Adama Sultan iulie 2020
update 13 Jul 2020

La Prislopul părintelui Arsenie

Am ajuns la Prislop dimineața. Revărsatul zorilor este un spectacol în sine la întretăierea dintre Alba și Hunedoara, cu Mureșul fumegând ireal nori peste case și sate. La Silvașu de Sus și mai departe, la Prislop, ca pretutindeni în porțiunea aceea din Țara Hațegului, aproape că am regăsit tăcerea de altădată, o încremenire în care natura murmură în felul ei inconfundabil și omul tace. Mi-a plăcut felul acesta de a păși pe cărările pe unde socotesc c-au umblat, hăt, în urmă cu sute de ani, Nicodim sau Sfântul Ioan, poate Moise Voievod, ajutându-și fiica să zidească mănăstirea, o bijuterie arhitecturală și istorică puțin slăvită în cărți și, mai aproape de noi, părintele Arsenie Boca.

Asfaltul este dus până la poarta Prislopului; asta e bine pentru omul contemporan învățat, în viteza cu care-și duce viața, să se deșerte din mașină la serviciu și acasă, dar nu și pentru sufletul ce-și cere dreptul la odihnă, contemplare, Dumnezeu, univers, vis, frumos, miracol. Însă la primele ore ale dimineții acest deranj motorizat nu se manifestă. Tocmai de aceea zic c-am avut șansa unei întâlniri tăcute cu acel loc atât de căutat de români, care păstrează neștiut istorii și le respiră cumva în timpul nostru. În liniștea profundă a Prislopului, fiindcă viețuitorii mănăstirii știu să pășească pe vârfuri, să se miște fără a inoportuna pe cineva, e o binecuvântare să auzi cum se înalță, ca un fir, cântarea bisericească, laolaltă cu freamătul naturii. Am zăbovit o vreme ascultând Sf. Evanghelie și admirând când mica biserică din centrul ansamblului, când altarul ridicat într-un piept de coastă, când izvorul cu apă rece și tămăduitoare, când foșnetul vântului în bradul bogat, suit într-o verticalitate fără cusur. Dar gândul mi-era la părintele Arsenie, la pictura diafană de la Drăgănescu, la privirea sa pătrunzătoare despre care se spunea că scotocește prin om ca prin propriul său buzunar, la cum a fost pedepsit și exilat de comuniști, la cât era de iubit și la cât este de căutat chiar și după ce s-a dus la Ceruri, la cât de neprietenește se vorbește despre oamenii care fac coadă la mormântul său. Adevărul este că nu poți intra la Prislop ca la un muzeu oarecare. Aici trebuie întâi de toate ca liniștea să pogoare în lăuntrurile tale, să-ți potolești gândurile, să te smerești și abia apoi să pornești în călătoria interioară unde sigur ai putea întâlni picături de sfințenie și infinită bunătate. Dacă te duci la mormântul părintelui altfel, degeaba mai mergi! De la altarul de vară și până la locul unde odihnesc viețuitoarele mănăstirii și părintele Arsenie nu-i cale lungă. E un urcuș amenajat cu lespezi care ocolesc rădăcinile, mărginit de pădure pe-o parte și de o poiană, de cealaltă parte. Văzând modestele locuri de odihnă te rușinezi; ce marmură așezăm noi în cimitire, e o întrecere a cui piatră de mormânt să fie mai frumoasă... Aici sunt doar cruci din lemn și morminte simple, nebetonate. Modestie în viață, modestie și dincolo... Părintele Arsenie este păzit de gardieni. Mda, gândesc, sper să fie alții, nu cei care l-au prigonit deunăzi vreme... În fine, administratorii se tem să nu facă vizitatorii vreun rău. Credincioșii fac însă altceva; nu se opresc nici măcar aici din vorbit. Iar forfota aceasta te împiedică să te reculegi, să te rogi din adâncurile tale. Nu știu dacă părintele Arsenie veghează acolo, dar sigur i-ar fi plăcut să vadă câți oameni își sprijină fruntea de crucea sa de lemn... Am urcat, mai departe, la peștera unde s-a nevoit Sf. Ioan de la Prislop. Tril de păsări, clipocit de apă și... Oare cum ajungea în gura de stâncă, acum 350 de ani, sfântul? Și cum trăia departe de oameni, împreună cu fiarele pădurii? Pe urmă mi-am adus aminte că am citit despre Ioan Sihastrul și Plângerea Mănăstirii Silvașului a călugărului Ifrim, când lăcașul a fost incendiat de generalul austriac Buccow, despre prigoana la care au fost supuși preoții ortodocși, despre cum părintele Arsenie a renăscut practic lăcașul și i-a dat viață. Și noi, astăzi, ce facem? Știu ce facem! Zarvă multă! Peste două ore, mănăstirea se umpluse de călători, turiști, pelerini, suferinzi ori ce mai erau ei, plus că parcările erau pline ochi de autocare și mașini.

spirit IMG 20180625 075800 2CS

Izvoarele scrise nu păstrează nimic despre începuturile Mănăstirii Prislop. Nicodim de la Tismana, cel pe seama căruia este pusă prima ctitorie, nu apare în documente decât ca autorul unei Sf. Evanghelii care ar data din anii 1404-1405. Totuși, Tetraevangheliarul slavon pe pergament, împodobit cu frontispicii și miniaturi, expus astăzi la Muzeul de Artă și Istorie Națională București, a fost copiat de Sf. Nicodim chiar la Prislop! Un lăcaș oricum exista, de vreme ce se afirmă că, în anul 1564, „mănăstirea, ajungând în ruină, a fost zidită din temelie de Zamfira, fiica lui Moise Voievod din Țara Românească“. Unde să-și fi avut aceasta zidurile? În lipsa unei mărturii istorice, cronicarii se mulțumesc să afirme: „Undeva, în pădure.“ Se povestește că domnița Zamfira ar fi suferit de o boală; auzind de puterile tămăduitoare ale izvorului de lângă mănăstire, a mers aici și s-a vindecat. Drept mulțumire, dar și pentru că a fost fermecată de fru­musețea locurilor, a rezidit lăcașul, fiind considerată al doilea ctitor. S-ar înțelege deci că, în urmă cu aproape cinci veacuri, ar fi fost mănăstire de maici la Prislop, fiindcă doar așa era permisă ctitoria unei femei. Ea ar fi locuit aici la asfințitul vieții, între anii 1575-1580, și tot aici s-a săvârșit din viață și a fost îngropată. Două fragmente din piatra de mormânt sunt sprijinite de peretele din pronaosul bisericii. Și tot de la ea se păstrează o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului. Documentele consemnează că în această perioadă s-a înființat o școală pentru cântăreți și viitori preoți. În 1759, pictura bisericii de pe vremea Domniței Zamfira a fost refăcută de zugravul Simeon de la Pitești, dar în anul 1762, în timpul tulburărilor religioase de la mijlocul secolului al XVIII-lea, catolicism vs. ortodoxism, biserica a fost incendiată din ordinul generalului Buccow. Pictura a fost distrusă, rămânând numai opt scene din „Acatistul Maicii Domnului“ în registrul superior al pronaosului, iar în exterior, deasupra ușii, icoana hramului Sfântul Ioan Evanghelistul și fragmente din Judecata de Apoi. Mănăstirea a fost atribuită, în 1762, Bisericii Greco-Catolice, fiind redată ortodoxiei abia în 1948, an în care este adus aici părintele Arsenie Boca ca stareț al mănăstirii și de numele căruia se leagă readucerea la viață a lăcașului. Pe bună dreptate este considerat al treilea mare ctitor al mănăstirii. A urmat apoi o perioadă când comuniștii au închis Prislopul, l-au prigonit pe părintele Boca, dar mai târziu, când zelul li s-a potolit, s-a redeschis mănăstirea de maici (1976).

Călătorie spirituală prin Giurgiu

• De la o fostă geamie la raiul frescelor părintelui Arsenie Boca

Deşi are o istorie abundentă şi deţine un potenţial natural generos, amintind fie şi doar prezenţa pe latura de sud a Dunării, Giurgiu nu este un judeţ bogat în obiective ori trasee turistice. Reţinem, pentru o drumeţie prin judeţ, rezervaţiile naturale din zona ostroavelor Cama – Dinu – Păsărica şi Delta Neajlovului, câteva clădiri monument istoric din Giurgiu şi Mănăstirea Comana, despre care noi am scris. Astăzi vă vom purta într-o călătorie spirituală la Schitul „Sfântul Nicolae“ din zona portuară a Giurgiului şi, înspre nordul judeţului, la mica bisericuţă de mir din Drăgănescu, avându-l drept ocrotitor tot pe Sf. Ierarh Nicolae, a cărei faimă este dată de pictura interioară, realizată de unul dintre marii duhovnici ai neamului, părintele Arsenie Boca.

Martor al zbuciumului istoriei

Schitul „Sf. Nicolae“ este retras undeva în zona liniştită a Giurgiului, între port şi parcul vechi al oraşului. Biserica are un trecut atipic pentru aşezările monahale şi oarecum zbuciumat, cu precizarea că documentele nu sunt nici ele darnice în date.

Lăcaşul este şi va fi un martor al istoriei dureroase a neamului şi a suferinţelor prin care a trecut poporul român. Comisia Naţională a Monumentelor Istorice menţionează că, până în 1830, schitul a fost o geamie mahomedană (construcţie destinată celebrării cultului la musulmani, de obicei mai mare decât o moschee). Nu se cunoaşte data construirii geamiei şi nici numele ctitorilor ei.

După eliberarea Cetăţii Giurgiului de sub ocupaţie otomană şi restituirea ora­şului Principatului Valahiei, construcţia a fost transformată în biserică ortodoxă, cu hramul „Sfântul Nicolae“, nume dat în cinstea ţarului Nicolae I al Rusiei, care i-a împins pe turci dincolo de Dunăre. În 1830, la forma pătrată a geamiei a fost adăugat un altar tip absidă şi pridvor, iar acoperişul a fost redistribuit într-o boltă cilindrică şi turlă din lemn. În 1877 biserica a fost bombardată de turci, fiind distrusă parţial. 28 de ani mai târziu, în 1905, a început reconstrucţia cu piatră luată din zidul cetăţii, dar în 1944 lăcaşul a fost din nou bombardat, de data aceasta de armata germană, la retragerea din oraş, fiind complet deteriorat. Cu aprobarea Comisiei monumentelor istorice, arhitectul Dobrescu începe să reconstruiască biserica în anul 1945, după modelul bisericii „Sfântul Nicolae domnesc“ de la Curtea de Argeş. Din lipsă de posibilităţi, turla nu s-a executat conform proiectului, fiind doar tencuită. Pictura în frescă a fost realizată de către pictorul Nicolae Stoica. În pridvorul bisericii se află două inscripţii în limba rusă, care înseamnă:

„Această Biserică este clădită în anul 1830 din geamie mahomedană din Cetatea Giurgiului, cucerită în anul 1829 în timpul domniei glorioase a împăratului şi autocratului întregii Rusii, Nicolae I“; „În memoria faptelor armatelor ruseşti din 1828 şi a restituirii oraşului Giurgiu Principatelor Valahiei, biserica aceasta este zidită sub administraţia preşedintelui plenipotenţiar al Principatelor Valahia şi Moldova, General Aghiotant Kisselev, de Comitetul Constructor din Giurgiu.“ Din 2006, biserica a devenit schit de călugări, prin voia şi osârdia episcopului Giurgiului, preasfinţitul părinte Ambrozie.

Pictura lui Arsenie Boca de la „marginea veşniciei“

Drăgănescu este un sat pe malul Lacului Mihăileşti, aparţinând administrativ de oraşul Mihăileşti. Chiar pe malul apei se află o bisericuţă de mir neimpozantă, ba chiar modestă ca dimensiune, ridicată în anul 1870, după ce o revărsare puternică a râului Argeş a distrus cimitirul şi vechea construcţie din lemn. Dar nu din acest motiv şi-a aflat faima Biserica Drăgănescu.

Aici se păstrează pictura nease­muită a la fel de neasemuitului părinte Arsenie Boca, despre care Nichifor Crainic spunea că „iradiază lumina raiului“ sau „atârnă de marginea veşniciei“. Părintele Arsenie Boca este considerat de ucenicii săi cel mai mare duhovnic al secolului XX. Născut în 1910, la Vaţa de Sus, Hunedoara, a absolvit Liceul Naţional Ortodox „Avram Iancu“ din Brad, ca şef de promoţie. Se înscrie la Academia Teologică din Sibiu, iar la Bucureşti, cu o bursă din partea Mitropolitului Ardealului, Nicolae Bălan, urmează Institutul de Arte Frumoase, dar asistă şi la cursurile profesorilor Nichifor Crainic şi Francisc Rainer, la Facultatea de Medicină. Călătoreşte apoi la Muntele Athos. În 1936 este hirotonit diacon, iar în 1940 este tuns în monahism. În 1942 devine stareţ la Sâmbăta de Sus.

După instalarea puterii comuniste, părintele Arsenie Boca este hărţuit şi schingiuit de Securitate. Este arestat prima dată în 1945 şi eliberat în acelaşi an, pentru că nu i se găsea vreo vină. Noul regim nu tolera însă curentul creştin pe care părintele l-a creat la Sâmbăta de Sus, unde se adunau să-l asculte mii şi mii de oameni. Este mutat, din acest motiv, la Prislop, dar şi acolo l-au urmat credincioşii. Începând cu anul 1950 este arestat de cinci ori, dus la Canal, închis la Jilava, Bucureşti, Braşov, Timişoara şi Oradea. Devine unul dintre martirii gulagului comunist. În 1959 este scos din monahism, pentru a i se interzice să predice. A pribegit apoi nouă ani prin Bucureşti, fiind admis pe piaţa muncii de atunci, cu două diplome de licenţă în buzunar, doar muncitor zugrav.

În 1968 este pensionat, venitul său fiind ca şi inexistent. Tot în acest an este cumva ascuns de ochiul Securităţii în cătunul Drăgănescu. Cum ajunge în acest sătuc uitat de lume? Stareţa de la Prislop, maica Zamfira, era sora preotesei Ligia, soţia preotului Savian Bunescu, paroh în sat. Acesta asistă, vreme de 16 ani, din 1868 şi până în 1984, la elaborarea unei opere de artă unică în felul ei, pictura transfigurată a scenelor biblice. Icoanele nu sunt obişnuite, sunt redate diafan, aproape nepământean, în culori care ar sugera legătura dintre pământ şi cer, între omenesc şi neomenesc.

Nichifor Crainic exclamă: „E o lumină de tonuri deschise către lume, ca spiritul şi chipul Mântuitorului coborât să ne aducă lumină de sus, ce iradiază din pictura sfinţiei tale. E un stil nou, e o pictură nouă, după viziunea nouă pe care o porţi în suflet.“ Frescele cu Hristos după Înviere sugerează imponderabilul. Întreaga compoziţie, spun specialiştii, este văzută ca o scară: în partea de sus este lumea spirituală, iar în partea de jos – lumea cu păcatele, sugerând cumva trecerea din iad în rai. Toată pictura, prin lumina iradiată pesemne, conferă o pace aproape nefirească.

Ar mai fi de spus că, lăsând ca un fel de mărturie a propriului său supliciu, a pictat şi scena supliciului Sf. Ştefan cel Nou, pomenit pe 28 noiembrie, întâmplător sau nu, data morţii părintelui Arsenie... S-a stins în 1989, la Mănăstirea Sinaia, acolo unde avea un atelier de lucru, fiind îngropat la Prislop pe 4 decembrie. În fiecare zi de 28 noiembrie, pe la mormântul său trec 30-40.000 de pelerini.

Maria Bogdan

Abonează-te la acest feed RSS