goodwill mai2022 top
update 18 May 2022

Mănăstirea Pissiota, ctitoria de suflet a unui aromân venit din Munții Pindului

Mănăstirea Pissiota, din Poienarii Burchii (Prahova), este așezământ monahal de măicuțe, redeschis după 1990, prin nevoința obștilor conduse de starețele stavrofore Mihaela Novacovski și Irina Călin. Biserica este considerată unicat în peisajul mănăstiresc sudic, dar la fel de multă curiozitate stârnește numele acestui lăcaș.

Trebuie să spunem întâi de toate că această localitate din partea de sud-vest a județului Prahova, Poienarii Burchii, este atestată documentar din 1594, când proprietara moșiei „Poeana“, Doamna Stanca, soția domnitorului Mihai Viteazul, închină satul mănăstirii Simonopetras, de la Sfântul Munte Athos. Lăcașul însă este unul de dată recentă, fiind construit între anii 1928-1929 de industriașul Nicolae Pissiota (1860-1940) și soția sa Zoe Pissiota (1868-1940). Dar cine este și de unde vine acest ctitor ce-și doarme somnul de veci alături de soție și familie, chiar în cripta lăcașului?

Ei bine, Nicolae Nacu Pissiota este un aromân născut în anul 1860 la Hrupiste, lângă Lacul Kastoria, în Grecia, pe atunci, parte a Imperiului Otoman. Famila se ocupa cu oieritul, dar micul Nacu, fiind un elev meritoriu, este purtat prin școli. Ajunge să studieze la Paris, însă aici se îmbolnăvește de tuberculoză, maladia obligându-l să se întoarcă acasă, undeva în Munții Pindului, unde se însănătoșește miraculos după un an.

Revine la Paris, termină studiile cu diplomă de inginer la Școala de Drumuri și Poduri (École Nationale des Ponts et Chausssées) între anii 1888-1892, după care, la sfatul amicului său, viitorul general și diplomat Burghele, se stabiliește în România, ca angajat la Căile Ferate Române. Își consolidează apoi propria sa firmă, perioadă în care construiește, printre altele, Atelierele Grivița și podul de cale ferată de peste râul Buzău. Se căsătorește în 1894 cu Zoe Eustațiu, cu care are trei copii. La sfârșitul Primului Război Mondial, drept mulțumire că familia sa a scăpat teafără, cumpără de la generalul Angelescu, fost ministru de război, o proprietate la Poienarii Burchii, pentru a construi o mănăstire și un dispensar sătesc. Ținând cont de ziditori, arhitectul Ioan Giurgea imprimă bisericii influențe macedonene, de stil bizantin, cu unele trăsături din renașterea italiană. Se spune că ar fi unică în acest stil din sudul României. Pictura a fost realizată de Costin Petrescu și ucenicul Gheorghe Eftimiu, aceiași care au pictat frescele interioare ale Ateneului Român sau Catedrala de la Alba Iulia. De portretele ctitorilor și ale patriarhilor Miron Cristea și Justinian Marina s-a ocupat artistul Vasile Rudeanu.

Catapeteasma bisericii este sculptată în lemn de trandafir și de cireș adus din Grecia, mobilierul în lemn de stejar, cu motive naționale (autor – Anghel Dima), iar pardoseala este din marmură roșie de Carrara. Piesa de rezistență este, desigur, Icoana Maicii Domnului cu Pruncul – făcătoare de minuni. Între anii 1928 și 1948 a fost mănăstire de călugări, apoi de maici, până în 1962, când comuniștii desființează lăcașul și-i dau alte utilizări. După 31 de ani de ruină, ușile mănăstirii se redeschid. Au loc costisitoare lucrări de refacere (turlă, acoperiș, refacere frescă, brâu de piatră la exterior, chilii, stăreție, clopotniță, anexe pentru vizitatori), iar dispensarul a fost reclădit și transformat în așezământ pentru bătrâni. Interesant este că primii care au oferit ajutor substanțial sunt exact urmașii industriașului Pissiota...

Maria BOGDAN