biserica este azi neîncăpătoare. Între 80 şi 100 de oameni, de toate vârstele: copii, tineri, bătrâni, dar şi persoane de 40-50 ani. Atât pentru cei care vin cât şi pentru cei care nu pot veni la slujbele săptămânale avem cele cinci vizite pastorale cunoscute ca «vine popa cu Botezul» sau cu prilejul altor evenimente din viaţa satului, a familiilor lor. Prin toate acestea noi întărim astfel legătura cu sătenii. Biserica le este alături, iar aceştia sunt tot mai aproape de biserică.“

La întrebarea: „Cum faceţi faţă situaţiei generate de subfinanţare?“, preotul Ciprian Joiţa răspunde că „oamenii ajută şi cu donaţii; le primim de la persoane fizice şi juridice. Sigur, potrivit legii, biserica are dreptul la o finanţare locală, primim şi de la primărie, dar teren avem foarte puţin, cam o zecime din cât avem dreptul, la biserică s-a cam terminat... pământul.“ Viceprimarul comunei, Pârvu Ionuţ Viorel, aflat de faţă, ne confirmă acest fapt. Iată, pentru a face unele reparaţii şi pentru unele urgenţe la întreţinere sau la reparaţii, cum este cazul acum, şi spălarea picturilor lui Nicolae Grigorescu biserica de centru are urgent nevoie de un milion de lei. Noi nu avem aceşti bani. Pentru aceasta sperăm la o eventuală susţinere financiară a C.J. Prahova, poate chiar şi cu fonduri europene... Biserica este alături de noi, dar şi noi trebuie să fim alături de biserică.“

Viaţa la ţară, asemeni vieţii spirituale, trebuie susţinută nu numai de către Primărie şi Biserică, ci de toată lumea! Exemplul de la Puchenii Mari Prahova este un fapt încurajator. Merită toate laudele!

Cristea BOCIOACĂ

La ATLAS Gherghiţa - Prahova un inginer de navigaţie dă lecţii în creşterea porcilor

De aproape doi ani, în vasta câmpie a Gherghiţei, veche aşezare românească şi fostă târg domnesc, celebră altădată pentru cultura legumelor, acolo unde apa lină a Prahovei descrie un arc de cerc, înainte de a se întâlni, în aval, la Adâncata de Ilfov, cu apa vie a Ialomiţei, pe o mare suprafaţă de teren, în marginea aşezării ni se înfăţişează, ca o veritabilă cetate, silueta albă a marelui complex de creşterea porcilor, o investiţie organizată de un inginer de navigaţie, grecocipriotul George Leandrou, azi administrator general al societăţii cunoscută drept ATLAS INVESTMENTS GROUP GHERGHIŢA.

Şi cum acestuia, deprins cu limba şi cultura română, nu-i prea place să vorbească despre sine, ni-l recomandă pe principalul său colaborator de aici, pe tânărul medic veterinar Răzvan Merlan, şeful fermei de porcine. În ciuda tinereţii sale, acesta este cel care poartă zi-noapte de grijă directă vieţii marelui complex de porcine de la Gherghiţa Prahovei.

„Investiţia, pornită cu ceva timp în urmă, ne spune interlocutorul nostru, a fost pusă integral în funcţiune în august 2012, prin popularea cu animale de rasă superioară, aduse din Franţa de domnul George Leandrou, cel care a şi organizat aici această mare investiţie, pe locul unde, cu peste două decenii în urmă, a funcţionat Complexul intercooperatist de profil din localitate, care ajunsese în ruină.“

Tehnologia ultramodernă asigură succesul

„Ceea ce este foarte important, ne explică şeful complexului, este faptul că unitatea noastră a fost organizată în sistem cu circuit închis, cu profil complex: adică un sector de reproducţie, un altul de creştere şi un altul de îngrăşare a porcinelor. În cei aproape doi ani de când funcţionăm astfel, cu tehnologie ultramodernă, am crescut sistematic efectivele. De la 5.000-6.000 la 10.000-11.000, efective record, în prezent! Totul se realizează aici. Avem tineret porcin, vieri, scrofiţe, dar şi porci la îngrăşat. Cum folosim o înaltă tehnologie, aşa cum se poate lesne observa şi din imaginile alăturate (prezentate de Andrei Şarpe, directorul de marketing), atât îngrijirea cât şi hrănirea animalelor se realizează după reţete speciale, pe categorii de animale. Practic, totul se face aici automatizat, cu ajutorul calculatorului. Cam 99 la sută! Cu numai 10 oameni, cu toţii localnici, calificaţi aici, la noi. Aceştia, pentru a asigura condiţiile de zooigienă impuse, potrivit cerinţelor contractuale nu au voie să deţină porci în gospodăria proprie. De altfel, cum toate operaţiunile sunt automatizate, inclusiv asigurarea, transportul şi administrarea hranei (omul nu pune mâna pe mâncarea porcului, fie el la îngrăşat, a scrofiţei sau a celorlalte animale, dar nici la transportul hranei şi nici măcar la degajarea şi stocarea dejecţiilor), numărul angajaţilor este redus. Acesta este compus azi numai din 39 de oameni, cu administrator cu tot. Marea majoritate, localnici. Schema complexului este una simplă: un medic veterinar, un inginer zootehnist, un director de marketing şi un morar FNC. Cele 10.000-11.000 de animale populează numai cinci adăposturi ultramoderne!“

Cuvântul de ordine: CALITATEA!

Totul porneşte de la intrare, unde sunt evidente ordinea şi curăţenia strictă. Condiţii de zooigienă speciale, impuse oricăruia care păşeşte aici. De aceea sănătatea animalelor la ATLAS Gherghiţa este una dintre cele mai bune. Şeful fermei, dar şi dl Andrei Şarpe, directorul de marketing, au mari motive de mulţumire. Faptul că se insistă foarte mult pe aplicarea strictă a unor norme de biosecuritate; de la intrare şi pe tot spaţiul complexului, de altfel bine îngrijit şi protejat corespunzător împotriva eventualelor inundaţii, este evident. Înainte de a pătrunde în sectoarele lor de activitate îngrijitorii lasă în vestiare speciale hainele de acasă, fac un duş şi apoi îmbracă echipamentul de lucru. Aici se lucrează ca într-un veritabil laborator, aşa cum de altfel este şi însăşi unitatea de la Gherghiţa! Asta am observat când am poposit aici, de la intrarea în unitate. Valorificarea nu este o problemă.

„Săptămânal livrăm la abatoarele de specialitate câte 200-250 de exemplare, la greutatea standard de 105-110 kg, iar lunar câte 1.000-1.200 animale. La intervale fixe, de două săptămâni, livrăm câte 500 purcei la îngrăşat pe bază de comandă altor unităţi, precum şi cetăţenilor, spre a fi crescuţi în gospodăria ţărănească. Vindem chiar şi material seminal, la cerere. Avem clienţi de aici, din Gherghiţa, până în Moldova şi în Maramureş, din Argeş la Călăraşi. În acelaşi mod livrăm şi scrofiţe. Avem numai animale performante, din rasa Marele alb! Scrofiţele sunt din rasa Landras, iar vierii, din Marele alb. Deci avem la Gherghiţa un porc foarte căutat, de carne, cu un strat subţire de grăsime!“

Obiective: creşterea efectivelor şi a numărului de clienţi

În final purtăm un dialog şi cu administratorul societăţii. Fie mai direct, fie mai puţin direct, iar traducerea o avem graţie tânărului director de marketing, Andrei Şarpe. Aflăm astfel cum că cipriotul, un om foarte serios, dar şi volubil, care declară că îndrăgeşte mult România, îşi doreşte să dea lecţii de creştere şi îngrăşare a porcilor nu doar gospodarilor, ci şi acelora din fermele de profil din judeţ Adaugă cu modestie, zâmbind, că este decis să menţină unitatea la cote înalte şi să dezvolte chiar activitatea fermei de la Gherghiţa atât prin extinderea sa pe piaţa internă, dar şi pe piaţa externă. Evident, în condiţiile în care se va putea conta şi pe sprijin guvernamental adecvat, astfel încât ATLAS Gherghiţa să pătrundă în tot mai multe ţări ale Uniunii Europene.

Cristea BOCIOACĂ

Lapoş - Prahova o comună istorică ce visează la modernitate

Drumul de la Ploieşti, oraşul reşedinţă de judeţ, înspre cea mai veche şi mai îndepărtată dintre cele 90 aşezări rurale din Prahova, comuna LAPOŞ, cale de zeci de kilometri, parcurge întregul şirag de sate pitoreşti de pe Valea Cricovului Sărat, curs de apă care îşi are chiar aici izvoarele. Alături de apele Nişcovului, pârâul udă dealurile Istriţei Buzăului. Chiar dacă drumul judeţean 235, care ne duce la Lapoş, este lesnicios circulaţiei auto, puţină lume se mai aventurează acum aici, în zilele de iarnă, cum se întâmplă vara şi primăvara ori chiar toamna.

Am făcut acum o vizită, la invitaţia directă a tânărului edil, Dumitru Constantin Ţîrlea, spre a asista la inaugurarea celei de-a... doua grădiniţe, unde vor învăţa şi copiii din clasa pregătitoare a comunei, unde se găseşte o clădire impunătoare, cea a Şcolii gimnaziale cu clasele I-VIII, în care se învaţă de dimineaţa până seara, semn al dragostei de carte a localnicilor. Încă de pe la sfârşitul secolului al XIX-lea, atunci când cătunul principal avea deja o şcoală cu 37 elevi, iar sătenii se rugau în trei lăcaşuri de cult diferite, localnicii erau izolaţi din cauza naturii.

Astăzi se mândresc cu mulţi dintre fiii satului – oameni de vază – profesori, avocaţi, scriitori ori oameni de afaceri sau ofiţeri, care aduc acolo unde trăiesc azi faimă locului unde au văzut lumina zilei.

Natura din preajma comunei Lapoş – al cărei nume, spun izvoarele istorice, ar fi de provenienţă maghiară şi înseamnă loc mocirlos – este la fel de frumoasă ca şi atunci, cu peisaje mirifice, cu dealuri împodobite cu pruni şi meri; pomi roditori, cu care sunt încărcate oricare dintre cele peste 700 de gospodării săteşti. Sigur, uliţele nu sunt încă toate asfaltate, unele au rămas încă drumuri de care, ce urcă înspre drumurile de munte, cu păşuni întinse, unde din primăvară pasc cirezile de vaci, cârdurile de oi şi cele de capre.

Legenda şi istoria, la ele acasă

Fiecare colţ al celor patru sate componente – Lăpoşel, Lapoş, Glod şi Pietricica – are o poveste aparte, acolo unde legenda se împleteşte cu istoria. Avem aici Poiana hoţilor, de fapt Poiana haiducilor, poiană de unde se spune că ar izvorî şi celebrul cântec haiducesc „Radu, mamii, Radule...“ Apoi, Drumul romanilor, Schitul părintelui Doroftei, cu chiliile sale săpate în piatră (azi dispărut), Crucea domniţei. Şi, apoi, sunt pădurile, care înconjoară comuna din mai toate părţile. Din cele circa 3.000 ha ale comunei, 1.700 ha sunt păduri seculare, cu faună bogată, care se bucură de ocrotirea sătenilor, obişnuiţi cu puţin, cu un trai modest, dar inimoşi şi harnici, cum sunt românii din satele de munte ale Prahovei. Lapoşul, comună la limita cu judeţul Buzău, a făcut parte vreme îndelungată din acesta, ca de altfel şi din vechiul judeţ Saac (judeţ desfiinţat în 1845). Primarul Dumitru Constantin Ţîrlea ne asigură că urmele de vieţuire omenească ne duc către paleoliticul superior, dar şi până în vremea Daciei romane. Potrivit acestuia, începând de prin secolul al XIII-lea în codrii de aici au apărut şi primii călugări creştini. Legenda mai spune despre faptele părintelui stareţ Doroftei şi despre Schitul care-i poartă numele, aşezare monahală, că i-ar fi ajutat pe fugarii români din Transilvania, schitul fiind un punct de atracţie pentru grupurile de români transilvani care şi-au organizat aici un cătun şi care s-a tot dezvoltat până în vremea lui Mihai Vodă Viteazul.

Chiar dacă atestarea documentară a aşezării este mai târzie, abia prin 1607, ea a reprezentat o zonă sigură pentru retragerea domnitorilor în vremuri de restrişte. Este edificator cazul Doamnei Neaga, soţia lui Mihnea Turcitul, cea care a trăit aici o parte a vieţii sale, împreună cu cele două fiice, Ileana şi Cristina. Apoi mai este şi Puţul Doamnei Neaga, care stă mărturie a acelor vremi. De altfel, fiecare dintre cele patru sate componente ale comunei are locuri care aduc aminte de vremile trecute.

Pentru a da mai mult farmec şi strălucire aşezării şi a dezvolta turismul rural, la ideea primarului, Consiliul Local a decis să instituie, anual, la 14 septembrie, „Festivalul daco-roman“, manifestare care în 2014 va marca cea de-a doua ediţie.

Sătenii vor avea apă în case peste 3 ani

„2013 nu a fost un an uşor, dar fiecare dintre noi avem multe motive de a privi înainte cu speranţă, înţelepciune şi nădejde. Comuna Lapoş este un loc aparte datorită oamenilor săi. Lăpoşenii sunt oameni cu minţi luminate, harnici şi cu multă demnitate. De aceea merită din partea autorităţilor implicare, dar şi respectul cuvenit. În anul care s-a încheiat am căutat să atragem fonduri şi am demarat proiecte dintre cele mai benefice pentru această comună. Ne-am preocupat să începem cât mai multe investiţii importante în folosul oamenilor minunaţi pe care îi are Lapoşul“, a susţinut tânărul edil, Constantin Dumitru Ţîrlea.

În toate discuţiile cu localnicii, în orice împrejurare se aduce vorba de visele lor, dar şi ale primarului, printre care apa la robinet. Apa potabilă rămâne o dorinţă greu de realizat. Dar nu imposibilă. La ultima discuţie, prilejuită de deschiderea unei noi grădiniţe, toată lumea a întrebat ce face primarul ca să le aducă apa în sat. Acesta a promis că cel târziu în 2016 acest vis o să devină realitate. În faţa sătenilor preşedintele CJ Prahova, ing. Mircea Cosma, a confirmat celor prezenţi că există un mare proiect de aducţiune a apei din foraje de adâncime. În trei ani problema ar putea fi rezolvată. Cu fonduri de la judeţ, de la comună, de la Uniunea Europeană sătenii vor avea apă potabilă şi nu vor mai căra cu bidoanele de la intrarea în satul de centru, de la Luncă, cum se face acum. De aici îşi potolesc setea şi primarul, şi consilierii locali, şi cam toată lumea...

„Primarul trebuie să rezolve şi problema cadastrării comunei, de care este legată şi reînfiinţarea noilor plantaţii de pomi, pe dealurile golaşe, lucrare abandonată în anii de după Revoluţia din decembrie 1989. Dar şi înfiinţarea unor pensiuni agroturistice“, visează stăruitor unii săteni din comuna Lapoş. Câte se vor realiza… vom trăi şi vom vedea“, ne spune domnul Neamu Paul Constantin, unul dintre locuitorii de vază de aici, care se bucură din adâncul inimii sale de dorinţa de modernitate a celui mai vechi sat din judeţul Prahova.

Cristea BOCIOACĂ

Brebu de Prahova, călător pe drumuri de munte

În oricare zi din an, comuna Brebu, fostă reşedinţă domnească a Basarabilor, te primeşte cu aceeaşi vioiciune, cu aceeaşi natură măiastră, dar mai ales cu aceeaşi linişte tainică a satului de munte, cu aceleaşi cărări şi poteci, cu aceeaşi apă repede a Lupei, care-şi găseşte, ca şi suratele sale, Valea Grecilor, Valea Tocilelor şi Valea Rea, locul în învolburata Doftană, care îşi trage izvoarele din Munţii Gârbovei. Iar de aici, mai departe, povara de apă limpede continuă la întâlnirea de la Băneşti cu Prahova, nu înainte de a uda partea vestică a comunei. De la Podul Cheii până la hotarul cu Şotrile şi mai jos, înspre vestita Telega Băi şi marea urbe de azi, Câmpina.

Aflată la confluenţa Paralelei de 45 grade latitudine nordică cu meridianul 25 grade longitudine estică şi alcătuită din patru sate, unul mai pitoresc decât altul (Brebu Mănăstiresc, Brebu Megieşesc, Pietriceaua şi Podul Cheii), comuna Brebu de Prahova i-a atras pe primii basarabi prin bogăţia muntelui.

Fiind binecuvântaţi cu lemn şi o mulţime de animale domestice, vrednicia acestor oameni a dăinuit în timp, imaginea întinderilor nesfârşite de pajişti şi de pomi roditori (până şi curtea Primăriei, monument de arhitectură, este o veritabilă livadă) devenind emblematică pentru localitate. Comuna avea, la recensământul de acum doi ani, fix 7.206 locuitori şi 5.852 ha.

Pe urmele voievozilor şi domnitorilor precum Mihai Viteazul, Neagoe Basarab, Matei Basarab şi Constantin Brîncoveanu au urcat aici neguţători, dar şi pictori şi sculptori.

Chiar şi în zilele noastre la Brebu se organizează, an de an, un Festival naţional al artei plastice contemporane.

Istoria, la ea acasă

Cronicile vorbesc despre Brebu ca fiind „o veche şi dreaptă moşie“, cu ocini multe din timpul lui Basarab Vodă Întâiul, care a domnit între 1310 şi 1352. Despre muntele şi satul Pietriceaua se vorbeşte încă de la Neagoe Basarab, iar Podul Cheii este menţionat de la 20 august 1596 de către însuşi Mihai Viteazul. Dar despre Brebu se vorbeşte şi în cro­nicile braşovene cu diferite târguri şi sate din Ţara Românească, încă din anii 1529, 1530 şi 1543. Potrivit documentelor vremii, acum 450 de ani negustorii din Brebu îşi duceau mărfurile la Braşov pe drumuri de munte, pe care azi păşesc sute de turişti din Capitală sau din diferite locuri din ţară. Cât despre cele două sate principale – Brebu Mănăstiresc şi Brebu Megieşesc – ele îşi poartă denumirea de pe la 1564, când voievodul Constantin Şerban a împărţit aşezarea longitudinal, în două: o parte a dat-o mănăstirii, iar pe cealaltă moşnenilor, care au păstrat până azi numele satului.

Dacă numele său iniţial – Brebu – vine de la castor (breb), animal ce popula apele repezi de munte, ori chiar de la un om al locului nu se prea ştie exact. Ceea ce se ştie este că, pe la 1650, aşezarea era o singură comunitate administrativă şi o comună moşnenească de oameni liberi. În acel an, 1650, voievodul Ţării Româneşti, Matei Basarab, dorind să înzestreze mănăstirea construită de el, le cere locuitorilor să renunţe la moşia Brebu. Aceştia, desigur, refuză, astfel că domnitorul ţării îi alungă în mijlocul pădurii şi le aprinde casele ca să devină clăcaşi. Însă, după moartea sa, noul domn Constantin Şerban judecă în Divan plângerea moşnenilor şi, la 12 iunie 1654, li se face dreptate.

Casa domnească a rămas şi astăzi atracţia comunei

Casa Domnească, ce domină centrul comunei, o veritabilă cetate medievală, este şi azi principala atracţie turistică a comunei. Compus din casa propriu-zisă, din Biserica mănăstirii, din turnul de intrare şi zidul de incintă, complexul arhitectural medieval Brebu este poate cel mai important monument şi cel mai reprezentativ de arhitectură românească din secolul al XVII-lea din Muntenia. Situat în faţa unui lac natural şi vizibil de la mare distanţă, înconjurat de ziduri înalte, asemeni unei veritabile cetăţi, monumentul de la Brebu se integrează în peisajul natural, sporindu-i astfel frumuseţea, care nu a pălit odată cu vremea.

Din datele prezentate la faţa locului aflăm că Cetatea de la Brebu a fost ridicată începând din anul 1642, la porunca lui Matei Basarab, pe un teren donat de moşneanul Stanciu şi de soţia sa, Nuşa; construc­ţia, începută de Matei Basarab, a fost terminată de Constantin Brîncoveanu. Cu peste 600 de exponate de epocă, ce o ornează astăzi, casa domnească este un important obiectiv turistic. De altfel, întreaga comună Brebu apare azi ca un astfel de obiectiv. Interesant că mulţi dintre turişti, bucureşteni mai ales, au îndrăgit aşa de mult locul încât s-au şi mutat aici şi şi-au ridicat case arătoase, care rivalizează cu cele ale localnicilor.

Primarul Adrian Ungureanu, un adevărat om al faptei, ne spune că sătenii au tot confortul: de la apă potabilă, canalizare, până la Internet şi cablu TV. „Avem chiar mai multe zone – cartiere în toată regula care aparţin azi bucureştenilor. Sunt peste 800 de persoane din Capitală care trăiesc aici, la munte.“

Întrebat ce viitor întrevede pentru comuna sa, Adrian Ungureanu spune simplu: „Turismul! Aceasta este o aşezare turistică de la natură, iar de aici poţi ajunge pe toate văile: a Prahovei, a Doftanei, a Slănicului. Poţi călători fie cu maşina, cu ATV-ul, fie cu bicicleta sau pe jos. Indiferent de anotimp!“

Vorbele sale sunt un îndemn la drumeţie, la Brebu de Prahova. Să-l urmăm!

Cristea BOCIOACĂ

La Drajna, „Poieniţa“ reînvie tradiţia populară din nordul Munteniei

În comparaţie cu Suceava, Maramureş, Alba sau Gorj, judeţul Prahova nu excelează în surse generoase de tradiţie, meşteşug, port şi cânt popular. În aceste condiţii de puţinătate a culturii rurale este cu atât mai meritorie prezenţa constantă, în peisajul folclorului, a unei formaţii artistice bazate pe voluntariat din comuna Drajna, localitate situată în jumătatea de nord a Prahovei. Sufletul acestei echipe închegate în urmă cu 20 de ani este Marin Văcărelu, directorul Căminului Cultural, o instituţie care găzduieşte şi o secţie externă a Şcolii Populare de Artă Ploieşti.

Marin Văcărelu este el însuşi pasionat de folclor. A activat în echipa de dansuri populare şi divertisment încă din şcoala generală, de când avea 13 ani. Ulterior a urmat cursurile Şcolii Populare de Artă Ploieşti, secţiunea dansuri populare, iar la Câmpulung-Muscel, acolo unde a lucrat o perioadă, a absolvit regie-actorie la Şcoala Populară de Artă din Piteşti. Peste tot unde a fost angajat, în Prahova şi Argeş, a făcut parte, întâi ca practicant şi mai apoi ca instructor, din formaţiile artistice de dansuri, grupuri vocale şi teatru pentru amatori. După 1990 s-a întors la Drajna, comuna sa natală. Aici însă nimeni nu mai stătea cu gândul la activităţi culturale. Oamenii erau preocupaţi de bani, de recuperarea pământurilor, de plecările peste graniţele ţării. O vreme s-a alăturat unor entuziaşti într-ale folclorului din Ceraşu, o comună aflată la vecinătatea cu Buzăul şi Braşovul, iar din 1994 a preluat, după un examen, funcţia de director al Căminului Cultural din Drajna.

Începuturile din 1994

La vremea respectivă căminele mai erau folosite pentru discoteci şi nunţi, iar primăriile nu păreau pregătite ori dispuse să investească în întreţinerea clădirilor. Din acest motiv, referindu-ne la toată ţara, multe dintre ele au căpătat alte destinaţii ori s-au desfiinţat. Nici vorbă aşadar de activităţi la Drajna. Marin Văcărelu mărturiseşte: „Începutul a fost greu, pe alocuri demoralizant. Oamenii aveau alte preocupări şi nimeni nu era atent la activitatea care să ducă o comunitate mai departe, peste ani, cu pecetea autenticităţii locului. După un timp, cu sprijinul unor colegi pasionaţi, coregraful Gică Radu şi corepetitorul Ion Rusu, am pus bazele Ansamblului folcloric «Poieniţa», alcătuit din copiii de la şcoală. Făceam dansuri, muzică populară şi muzică uşoară, deşi nu eram practic specializaţi în ceva anume. Tot în Drajna avem doi profesori, soţii Cioc, care au creat o şcoală de pictură. În aceste condiţii, prof. dr. Constantin Manolache, director pe atunci al Centrului Judeţean de Cultură Prahova, ne-a acordat sprijinul pentru a înfiinţa câteva clase externe ale Şcolii Populare de Artă Ploieşti, pentru secţiunile canto popular, dans popular, arte plastice şi arte vizuale. Nu greşesc dacă spun că la noi, la cămin, în general la Drajna, s-a creat în câţiva ani o efervescenţă în legătură cu activitatea culturală.“ Primăria, în subordinea căreia funcţionează căminul, s-a alăturat demersului artiştilor amatori puţin câte puţin. Astăzi autorităţile susţin cât de mult pot echipa care a devenit o emblemă a comunei.

Din dragoste de folclor, după 17 ani

Din 2011 Ansamblul „Poieniţa“ se modifică substanţial ca structură de vârstă, profesii şi exprimare: „Avem un colectiv format din 30 de persoane. O singură componentă are vârsta de 15 ani; restul membrilor se întind pe plaja de la 18 la 62 de ani. În formaţie activează cinci profesori, doi învăţători, patru studenţi, doi elevi, doi economişti, doi patroni de mici firme, doi funcţionari publici, doi mecanici etc. Avem şi şase familii, soţ şi soţie sau mame şi fiice, printre care mă număr şi eu, colegi la dansuri ori în grupul vocal. Insist asupra acestor aspecte pentru a se remarca faptul că «Poieniţa» este născută de data aceasta din dragoste. Noi toţi venim la ansamblu într-un soi de voluntariat, cu plăcerea neascunsă de a redescoperi zona, de a căuta obârşia munteanului, iar ea nu poate fi închipuită în afara cântului ţărănesc. Şi-am avut surpriza chiar şi acum să aducem la lumină nişte slove şi melodii pe care le-am găsit la veteranii comunei. Ne place să reprezentăm Prahova la festivalurile consacrate din ţară şi să spulberăm impresia că judeţul nu are cufărul lui de tradiţii. Iar rezultatul este încurajator: dansul şi cântecul din Muntenia impresionează, este savurat şi admirat oriunde mergem.“

„Poieniţa“ beneficiază de coordonarea calificată a coregrafului şi corepetitorului Dănuţ Săcuiu şi a profesoarelor de muzică Mariana Muşa – Trăscău şi Ioana Dan, cele care sunt, alături de alţi tineri, şi solistele echipei. Prima este câştigătoarea locului a III-lea la prima ediţie a Concursului „Tezaur folcloric – Moştenitorii“, deţine poate cea mai frumoasă voce tânără a Prahovei, dar este puţin vizibilă pe postul naţional TVR, deşi ar avea toate atributele – glas şi melodii vechi din Starchiojd, învăţate de la mama sa şi bătrânele satului – să fie prezentă în emisiuni folclorice de ţinută.

Succes muntenesc în Republica Moldova, Bihor, Dobrogea şi Mehedinţi

Cu acest grup de sufletişti şi iubitori de folclor autentic, Ansamblul „Poieniţa“ este invitat anual la Festivalul Minorităţilor Naţionale „Serbările Deltei“ de la Sulina, Zilele oraşului Ştei – Bihor, Festivalul Smochinelor de la Şviniţa – Mehedinţi. În 2013, la Festivalul de folclor Cânt şi dans Dobrogean de la Eforie Sud, formaţia din Drajna a fost răsplătită cu premiul al III-lea într-o competiţie la care au luat parte 28 de formaţii artistice profesioniste din 14 judeţe. La Zilele localităţii Chişcăreni din Republica Moldova dansatorii din Drajna au repurtat un succes remarcabil: „N-am să uit prea curând în ce fel extraordinar am fost primiţi şi ovaţionaţi după ce am evoluat în faţa fraţilor noştri de la Chişcăreni.“ Pe scenele din Prahova „Poieniţa“ este o prezenţă obişnuită, dar directorul Văcărelu face o selecţie a evenimentelor: „Noi nu avem sărbători folclorice ori competiţii consacrate în care Prahova şi partea aceasta din Muntenia să se prezinte lumii. De aceea am renunţat la cea mai mare parte a evenimentelor săteşti din localităţile Prahovei şi onorăm invitaţiile la festivaluri tematice din ţară. De inimă, normal, rămân Zilele comunei Drajna şi Festivalul Ţuicii din Vălenii de Munte.“

În afară de momentele artistice, succes face şi costumul specific Văii Teleajenului, cu fote în pliuri, în roşu şi negru ori în nuanţe de maro sau albastru, autentificate de specialişti ai Muzeului de Istorie şi Arheologie Prahova.

Maria Bogdan

Artă ţărănească medievală, reînviată după 236 de ani

Astăzi vă propunem pentru această rubrică un subiect special, să fiţi martorii unei inedite trude, aceea de a readuce la viaţă o casă-cramă ţărănească din urmă cu peste 200 de ani, reţinută în arhivele istorice ca fiind cea mai veche construcţie din lemn din Prahova. Crama, monument de artă medievală ţărănească, realizată de meşteri cioplitori în lemn, a fost restaurată în 1960 şi declarată muzeu de profesorul Nicolae Simache, dar după 1970 a început să se degradeze sever. În 1985 a fost demolată, câteva elemente fiind păstrate şi conservate în depozitele Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova. Replica din 2013 a casei a fost deja înscrisă în circuitul muzeal al Drumului Viilor.

Cea mai veche casă ţărănească din lemn din Prahova, o construcţie care încorpora şi o cramă, nu putea să fie ridicată în altă parte decât în inima podgoriei Dealu Mare, de la Valea Călugărească. Arhivele nu au păstrat pentru posteritate date certe, astfel că nu se cunoaşte cine a fost proprietarul care a construit crama, în anul 1777. Se ştie doar că, la naţionalizare, construcţia le-a aparţinut Brătienilor, moştenitorii acestora fiind şi cei care au primit viile după 1990, la retrocedarea proprietăţilor confiscate de fostul regim comunist. Crama, devenită muzeu în anul 1967, după ce renumitul profesor Nicolae Simache a coordonat lucrările de consolidare din 1960, a fost demolată în 1985. Ideea refacerii acestei rarităţi din arta meşteşugărească ţărănească s-a născut în urmă cu câţiva ani, după ce Consiliul Judeţean Prahova, care a şi finanţat proiectul „Crama 1777“ cu 5 milioane de lei vechi din bugetul judeţului, a inaugurat Drumul Viilor, un traseu turistic care intenţionează să pună în valoare obiectivele vitivini­cole din Dealu Mare.

Modelul original

Construcţia nu a putut fi recompusă pe amplasamentul real, deoarece actualii proprietari nu au dorit acest lucru. Ea a fost realizată pe un lot asemănător ca dispunere şi relief donat de familia muzeografului Nina Grigore, unul dintre arheologii implicaţi în realizarea acestui proiect. Interesant este modul în care specialiştii au recompus şi au dat viaţă cramei sau casei de acum 236 de ani. Ei au respectat cât au putut elementele descriptive reţinute în arhiva Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova. Descrierea care a servit proiectului pomeneşte despre o cramă compusă din două încăperi, cea mare folosind la obţinerea mustului, iar cea de a doua, pentru păstrarea vinului. Clădirea era din bârne masive de stejar, cuiele de prindere fiind tot din lemn. La faţadă avea o prispă de dimensiuni neobişnuite, mărginite de şase stâlpi mari de stejar, sculptaţi manual, cu barda, de meşteri cioplitori în lemn. Pe stâlpi se sprijinea o cosoroabă sculptată în stejar, iar uşa dublă era fixată într-un cadru masiv, un adevărat portal monumental, deasupra căruia se putea citi, în litere chirilice, anul construcţiei. Cheile de la uşă erau lucrate tot manual, din fier. Acoperişul era asigurat de o învelitoare din şindrilă.

Replica în timp

Aşadar, proiectanţii au avut modelul la îndemână şi nu aveau decât să găsească soluţiile tehnice pentru a realiza o copie a cramei din epoca medievală. Noua casă din lemn păstrează arhitectura originară, dar i-au fost ataşate spaţii noi: partea de lemn a clădirii este construită în aceeaşi manieră, folosind elementele de lemn recuperate şi restaurate (bârne, grinzi de planşeu, portalul de intrare), precum şi elemente noi confecţionate după modelul celor originare, montate în cuie de lemn; partea supraterană a extinderii s-a realizat din zidărie portantă de cărămidă plină, iar subsolul – din zidărie de bolovani de râu. În camera mare sunt prezentate unelte pentru viticultură şi prelucrarea strugurilor, o presă de mari dimensiuni, de sfârşit de secol XIX, o pompă de vin fabricată în Germania, un lin cioplit în lemn, un atelier de dogărit. În beci – gândit ca sală de degustare – se găseşte o colecţie de butoaie pentru vin şi rachiu de tescovină, un cazan de ţuică, o colecţie de ceramică veche. În fine, la mansardă, numită „Mlădiţele vieţii“, a fost organizată o expoziţie centrată pe modul în care viţa-de-vie s-a reflectat în arta populară românească: icoane pe sticlă, costume populare, textile de interior, lăzi de zestre etc.

Ordine şi dezordine, natural şi artificial

Cum spuneam, terenul oferit pentru reconstrucţie imita denivelările din amplasamentul iniţial. Acestuia i-au fost împrumutate totuşi elemente de modernitate. Aranjamentul exterior, care a trebuit să fie rezolvat într-un timp destul de scurt, este unul care place ochiului. Pentru curtea interioară, unde a fost imaginată o alee sinuoasă, mărginită de o bandă cu flori, ambele delimitând zona înierbată, imaginaţia peisagistului n-a fost extrem de solicitată. Câteva begonii, flori de piatră, trandafiri, muşcate de grădină şi trandafiri japonezi au rezolvat şi coloritul, şi decorul. Conturul curţii a fost accentuat prin câteva exemplare de thuja. Provocatoare a fost intrarea în curtea muzeului, pe un teren denivelat, mai ales că spaţiul nu permitea o desfăşurare de forţe. Treptele s-au realizat din piatră de râu, iar de-o parte şi alta spaţiul este ceva între ordine şi dezordine, natural şi artificial, o combinaţie care, în ciuda contrastelor, arată destul de reuşit. Nu oricine îşi imaginează o margaretă de câmp lângă un ienupăr scos din pepinieră! Şi totuşi margaretele sunt cele care salvează întreaga compoziţie, cel puţin în timpul vegetaţiei. Ce nu este în ton cu secolul al XVIII-lea? Gardul masiv din fier, folosit astăzi în mediul rural, dar în disonanţă totală cu meşteşugul ţărănesc tradiţional, axat pe folosirea lemnului masiv. O împrejmuire în ton cu prispa cramei parcă ar fi dat mai bine. Nu ne împiedicăm însă de acest amănunt! Una peste alta, efortul de a aduce în memoria timpului prezent arhitectura şi obiceiurile podgorenilor de acum peste două secole merită cu adevărat preţuirea noastră!

Maria BOGDAN
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.16, 16-31 AUGUST 2013

Comuna Măgurele, judeţul Prahova, legendă şi istorie învelite în modernism

Înşirate pe firul văii largi a apei adesea învolburate a Teleajenului, asemenea unui şirag de perle verzi, cele trei sate care compun comuna Măgurele – satul de centru, Măgurele, Iazu şi Coada Malului – vin acum în faţa trecătorilor, care caută muntele înspre Cheia şi cetatea Braşovului, pe vechiul drum „de care şi telegi“, cu miros de cireşe şi căpşuni.

În centrul satului de reşedinţă, drumeţii se află faţă în faţă cu palatul din beton şi sticlă al sediului primăriei, străjuit de bustul legendarului Burebista, de al cărui nume sunt legate atâtea legende: un însemnat tezaur descoperit în apropierea fostei gări de la Coada Malului, dar şi un izvor cu apă limpede adus în sat printr-un canal săpat în stâncă, cale de kilometri, izvor din care îşi potolesc setea deopotrivă localnicii şi trecătorii de azi de pe DN1A, bucuroşi şi mândri de faptele marelui rege al dacilor, ai căror paşi au lăsat urme de neşters.

Tradiţia şi prezentul sunt aici la ele acasă

Despre Măgurele se spune că satul ar fi apărut ca un punct de reper, pe Valea pitorească a Teleajenului, în apropierea vechiului târg al Văleniului de Munte, cu mai bine de o jumătate de mileniu în urmă, poate chiar din vremea lui Vlad Ţepeş. Dat fiind că aşezarea este atestată documentar în anul 1503, în timpul domnitorului Radu cel Mare, localnicii intenţionează chiar în acest an să marcheze 510 ani de existenţă a aşezării. La timpul prezent, oamenii locului au destule motive să se mândrească cu satul natal. De altfel, încotro îţi întorci acum privirea, alături de mulţimea caselor noi, multe tip vilă, ridicate de nou-veniţi, orăşeni din Ploieşti, în căutare de linişte şi confort, se văd şi numeroase edificii impunătoare, pre­cum Centrul cultural, Centrul Medical, şcoli noi, grădiniţe, dar şi o modernă bază sportivă şi Stadionul Viitorul. Tânărul primar, Vasilică Diaconu, el însuşi fiu adoptiv al comunei, venit aici tocmai din orăşelul vrâncean Panciu, om energic şi iscusit în ale construcţiilor, ne vorbeşte cu multă căldură despre paşii făcuţi pe drumul modernizării localităţii, devenită o comună cotată deja la standarde europene: cu apă la robinet în casele tuturor celor peste 4.000 de locuitori, cu gaz metan, cu Internet, cu asfalt până la ultima ulicioară, cu un impunător parc în centrul comunei, cu locuri de joacă pentru copii, dar şi cu grijă faţă de mediu. Vizitatorii de azi ai comunei descoperă o parte din spiritualitatea creştin-ortodoxă, reprezentată de cele patru biserici: Sfânta Treime, din partea de sus a satului de centru şi zidită în anul 1780, cu un stil arhitectonic simplu, inspirat din forme ale artei populare, Adormirea Maicii Domnului, din partea de jos, clădită în acelaşi an, 1780, Sfântul Dumitru, din satul Iazu, ridicată în anul 1875, şi cea cu hramul Sfinţii Mihail şi Gavril, din Coada Malului, ridicată de localnici în... 1942, pe o fundaţie de piatră, sub formă de cruce. Pe lângă biserici, satele de aici mai sunt împodobite şi cu numeroase troiţe.

Un arbore pentru fiecare

Dornică să marcheze cu ceva anume împlinirea unui veac de la Marea Unire din 1918 şi cinstirea memoriei eroilor comunei, administraţia locală a demarat o insolită acţiune de sădire de arbori pe dealurile singuratice din zonă. Astfel s-a plantat câte un arbore pentru fiecare erou al comunei, fiind sădiţi mai exact 142 puieţi de stejar, tei şi brazi, chiar pe dealul din apropierea locului de unde-şi aduce apele izvorul lui Burebista, devenit un veritabil loc de pelerinaj. Apoi, acţiunea s-a continuat într-o zonă apropiată, cu alte câteva mii de puieţi de arbori. Odată cu aceştia au mai fost sădiţi şi câteva mii de pomi pe dealurile din preajma satelor: cireşi, meri şi pruni, reluând o mai veche tradiţie de înfiinţare de livezi.

Alături de oameni, împreună cu ei

„Avem multe oportunităţi care încă nu sunt puse cum se cuvine în valoare“, ne mai spune primarul Vasilică Diaconu. „Ne gândim nu numai la dezvoltarea de noi plantaţii pomicole, la extinderea culturilor de zmeură şi de căpşuni, pentru că avem puter­nice tradiţii pomicole, ci ne dorim ca anii următori, pe „dealurile singuratice“, să continuăm plantarea de pomi fructiferi. Iar acolo unde terenurile nu pot fi exploatate optim vrem să realizăm diferite investiţii, precum înfiinţarea unor parcuri fotovoltaice, aşa cum este şi cel recent înfiinţat de către o firmă din Danemarca. Important este că acum, în timp de criză, să nu părăsim ideea de a face investiţii noi“, ne mai încredinţează edilul din Măgurele. „Vrem să asigurăm locuri de muncă pentru tinerii şomeri. Chiar dacă există 500 de salariaţi ai celor 35 de firme ale localnicilor, cred că vom putea oferi şi alte locuri de muncă prin noile investiţii preconizate a fi realizate cu fonduri europene. Oamenii de la noi visează şi la agroturism, la o mare pensiune la poalele dealului, la înfiinţarea unui parc industrial, cu participarea comu­nelor vecine, organizarea unei pieţe de produse agricole şi la alţi investitori străini. Primarul este pregătit să meargă în curând în China pentru o plănuită investiţie la Măgurele. Aşa se construieşte azi la noi o comună cu adevărat europeană!“

Cristea BOCIOACĂ
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.12, 16-30 IUNIE 2013

8,55 milioane de euro, finanţare pentru 3 GAL-uri din Prahova

În anul 2012 au fost declarate eligibile şi acceptate spre finanţare europeană nerambursabilă (FADR, Axa 4 – LEADER din cadrul PNDR 2007-2013) 82 de parteneriate public-private (Grupuri de Acţiune Locală), cu o valoare totală eligibilă de 228 milioane de euro. 28 de proiecte de dezvoltare rurală au fost respinse. Acestea se adaugă altor 81 de GAL-uri aprobate anterior, cu o valoare eligibilă de 226 milioane de euro. Prahova lucrează din 2010 la documentaţia premergătoare depunerii dosarelor şi, după mai multe peripeţii, generate de erori care au dus iniţial la refuzul de finanţare, în 2012 a primit aviz favorabil pentru trei GAL-uri. Două localităţi din judeţ (Proviţa de Sus şi Gura Vadului) sunt incluse în parteneriat cu judeţele limitrofe, Buzău şi Dâmboviţa.

Cele trei GAL-uri din Prahova au primit în ianuarie şi februarie Decizia de autorizare, eliberată de Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, fiecare trecând apoi la organizarea structurilor de coordonare şi execuţie: adunări generale ale acţionarilor, consiliul director, comisia de selecţie a proiectelor şi compartimentul administrativ, condus de un manager. Ele funcţionează ca autorităţi de management, duse mai aproape de beneficiarii de proiecte.

Fiecare GAL a primit o valoare de finanţare de 2,85 milioane de euro, deci un total de 8,55 milioane de euro. În perioada următoare, grupurile vor trece la lansarea apelului de proiecte, iar acestea pot fi depuse la unitatea de implementare din cadrul GAL de către autorităţile publice, ONG-uri sau unităţile private de pe raza administrativă a localităţilor asociate în parteneriatul public-privat.

Ce activităţi poate finanţa GAL

Finanţarea din fondurile GAL este posibilă doar pentru unele măsuri:

– Axa 1 – Creşterea competitivităţii sectorului agricol şi silvic:

• Măsura 111 – Formare profesională, informare şi difuzare de cunoştinţe; 

• Măsura 112 – Instalarea tinerilor fermieri;

• Măsura 121 – Modernizarea exploataţiilor agricole;

• Măsura 123 – Creşterea valorii adăugate a produselor agricole şi forestiere;

• Măsura 142 – Crearea grupurilor de producători;

• Măsura 143 – Furnizarea de servicii de consiliere şi consultanţă pentru agricultori.

– Axa III – Îmbunătăţirea calităţii vieţii în zonele rurale şi diversificarea economiei rurale:

• Măsura 312 – Sprijin pentru crearea şi dezvoltarea de microîntreprinderi;

• Măsura 322 – Renovarea, dezvoltarea satelor, îmbunătăţirea serviciilor de bază pentru economia şi populaţia rurală şi punerea în valoare a moştenirii rurale;

• Măsura 313 – Încurajarea activităţilor turistice;

• Măsura 421 – Implementarea proiectelor de cooperare.

19,2% dintre localităţile Prahovei, incluse în GAL-uri

Grupurile din Prahova includ, în total, 20 de localităţi, ceea ce înseamnă 19,2% din totalul comunelor şi oraşelor din judeţ. GAL „Colinele Prahovei“, cu sediul în comuna Floreşti, cuprinde în parteneriat şapte comune – Filipeştii de Târg, Măgureni, Floreşti, Băneşti, Cocorăştii Mislii, Scorţeni şi Vâlcăneşti.

Până acum, în structurile de conducere au fost desemnaţi preşedintele şi directorul executiv. Acesta din urmă, Gheorghe Gîţ, ne spunea că, în mod cert, fiecare localitate va depune proiecte mai ales pentru a completa infrastructura de bază – drumuri, apă, gaze, însă nu este de neglijat potenţialul turistic al zonei.  Cel de-al doilea GAL, „Valea Cricovului“, vine dintr-o zonă specializată în proiecte europene, mai multe programe de acest fel fiind aplicate aici.

Grupul are 40 de membri (11 autorităţi publice, 16 societăţi comerciale, o societate agricolă, 3 întreprinderi individuale, 7 ONG-uri şi 2 parohii) şi acoperă un teritoriu de 586 kmp, cu 69.981 de locuitori. Comunele asociate fac parte din zona viticolă Dealu Mare (Bucov, Valea Călugărească, Urlaţi, Ceptura), din cea pomicolă (Iordăcheanu, Gornet – Cricov) şi câmpie (Albeşti – Paleologu, Drăgăneşti, Ciorani, Sălciile şi Jilavele, ultima localitate fiind din judeţul Ialomiţa).

Localităţile din zonele de câmpie au în vedere să depună proiecte pentru realizarea unor perdele de protecţie pe câteva sute de hectare.

În fine, ultimul GAL, „Treimea Colinelor“, include un parteneriat în trei, comunele Brebu, Aluniş şi Vărbilău.

Printre intenţiile deja exprimate ar fi realizarea unei fabrici de ciocolată şi a unei plantaţii de alun, iar pentru Brebu importantă este valorificarea potenţialului cultural din Brebu Megieşesc şi Brebu Mănăstiresc, dat fiind edificiul de bază, Complexul arhitectural Brebu, care include biserica, fântâna şi casa domnească a voievodului Matei Basarab, precum şi casa pictorului Sava Henţia (1848-1904).

Maria BOGDAN
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.7, 1-15 APRILIE 2013

Muzeul Pietrei din Sângeru

Poetul Lucian Avramescu a rămas puternic ataşat de satul naşterii sale, Sângeru –Prahova, despre care spune, mai în glumă, mai în serios, că este „centrul pământului“. În casa bunicilor şi părinţilor, lipită de sediul primăriei şi lucrată într-un fel care aminteşte de gospodăria rurală solidă şi bine consolidată, vine ori de câte ori programul de la Bucureşti îi permite. Multe slove – versuri de dragoste sau texte publicate într-una dintre publicaţiile „quality“ şi de agenţia proprie de ştiri – îşi au plămada în acest loc al regăsirii şi al rădăcinii. Nici măcar o singură zi de la Dumnezeu nu poate sta fără să aştearnă gânduri şi rânduri: „Am scrisul în sânge“, afirmă acesta. Şi mai are Lucian Avramescu ceva în sânge, răscolirea printr-o artă uitată şi tocmai de aceea adusă la viaţă într-un spaţiu restrâns: cioplitul în piatră. Aşa s-a născut Muzeul Pietrei, singurul de acest gen din zonă, poate din ţară, după ştiinţa poetului.

Piatra este elementul definitoriu al casei-muzeu. E un fel de specificitate de demult a locului, care face clădirea imediat remarcată. Este situată în vatra satului, într-o companie care constituie nucleul istoric al aşezării, peste drum de Muzeul sătesc Sângeru, din reţeaua Muzeului de Istorie şi Arheologie Prahova, amenajat în conacul familiei tretivistiernicului Andrei Bozianu, şi de Biserica „Sf. Apostol Andrei“, zidită tot de Bozianu, drept slavă Domnului că l-a scăpat de turci. Face corp comun cu sediul administraţiei din localitate, altminteri donaţie către obşte a bunicului poetului, aceeaşi destinaţie publică având şi Muzeul Pietrei, deschis vizitatorilor oricând, fără taxă de intrare.

1.000 de piese de artă ţărănească

Conacul, să-i spunem aşa, de la balconul căruia poetul vede peste case, până, hăt, peste dealuri, este o construcţie masivă din piatră, cu ziduri groase de aproape 80 cm, tipică arhitecturii rurale de acum două secole. Clădirea, moştenire de la bunici, a fost regândită şi respaţiată folosind piatra şi lemnul, încăperilor existente adăugându-li-se compoziţii noi. Una dintre săli, sprijinită în coloane din lemn, are ca elemente de rezistenţă un şemineu generos, bănci şi mese cioplite în piatră, pe care se sprijină ceşti (de cafea) uriaşe scobite tot în rocă albă. Muzeul în sine conţine, afară şi înăuntru, peste 1.000 de lucrări în piatră, realizate de artişti ţărani.

Lucian Avramescu investeşte de mai bine de 10 ani în această pasiune a sa: „Fac totul din banii mei, nu cu ajutor guvernamental, nu cu finanţări europene şi redau, gratuit, spaţiului rural o cultură pe care a stăpânit-o şi nu trebuie s-o piardă.“

Lucian Avramescu colectează sculptura naivă direct de la puţinii cioplitori în piatră din satele Prahovei şi Buzăului sau cumpără blocurile de piatră pe care apoi le şlefuiesc artiştii direct în curtea interioară. Motivele sunt toate rurale sau de artă tradiţională: animale, obiecte de uz gospodăresc, figurine umane.

O tabără de sculptură pentru elevi şi studenţi

Dacă se va opri, dat fiind că spaţiul este deja aglomerat în artă ţărănească? „Nu. Adun pietre de oriunde, şlefuite de natură sau modelate de artişti ţărani. Nu mă pot opri.“ Dimpotrivă, Lucian Avramescu doreşte mai mult: „Vreau să deschid o tabără de sculptură (n.n. – în timp ce altele, de stat, se închid), fără bani, cu cazare gratuită, mâncare, vom mai vedea, am şi ceva păsări şi animale, unde să vină tinerii – elevi sau studenţi – să înveţe să lucreze în piatră aici, unde auzi gresia crescând.“ Într-un alt corp de clădire (curtea are 3 construcţii separate), poetul visează la un muzeu rezervat sculptorului George Apostu, prietenul său dispărut în 1986 la Paris, pe care-l consideră al doilea, după Constantin Brâncuşi, în sculptura modernă. O parte din lucrări (în lemn şi piatră) sunt deţinute de Lucian Avramescu şi vrea, pe unele dintre ele, să le expună la Sângeru. De unde atâta disponibilitate pentru obşte? „Vreau să las în urma mea lucruri trainice“, a spus, fără ocolişuri şi oarecum indiferent la însemnătatea gestului pentru toţi ceilalţi, poetul Avramescu.

Maria BOGDAN
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.7, 1-15 APRILIE 2013

Colceag, comuna care îşi caută drumul spre confort

Localitatea Colceag, formată din satele Parepa – Ruşani, Colceag, Vâlcelele şi Inoteşti, este situată în câmpia din sud-estul judeţului Prahova, are o populaţie de 5.172 de locuitori şi 2.114 gospodării. Activitatea de bază este agricultura: comuna dispune de 4.698 ha arabil, dintr-o suprafaţă totală de 5.795 ha, o medie de 2,22 ha arabil/gospodărie şi 25 de agenţi economici, cu 47 de salariaţi, dintre care 6 unităţi de prestări servicii în agricultură. Bugetul localităţii este totuşi unul mic, de aproximativ 3-400.000 lei, venituri proprii, iar cu sumele pentru echilibrare (din TVA şi IVG – inclusiv cota pentru plata salariilor cadrelor didactice) ajunge undeva la 5 milioane de lei, după cum estima primarul Gabriel Papainog, aflat la al doilea mandat în această funcţie.

Prima investiţie în infrastructură

Autorităţile locale ezită în a aprecia dacă localitatea este una medie ori săracă. Până la urmă au decis că este medie spre săracă. Adevărul este că puţinătatea bugetului se vede în infrastructură: localitatea nu este conectată la gazul metan, apă curentă şi canalizare. Abia din acest an va începe un proiect aprobat spre finan­ţare europeană prin POS Mediu, Axa prioritară 1, sector apă/apă uzată, în valoare de 11,3 milioane de lei, pentru satele Inoteşti şi Colceag. Investiţia presupune realizarea gospodăriei de apă (captare, tratare, reţea de aducţiune şi reţea de distribuţie) şi a canalizării, plus staţie de epurare, pe o distanţă de 8 km, cu 483 de racorduri, ceea ce înseamnă tot atâţia abonaţi pentru ambele servicii. Deocamdată, autorităţile aşteaptă ajutorul Consiliului Judeţean care s-a angajat să suporte partea de cofinanţare pentru oricare proiect derulat din fonduri europene din toate localităţile Prahovei. Aşezările din mediul rural ar putea fi ajutate de o decizie a administraţiei judeţene, exprimată public de preşedintele Mircea Cosma: „Toţi banii vor merge spre infrastructura publică primară: apă, gaze, canalizare, drumuri, energie, şcoală, dispensar uman. Nu vom mai sprijini niciun proiect fantezist. Dacă avem create aceste condiţii atunci putem spera să vină şi investitorii.“

Drumuri praf, la propriu şi la figurat

Cât despre drumuri, poate şi pentru că întâi se aşteaptă introducerea reţelelor de apă şi canalizare, până şi şoseaua din administrarea Consiliului Judeţean Prahova, care traversează localitatea de la un capăt la altul, este deteriorată. Dacă în alte comune asfaltarea drumurilor locale este şi de 100%, la Colceag acestea sunt modernizate pe doar 4,15 km, printr-o investiţie asigurată din fonduri proprii, anul trecut, restul de 31,2 km fiind încă din pământ sau piatră. Primarul Gabriel Papainog spune că bugetul a rezervat o sumă pentru asfaltarea, în 2013, a 3 km: „Mergem din aproape în aproape. Anii trecuţi am avut şi noi un proiect aprobat în cadrul PNDI (Programul Naţional de Dezvoltare a Infrastructurii), pentru 3,8 km de şosea, dar acesta a fost blocat, după cum se ştie. Vom lucra totuşi la şanţuri şi trotuare, măcar în dreptul instituţiilor publice, cu precădere la şcoli. Este tot ceea ce ne putem permite în clipa de faţă.“

Şcoala şi sănătatea, de nota 10

Infrastructura şcolară şi sanitară a fost pusă foarte bine la punct. Anul trecut, printr-un parteneriat cu Consiliul Judeţean Prahova, a fost dat în folosinţă un centru medical, care a costat 950.000 lei, bugetul local con­tribuind cu 10% din sumă, iar diferenţa a fost asigurată din fondurile publice aflate la dispoziţia autorităţilor judeţene. În privinţa şcolilor, nu numai la Colceag, ci şi în toate comunele din Prahova, prin programul iniţiat de Ministerul Educaţiei şi continuat/sprijinit de administraţia judeţeană, unităţile şcolare au fost modernizate, dotate cu mobilier nou sau recondiţionat, conectate la reţea de apă proprie (puţuri cu hidrofor) şi la reţeaua de încălzire (centrale termice), iar obligativitatea de bază a fost aducerea grupurilor sanitare în interiorul clădirilor. Acest lucru a fost realizat 100% şi la Colceag. Profesorul Ioan Tachie, viceprimar în acest mandat, ne-a declarat că de acest minim confort beneficiază toţi cei 426 de elevi din 4 şcoli şi 171 de preşcolari din 4 grădiniţe. Ca posibilitate de petrecere a timpului liber, tinerii au două cămine culturale: „Spaţiile sunt folosite pentru nunţi, botezuri, mai nou, parastase şi mai puţin de adolescenţi. Din acest an şcoala a început colaborarea cu un teatru pentru copii pentru câteva spectacole pe an.“

De bază, tot agricultura

Localitatea nu are o dispunere geografică şi nici resurse naturale ori de infrastructură atât cât să devină interesantă pentru investitori. Mai ales pentru cei străini, aducători de capital. Întreprinzătorii sunt cu toţii din comună, 25 la număr, numărând laolaltă buticarii şi societăţile agricole. Activitatea de bază este agricultura. Terenul este lucrat în arendă de 6 întreprinderi individuale, persoane fizice ori societăţi comerciale, care exploatează între 200 şi 700 ha fiecare. Patru dintre ele au accesat programe europene care le-au permis o dotare cu utilaje agricole şi tractoare corespunzătoare. Culturile înfiinţate sunt cele tradiţionale: grâu, porumb, orz, rapiţă şi floarea-soarelui. Singura problemă ar fi o inconsecvenţă a prestatorilor de servicii în a-şi securiza exploatarea unei suprafeţe compacte, în mod constant şi pentru mai mulţi ani: „Proprietarii fug de la un fermier la altul şi nu pentru că aşa ar vrea, ci pentru că există o diferenţă mare a cotei de plată în produse, care variază de la 350 la 600 kilograme de grâu/porumb pentru fiecare hectar dat în arendă“, spunea viceprimarul.

În ceea ce priveşte zootehnia, la Colceag „nu mai este ce a fost odată“. Şi nici nu mai ştim dacă fiecare comună din România chiar trebuie să aibă de toate sau se poate rezuma doar la activităţi în funcţie de resurse. Inventarul zootehnic este sumar: 505 capete bovine, respectiv un animal la 4 gospodării; 1.210 capete porcine, unul la două familii; 342 de oi, un exemplar la şase gospodării, şi 27.363 de păsări, o medie de 13 pe fiecare gospodărie.

Maria Bogdan
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.5, 1-15 MARTIE 2013

Între bun gust şi indecenţă

Vă propunem pentru acest număr al revistei noastre să vorbim, la rubrica prezentă, despre „casa tuturor“ dintr-o aşezare rurală, locul de unde se dă ora exactă locală şi unde se iau decizii care afectează fiecare om, fiecare gospodar: primăria. Aproape întotdeauna se spune că aşa cum arată primarul sau aşa cum arată sediul administraţiei publice tot aşa este şi comuna, gospodărită ori ba. La o adică, nici nu poţi cere ordine dacă o primărie nu este ea întâi de toate ordonată. În Prahova, în ultimii şase ani, aproximativ 70% dintre sedii au fost renovate, extinse, modernizate sau refăcute de la firul ierbii. Construcţiile sunt în fel şi chip, care mai scumpe, care mai atipice arhitecturii satului, care mai somptuoase, care mai decente. Mai puţine sunt însoţite şi de grija pentru detalii exterioare.

La Apostolache, sediul administraţiei publice locale este recent construit. Primarul Mihail Bratu, reales de patru ori în funcţie, avea la dispoziţie mai multe soluţii. Cea mai simplă ar fi fost să arunce câteva îmbinări metalice, să le compartimenteze, să le îmbrace în sticlă, marmură şi termopane. Dar domnia sa a ales un proiect nu neapărat modest, dar care dă infinit mai bine: construcţia păstrează o înălţime decentă, este „plină“, solidă, distribuită echilibrat, foloseşte lemn şi se încadrează perfect în peisajul colinar. Şi nu numai în decorul rural, ci şi în nota arhitecturii celorlalte clădiri publice, şcoală, centrul cultural, dispensar uman sau veterinar. În interior, construcţia este cât se poate de modernă, ceea ce înseamnă că stilul clasic ori sobru nu împiedică cu nimic o abordare plină de confort pe dinăuntru. Primarul nu a scos clădirea la stradă, ci a plasat-o mai la interior, atât cât să-i dea voie să amenajeze un mic spaţiu verde de „bun venit“, bine flancat de pavaj.

Olari este o comună înfiinţată în 2004. Şi sediul este, aşadar, nou-nouţ. Trebuie să spunem că localitatea este una de legumicultori, oameni preocupaţi de felul în care arată casele şi curţile interioare. Şi sunt, trebuie să spunem, gospodării una şi una. În aceste împrejurări, nici primăria nu putea fi mai prejos. Construcţia este modestă ca dimensiune, nu ştim cât de inspirată arhitectural, dar în mod cert aerul de curăţenie şi prospeţime este predominant. Mica grădină din faţă prezintă un exces de aranjament peisagistic, dar atâta vreme cât brazii argintii şi ceilalţi arbuşti sunt încă mărunţi, aglomerarea de flori, arboret şi compoziţii nu sufocă. Cum era şi normal, la o aşa bogăţie de solarii, comuna nu duce lipsă de răsaduri cu flori, astfel încât tot timpul anului, de la panseluţe, trecând la trandafiri şi sfârşind cu tufănelele, spaţiul este scăldat în culoare şi parfum. Una peste alta, face o impresie foarte bună ca prima instituţie din comună să fie îngrijită şi extrem de primitoare. Şi încă un amănunt: primarul Milică Voinescu se ocupă personal de grădina administraţiei şi are pretenţia ca toate instituţiile publice să arate la fel de ordonat.

În comuna Măgureni, autorităţile n-au rezistat tentaţiei şi au proiectat un sediu impunător, dar care n-are loc într-un top 10 al celor mai mari primării din judeţ. Construcţia este însă una plăcută, chiar dacă face risipă de spaţiu. În interior, casa scării joacă, dacă vreţi, rol de seră de flori, aspect care îmblânzeşte ambientul rece, oarecum gol şi impersonal al acestei părţi de clădire. De altfel, holurile generoase în exces sunt oarecum estompate cu diverse compoziţii, din care nu lipsesc plantele la ghiveci. Intrarea este proiectată separat, una pentru maşini şi alta pentru salariaţi şi public, aleile fiind despărţite şi flancate de benzi florale. Arborii (sălcii) şi arbuştii sunt plantaţi de curând, astfel că nu şi-au pus în valoare prezenţa. Aleea pietonală este mărginită de bănci (canapele) şi de un fel de mese rustice, robuste, din lemn neprelucrat, un pic nepotrivite ca îmbinare şi culoare, amănunt care poate fi iertat totuşi, având în vedere că primarul Gheorghe Iarca a făcut lucrurile pe rând, iar o parte din mobilier este donat.

La Poienarii Burchii, la fel ca la Apostolache, spaţiul din faţa sediului administraţiei (vechiul local, recâştigat în instanţă de foştii proprietari, era şi este clădire monument istoric) n-a fost spart ori sufocat cu betoane. Notă foarte bună pentru iubitorii de verde, care au înţeles că un gazon face cât o mie de pavaje colorate. Dacă şi gazonul este întreţinut cum se cuvine, şi este, reuşita amenajării unei bucăţi de grădină este ca şi asigurată. Ar fi de reproşat poate faptul că designerii au folosit doar conifere, uitând complet de liliacul sau iasomia specifice zonei. În schimb, fiindcă în zonă există o unitate specializată în producerea butaşilor de trandafir, micul parc este inundat de multe soiuri de rose (trandafiri), care asigură înflorirea din iunie şi până târziu, în octombrie.

Anul trecut, în Prahova au fost inaugurate mai multe sedii ale administraţiei publice locale, printre care Bărcăneşti şi Berceni. Presa locală s-a întrecut în superlative, prima fiind considerată cea mai mare primărie din judeţ, iar a doua – cea mai modernă. La Bărcăneşti era nevoie de construcţie, dat fiind faptul că peste vechea clădire a trecut autostrada, dar nimeni nu s-ar fi gândit că va ieşi un gigant. Cam prea mare şi cam prea ieşită din peisaj, peste măsură de înflorată arhitectural, dacă e să ne întrebaţi pe noi. Cât despre construcţia de la Berceni, să spunem doar că are 15 birouri... De altfel, primăriile din comunele prahovene s-au întrecut, să spunem aşa, în dimensiuni. Cea mai mare rămâne construcţia din Brazi, fiind urmată de primăriile Bărcăneşti, Floreşti, Târgşoru Vechi, Berceni, Gornet Cricov, Bucov, Ceraşu, Tomşani, Colceag, Măgurele etc.

Maria Bogdan
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.3, 1-15 FEBRUARIE 2013

Drumul Sării, o nouă cale turistică

După ce, în ultimii ani, autorităţile judeţene din Prahova au inaugurat un număr de drumuri consacrate agroturismului, şi anume: Drumul Vinului, Drumul Fructelor şi Drumul Voievozilor, iată că acum, când anul se sfârşeşte, după mai bine de trei ani de lucru continuu, la Telega, binecunoscută localitate, care marchează punctul de legătură dintre Valea superioară a Prahovei şi cea a Slănicului, a fost inaugurat Drumul Sării. Un drum străvechi, folosit cu succes încă din timpul Daciei Romane, dar abandonat de mai multă vreme, izolându-se astfel aproape toate localităţile din această importantă zonă turistică a ţării.

.... articolul complet pe baza de abonament, detalii ....

Cristea BOCIOACĂ

Sistemele fotovoltaice vor ilumina primăriile prahovene

Consiliul Judeţean Prahova, împreună cu Agenţia pentru eficienţă energetică şi de energii regenerabile – AE3R, Prahova a inaugurat sistemul fotovoltaic din comuna Ariceştii Rahtivani, al doilea din judeţ şi din ţară, aparţinând unei autorităţi publice locale. Cele 19 panouri fotovoltaice, realizate în tehnologie siliciu policristalin, dezvoltă o putere de 4,5 KWp, câte 240 Wp fiecare. Ele au fost instalate în faţa primăriei şi vor avea ca scop asigurarea alimentării cu energie electrică a instituţiei pe întreaga perioadă a anului.

.... articolul complet pe baza de abonament, detalii ....

Stelian Ciocoiu
LUMEA SATULUI NR.22, 16-30 NOIEMBRIE 2012

La Brazii de Prahova, deşi câmpul respiră petrol, oamenii trăiesc şi din agricultură

Cine nu cunoaşte azi comuna Brazi, localitate aflată la mai puţin de cinci kilometri de Ploieşti, la o altitudine de numai 73 de metri, acolo unde Prahova, împreună cu Leaotul şi Viişoara, formează o luncă? Alcătuită dintr-o salbă de şase sate, comuna a devenit celebră deopotrivă prin Rafinăria PETROBRAZI şi numeroasele sale unităţi de prelucrare şi distribuţie a petrolului, de producere a energiei termice şi electrice, prin parcuri industriale, prin puzderia de firme comerciale din cele mai felurite domenii (vreo trei sute la număr), dar şi prin câmpurile roditoare. Chiar dacă agricultura-i oarecum în plan secund, aceasta ocupă un loc de frunte, prin recolte mari, contribuitoare şi atunci când vine vorba de susţinerea pieţelor oraşului reşedinţă de judeţ. Cu legume timpurii şi proaspete, cu produse lactate şi altele. O susţinere pe care zeci şi chiar sute de localnici o aduc din plin! Asta, fiindcă aici, la Brazi, pământul – aproape 5.000 ha – este roditor, iar izlazurile au iarbă grasă.

.... articolul complet pe baza de abonament, detalii ....

Cristea BOCIOACĂ
LUMEA SATULUI NR.21, 1-15 NOIEMBRIE 2012

Abonează-te la acest feed RSS