Știm cu toții că, în zilele noastre, cele mai multe alimente sunt ambalate în ceea ce generic numim plastic. Cercetătorii germani au reușit să demonstreze că plastifianții – substanțe care au proprietatea de a mări plasticitatea ambalajelor, făcându-le mai flexibile – pot migra în produsele alimentare și astfel pot ajunge în organism, ducând la perturbarea producției hormonale și determinând creșteri în greutate. Mai ales alimentele grase au capacitatea de a dizolva acești plastifianți și de a le facilita migrarea în alimente.

Cercetătorii de la Centrul Helmholtz pentru Cercetare a Mediului (UFZ) și Centrul Integrat de cercetare și tratament (IFB) aparținând de Spitalul Universitar din Leipzig au fost în măsură să demonstreze, pentru prima oară, că plastifianții folosiți în unele ambalaje alimentare pot avea aceste efecte asupra organismului. „Unul din doi germani adulți este supraponderal și un număr alarmant, în jurul valorii de 15%, dintre copii suferă de probleme de greutate“, a declarat prof. dr. Martin von Bergen, de la UFZ, Leipzig. „Riscul de boli cardiovasculare, inflamații cronice și cancer crește cu fiecare kilogram în plus“, a mai precizat el, adăugând că sursele acestor boli sunt nu doar factorii genetici, obiceiurile alimentare proaste și lipsa de exerciții, ci și plastifianții (ftalații) din ambalajele alimentare.

Cercetătorii și-au testat teoria pe șoareci, adăugând plastifiant DEHP în apa cu care erau hidratați șoarecii. Rezultatele au arătat creșteri în greutate, mai ales la șoarecii de sex feminin. Testele de sânge, de asemenea, au relevat perturbarea metabolismului glucozei și creșterea nivelurilor de grăsimi nesaturate.

„Ftalații afectează echilibrul hormonal foarte mult. Chiar și în concentrații scăzute, aceștia pot provoca modificări semnificative, cum ar fi creșterea în greutate“, a mai spus von Bergen. Ceea ce nu este deocamdată foarte clar este mecanismul chimic prin care plastifianții afectează echilibrul hormonal, de aceea studiul continuă și azi.

Von Bergen și colegii săi doresc să investigheze și efectul plastifianților asupra dezvoltării bolilor copilăriei. Rezultatele sunt menite să ajute atât autoritățile germane, cât și pe cele ale Uniunii Europene să evalueze mai exact riscurile privind substanțele chimice care afectează hormonal organismul uman, așa-numitele substanțe endocrine active.

Printre produsele în care se găsesc ftalați (plastifianți) care intră în contact cu corpul uman se află: jucăriile, husele, hainele de ploaie, lubrifianții, detergenții, cosmeticele (cum ar fi oja de unghii), șampoanele, spray-urile pentru păr etc. Codificarea ftalaților poate fi găsită pe ambalajele sub codurile: DEHP, DBP, DIBP și BBP.

Patrik Antonio Scoruș, student USAMV

PUBLICITATE: Agenție de turism: http://www.kmd-travel.ro/

Pe parcursul povestirii mele despre călătoria în China am folosit de multe ori cuvintele „cel mai“ sau „cea mai“. De această dată aș fi vrut să apelez la ceva dincolo de superlativ pentru că acesta a fost sentimentul meu atunci când am călătorit cu trenul în țara cu cel mai mare număr de locuitori de pe glob.

Trenul a fost pentru mine cel care în anii studenției mi-a dat prilejul să fac ceva drag sufletului meu: să călătoresc. Am străbătut țara în lung și în lat mai ales în vacanțe și am acum multe amintiri plăcute legate despre gări, vagoane, peisaje și despre oamenii cu care am călătorit.

Poate tocmai de aceea când am aflat că vom avea ocazia să străbatem Tibetul pe cea mai impresionantă cale ferată din lume m-am bucurat ca un copil căruia i s-a oferit jucăria preferată.

Inițiativa construirii acesteia a fost a lui Mao Zedong, care ordonase studii de fezabilitate încă din anul 1955, dar proiectul nu s-a putut concretiza atunci din lipsa banilor și a oamenilor instruiți. Abia în 2001 s-au demarat lucrările care au durat până în 2006, când a avut loc ceremonia de inaugurare.

Drumul Xining - Lhasa, capitala Tibetului, a durat 24 de ore, timp în care am parcurs peste 1.100 de km, la o altitudine neatinsă nicăieri în lume până acum de o cale ferată: peste 5.000 de m, ba chiar 6.096 m pe o secțiune de 13 km. Trenul trece peste 675 de poduri, străbate tunelul Fenghuoshan, situat la 4.905 metri altitudine, iar 550 kilometri de şine şi traverse speciale sunt construite direct pe permafrost (strat de sol și de roci care nu se dezgheață nici în timpul verii - n.a.).

Majoritatea gărilor sunt fără personal uman, fiind monitorizate doar prin centrul de control din Xining. Garnitura este special construită pentru condiţiile deosebite din platoul tibetan. Cabinele vagoanelor sunt presurizate, precum cele ale avioanelor, astfel încât să ofere condiții bune de călătorit la altitudini ridicate și temperaturi scăzute, cu ferestre dintr-un material care protejează călătorii de razele ultraviolete deosebit de puternice, iar fiecare compartiment este prevăzut cu măști și sursă suplimentară de oxigen.

Străbătând Podișul tibetan, totul mi s-a părut impresionant: peisaje unice, viaducte spectaculoase, tunele săpate în stâncă, munți acoperiți cu zăpadă, ghețari, impresionantul lac Tsonag de un albastru divin, poate cel mai mare ca întindere aflat la o asemenea altitudine, turme de iaci (printre singurele animale aclimatizate la o asemenea altitudine), dar foarte rar am văzut oameni.

Atunci mi-a venit în minte o întrebare la care nici acum nu am un răspuns: China a avut nevoie de Tibet sau invers?

Poate veți înțelege mai bine dilema mea atunci când voi descrie și scurta călătorie în ținutul considerat raiul spiritual al omenirii.

Trenul care „levitează“

Nu puteam să plec din China fără să experimentez călătoria cu cel mai rapid și mai economic tren din lume. Am făcut un drum dus-întors de la aeroport până în Shanghai cu Maglevul, chiar dacă nu aveam acest obiectiv în program.

A fost o experiență unică pe care aș descrie-o cam așa: am urcat într-un vagon foarte modern și bine echipat. Nu am simțit când trenul a pornit și în mai puțin de 2 minute s-a afișat electronic viteza de 303 km/oră. În 8 minute am parcurs 30 de km. Cu autocarul pe aceeași distanță am făcut cam 40 de minute.

Cum este posibil așa ceva? Maglevul are la bază energia magneților permanenți care creează un câmp ce permite atingerea unor viteze de peste 600 km/oră, iar trenul „plutește“ cam la 10 centimetri față de șinele de ghidare. Curentul electric aplicat bobinelor alternează pentru a schimba polaritatea lor. Câmpul magnetic din faţă trage trenul înainte, în timp ce câmpul magnetic din spate îl împinge, acest lucru având avantajul că nu există riscul de deraiere.

Mă consider extrem de norocoasă că am avut șansa de a vedea în China locuri atât de interesante, trăind experiențe unice. Călătorind am învățat să prețuiesc fiecare clipă petrecută despre care să pot povesti.

Așa că voi continua povestea mea. Despre alte și alte locuri.

Teofilia Banu

GALERIE FOTO

Peisaje de basm, linişte, aer curat, zăpadă şi condiţii de cazare la preţuri avantajoase, de toate acestea s-au bucurat turiştii care au ales să viziteze în această iarnă staţiunea Rânca din judeţul Gorj. Aflată în dezvoltare continuă în ultimii ani, Rânca concurează cu staţiunile montane renumite de pe Valea Prahovei sau din zona Braşovului care până nu demult deţineau monopolul în alegerile iubitorilor sporturilor de iarnă.

Potenţial valorificat cu greu

Deşi mulţi dintre noi am aflat de Rânca odată cu deschiderea Transalpinei, cea mai înaltă şosea din ţară, istoricul staţiunii începe încă din anul 1930, atunci când un tânăr, Dumitru Brezulescu, a reunit mai multe sate gorjene într-un proiect care viza dezvoltarea zonei de munte. Iniţial au fost construite 6 cabane, apoi în anul 1937 a fost inaugurată cabana centrală a staţiunii, iar până în anul 1989 au mai fost construite şi altele, nu foarte multe ce e drept. Odată cu aprobarea lucrărilor pentru modernizarea Drumului Regelui, interesul de a investi a crescut considerabil atât pentru persoanele din zonă, cât şi în rândul multor oameni de afaceri, drept dovadă fiind astăzi numeroasele pensiuni care pun la dispoziţie locuri de cazare la preţuri pentru toate buzunarele.

Staţiunea face parte din masivul Parâng şi este situată pe Muntele Corneşul Mare la altitudinea de 1.600 de metri, în imediata apropiere a oraşului Novaci şi la aproximativ 60 de kilometri de Târgu Jiu. În anii trecuţi sezonul schiabil se inaugura încă de la începutul lui noiembrie, însă schimbările climatice întârzie tot mai des deschiderea pârtiilor, însă chiar şi aşa iubitorii sportului alb dispun de o perioadă destul de îndelungată în care pot fi prieteni cu zăpada.

Pârtii, dotări şi instructori

Deşi dezvoltarea staţiunii a fost destul de lentă comparativ cu potenţialul descoperit încă din perioada interbelică, astăzi la Rânca sunt mai multe pârtii de schi, unele amplasate pe Muntele Corneşu şi una singură pe Muntele Păpuşa. Pârtia M1 este situată între cotele 1.583 m şi 1.677, dispune de nocturnă şi este dedicată începătorilor, fiind catalogată cu dificultate medie. Accesul pe pârtie se face cu teleschiul sau babyschiul, capacitatea maximă fiind de 1.000 de schiori/oră. Pârtia M2 are cota de plecare 1.700 m şi cea de sosire 1.584 m, dificultate medie şi dispune de teleschi ce are capacitatea de 559 de schiori/oră. Pârtia M3 este dedicată începătorilor, are lungimea de 710 metri şi dispune de teleschi cu capacitatea de 560 de schiori/oră. Cea mai scurtă pârtie este M4. Are lungimea de 350 metri, grad de dificultate mediu şi dispune de teleschi. Pârtia de pe Muntele Păpuşa are lungimea de 860 de metri, grad de dificultate mediu spre avansat şi dispune de telescaun ce are capacitatea de 2.000 de schiori/oră.

La intrarea în staţiune, lângă Muzeul Civilizaţiei Montane, este o zonă amenajată pentru copii care dispune de babyschi şi trasee uşoare pentru sănii. Cum fiecare staţiune trebuie să pună la dispoziţie şi instructori tocmai ca şi cei neiniţiaţi să poată deprinde din tainele sportului alb, şi la Rânca sunt prezenţi astfel de profesionişti acreditaţi atât pentru schi, cât şi pentru snowboard.

Dacă înainte de anii 2000 numărul locurilor de cazare puteau fi uşor ţinute minte, astăzi turiştii dispun de mult mai multe locuri de cazare la hoteluri, cabane, pensiuni sau pur şi simplu la vile puse la dispoziţie de localnici. Ce e drept, numărul mare de construcţii nu mulţumeşte pe toată lumea, poate aşa cum era de aşteptat, mulţii fiind deranjaţi de faptul că nu s-a respectat un plan arhitectural, adeseori clădirile fiind foarte apropiate sau situate haotic, ştirbind din măreţia peisajelor. Staţiunea a devenit tot mai cunoscută şi vizitată, ce e drept numărul mare de turişti se observă în week-end-uri, motiv pentru care telescaunul, teleschiul şi Muzeul Civilizaţiei Montane sunt funcţionale începând de vineri până luni. Însă cei care iubesc muntele, şi nu neapărat doar în anotimpul rece, pot face drumeţii deoarece au fost amenajate trasee sau pot vizita peşterile sau lăcaşele de cult din zonă.

Drumul Regelui

Transalpina, Drumul Regelui, Poteca Dracului sau Drumul Naţional 67C, adică cea mai înaltă şosea din România, atingând altitudinea de 2.145 metri, a atras numeroşi turişti din ţară şi nu numai. Drumul traversează Munţii Parâng de la nord la sud şi poate face legătura între patru judeţe: Gorj, Vâlcea, Sibiu şi Alba. Se spune că şoseaua a fost construită încă de pe vremea dacilor, reabilitată de germani în Primul Război Mondial, însă cel mai bine cunoscută a devenit după anul 1938, atunci când Regele Carol al II-lea a reparat şi inaugurat drumul. Uitată pentru o lungă perioadă, zona şi-a păstrat relieful sălbatic, fapt pentru care a devenit un punct de interes, concurând cu măreţia Transfăgărăşanului. Şi în pre­zent şoseaua se află în reabilitare, aşteptându-se o nouă licitaţie pentru reînceperea lucrărilor. Anul trecut, pentru că Transalpina este închisă în sezonul rece, şoseaua era asfaltată în proporţie de 99%, însă mai este nevoie de anumite lucrări de consolidare şi stabilizare. În perioada 15 august 2015 – 1 noiembrie, Transalpina a fost deschisă oficial circulaţiei rutiere, însă în regim de şantier. Chiar şi aşa, numeroşi aventurieri – simpli turişti, iubitori de drumeţii sau pasionaţi ai sporturilor cu motor – s-au bucurat de o plimbare pe „acoperişul României“.

Loredana Larissa SOFRON

GALERIE FOTO

Vizitând recent satul natal, Rădenii Neamțului, un distins cadru universitar ieșean a descoperit, cu uimire, în casa părintească peste o sută de spete – acea piesă a războiului de țesut formată dintr-un sistem de lamele, un fel de pieptene, cu două rădăcini prin dinții căreia sunt trecute firele de urzeală. Confecționate în urmă cu trei-patru decenii, aceste piese nu mai au acum nicio căutare, îmi spune cu nostalgie interlocutorul meu, amintindu-și că, în serile de iarnă, satul vuia de zgomotul războiului de țesut nelipsit din orice gospodărie.

Din păcate, această stare de lucruri nu este singulară. Luați de vălmășagul vieții de fiecare zi și tot mai grăbiți, oamenii secolului XXI preferă, cum se spune, „totul de-a gata“. E mult mai simplu să cumperi ceva, chiar dacă calitatea și frumusețea acelui „ceva“ lasă de dorit, iar cei care altădată, lucrând cu migală, făureau obiecte de mare frumusețe au trecut în uitare.

Împotriva uitării, a salvării a ceea ce este specific acestui colț de pământ, un artist fotograf, pe numele său Răzvan Voiculescu, cutreieră țara descoperind și aducându-i la lumină pe cei care se încăpățânează, cu dragoste și migală, să păstreze străvechi meșteșuguri.

În ani, această preocupare s-a materializat în nouă albume. În cel de al zecelea, intitulat Dor de rost, apărut recent, artistul mărturisește: „Albumul acesta e o colecție de căutări. Am început a căuta rostul românesc, i-am aflat pe păstrătorii lui și, cunoscându-i, am început să mă recunosc pe mine.“

De mari dimensiuni, cuprinzând un CD și o hartă „cu oameni și rosturi“, albumul prezintă 52 de personaje: „căutătorii de rost“, adică cei care și-au găsit menirea în a păstra și a duce mai departe această comoară a sufletului românesc, așa cum spune Dana Graură, unul dintre „căutătorii de rost“: „Scotocesc prin trecuturi și prin povești, de acum prin șire, poduri și cămări. Găsesc gusturi de demult și ierburi de-abia crescute, găsesc rețete și povești despre chibzuința mesei, găsesc înțelepciune. Din toate acestea îmi alcătuiesc rostul meu.“

Cealaltă categorie de personaje sunt „păstrătorii de rost“, adică cei care se încăpățânează să reziste asaltului vremurilor, păstrând ceea ce au moștenit de la bătrâni.

Răsfoind albumul Dor de rost parcurgem alături de artistul fotograf întreaga țară și poposim la Olivia Gavriloiu, morăriță din Ludeștii de Jos, județul Alba, Vasile Preda, curelar din Cobadin – Constanța, Bogdan Bârzu, făuritor de măști din Hârlău-Iași, Ion Perpelea, dogar din Ghelani – Dolj, Aurica Bacu din Ibănești – Vaslui, Ștefan și Timofte Gurei, iconari din Slava Cercheză – Tulcea, Gheorghe și Matei Avram, văsari – producători de pălincă – din Gârdea Seacă, județul Cluj, Ion Stanciu, creator de instrumente muzicale, din Nistorești-Vrancea și mulți alții.

Pe câțiva dintre acești adevărați artiști i-am întâlnit în peregrinările reportericești. Daniel Ifrim din Schitul Stavnic – Iași continuă olăritul ca o îndeletnicire pe care, spune el, „familia noastră o practică de când lumea“. Tatăl său, Constantin Ifrim, cu care lucrează în colaborare, a fost declarat de UNESCO „Tezaur Uman Viu“, iar ceramica care iese din mâinile acestor iscusiți meșteri, adevărați artiști populari, s-a bucurat de aprecieri la târgurile internaționale de profil din Cehia, Germania, Republica Moldova ș.a.

Vasile Găman din Poiana, Vânători Neamț, e un cunoscut sculptor în lemn. Stranele și iconostasele create de meșterul nemțean împodobesc numeroase locașuri de cult din întreaga țară. Locuința sa este un adevărat muzeu vizitat anual de mii de turiști. Poarta, măiestrit sculptată, reprezintă secvențe ilustrative din istoria țării.

Între „căutătorii de rost“ se află și bine-cunoscutul Grigore Leșe care, într-o scurtă prefață la acest album, subliniază că satul natal „mă face să fiu într-o permanentă rostire prin care se înveșnicesc tainele, semn al ordinei sufletești și al priceperii durabile. Satul este o lume a nevăzutelor, un tărâm roditor“.

În final, să-i dăm cuvântul autorului, Răzvan Voiculescu: „Și, dacă mi-e îngăduit să-mi doresc ceva, după ce veți parcurge acest album, e vorba de un singur lucru: porniți la drum! Cu siguranță veți găsi comori, esențe, gusturi și stări românești.“

Stelian CIOCOIU

GALERIE FOTO

În satul emblemă din vecinătatea imediată a Ploieştiului, acolo unde s-au născut doi scrii­tori celebri, fraţii Radu Tudoran şi Geo Bogza, dar şi alţi oameni de seamă, precum renumitul prof. dr. Valeriu Râpeanu, azi, un om între două vârste, fost ani în şir primar al aşezării, și anume Vasile Stoica, întreţine flacăra unei sticlării, unica acum în judeţ şi în zonă, sat mare şi frumos, unde azi întâlneşti fel de fel de fabrici şi magazine şi unde agricultura a ajuns mai de grabă un moft şi o amintire.

Vasile Stoica, maestrul sticlar, se încăpăţânează să facă, din cioburi, minunăţii de tot felul pe care le vinde mai mult în America, Canada şi în alte ţări îndepărtate. Treaba este grea, desigur din cauza preţului foarte mare la energie, costuri care fac investiţia aproape nerentabilă.

Se fabrică aici vaze de tot felul, ca să nu mai vorbim de multe alte minunăţii, precum globuri şi globuleţe din sticlă, pictate măiastru de patron, de fiii şi nevasta lui, ajunsă şef de atelier, iar acum şi de tineri din sat, care au deprins meşteşugul picturii pe sticlă. Să vezi şi să nu crezi cum, mână în mână, patron şi tineri ţărani se întrec la fabricarea şi la pictatul vaselor de sticlă pentru care se bat acum americanii şi nu românii.

Sticlarul cel isteţ spune că este bucuros de faptul că fiul său, Mihai Mircea, absolvent de facultate, îi urmează pasiunea. El a accesat şi un program guvernamental pentru tineri, cu participare personală de 20 la sută. Beneficiarii permanenţi sunt, desigur, SUA şi Canada, Olanda şi ale ţări ale lumii, sporind astfel faima familiei sale.

Competiţie între patroni şi angajaţi

Vasile Stoica spune că are, deocamdată, 7 angajaţi. Speră la 50, câţi a avut odată. Îşi doreşte o şcoală de pictură la el în fabrică. Crede în reuşita acestui vis. Amatori sunt în sat şi în altele din judeţ. Mai mult, el mai speră ca în primăvară să reia lucrul cu pictura pe sticlă. Aduce în actualitate reuşitele de până acum. „Realizăm acum multe obiecte de decor din sticlă colorată, dar şi din sticlă clară pentru diferite evenimente, mai spune el, adăugând că are contracte ferme în America şi în Canada, dar şi în alte ţări.“ Deocamdată, se descurcă cum poate. Nu prea are concurenţă în ţară. Concurenţă are însă în Olanda şi în Polonia, acolo unde statul subvenţionează fabricile de sticlărie.

„La noi, mai spune el, statul nu ne ajută aproape cu nimic. Nu sunt speranţe nici pentru viitorul apropiat. Poate că Guvernul va vedea totuși ce facem aici şi nu ne va mai ignora ca până acum.“ Vom vedea, dacă va fi aşa. Maestrul sticlar din Blejoii Prahovei este încrezător în reuşita programului său, mai ales cu înfiinţarea şi cu reuşita şcolii de pictură pe sticlă, program în care îşi pune mari speranţe. Este suficient să vedem în imaginile de faţă ce se face aici ca să credem în programul său, în eforturile familiei sale. Argumentele lui pornesc de acolo de unde, recent, fabrica sa, SC FAST BLEJOI, a făcut senzaţie la Târgul de prezentare de la New York. El speră să câştige şi piaţa românească, aşa cum era odată.

Îi dorim deplin succes!

Cristea BOCIOACĂ

GALERIE FOTO

Chiar dacă termenul n-a fost tocmai bine asumat de tatăl său, nici măcar domnia sa nu-l folosește, NICULINA MERCEANU exact așa ceva a fost și este, un artist. Unul complet. Exigent în creație și profesie. Când a cântat muzică ușoară, a făcut-o bine. O dovedesc premiile de la festivalurile studențești. Muzica populară i-a adus nenumărate distincții, dar mai mult decât atât, este exprimată cu rigoarea muzicologului. Ascultați-i doar repertoriul! Ca profesor, a șlefuit generații întregi și a câștigat o mulțime de concursuri naționale. La TVR, acolo unde a realizat emisiuni folclorice, a lăsat amintirea unui profesionist de marcă. Astăzi scrie poezie și face ce a știut mai bine toată viața, promovează, în cadrul unei asociații culturale, România profundă, valorile tradiționale, câte mai sunt. Și cântă. Aduce în atenția publicului sufletul Romanaților.

– Sunteți născută, dna Niculina Merceanu, în orașul Corabia, pe malul Dunării, în vechiul Romanați. Vorbiți-ne, vă rog, despre familia dvs., cum v-a fost copilăria, despre împrejurările care v-au apropiat de muzică.

– Îmi faceți o mare plăcere că mă purtați spre timpuri și amintiri foarte dragi, pagini de viață pe care putem să le răsfoim împreună. Vă mulțumesc! N-o luați ca pe o exagerare în idealizare, dar chiar mi s-a întâmplat să mă nasc într-o familie frumoasă: doi părinți care s-au iubit foarte mult, un copil crescut în multă dragoste și ocrotire, un cămin cald și armonios, o dăruire rară în a fi atent educată. Să mă apropii însă de întrebarea dvs., mama mea provenea dintr-o familie avută; a învățat de la bunica multe din obiceiurile de la țară, cântece, descântece, meșteșuguri. A devenit ea însăși o creatoare populară, își prepara singură, într-o făbricuță, firul de borangic din gogoșile viermilor de mătase, îl „trăgea la dulap“, așa era expresia, confecționa pânză pentru cămăși, lucra costume populare, ștergare, vestitele noastre marame. M-a fascinat întotdeauna această latură de artist a mamei și am îndrăgit, la rându-mi, tot ceea ce era legat de tradiția adusă de la bunici, purtată în timp de ea și preluată, sub altă formă, de mine.

– Deci nu muzica este cea care v-a stârnit interesul prima dată. Înțeleg totuși că aveați nouă ani când ați urcat pe o scenă. V-a descoperit, încurajat cineva?

– La făbricuță veneau femei să prelucreze gogoșile, stăteau la rând din zori până-n noapte. De la ele am auzit tot felul de basme, povestiri, poezii populare, glume și cântece. Dar și mama avea o voce fermecătoare. Fire curioasă și avidă de cunoaștere, am ascultat, am învățat și-am început să reproduc tot ceea ce reținusem. Intuind un talent nativ, mama a visat de pe atunci o carieră muzicală pentru mine. Tata, în schimb, mi-a dezvoltat cealaltă latură, a pasiunii de a citi, de a studia. El a deținut poziții sociale importante în oraș și mi-a dăruit multe din capodoperele literaturii române și universale. Am fost interesată nu doar de beletristică, m-au preocupat deopotrivă matematicile, am fost într-o clasă de real în liceu, muzica sub toate aspectele ei, etnografia, istoria, iar toate la un loc m-au făcut să înțeleg rădăcinile și particularitățile neamului nostru.

Revenind la muzică, da, învățătoarea Ligia Săndulescu este, într-un fel, cea care m-a descoperit, aveam nouă ani când am cântat prima dată în public, cu prilejul unor alegeri locale, cred. Mai târziu, un rol esențial l-a jucat profesorul Gheorghe Ciucu, dânsul m-a dus la un prim concurs, la Casa de Cultură din Corabia. După ce am obținut premiul de autenticitate la Festivalul „Maria Tănase“ lucrurile au curs de la sine, devenisem o mică vedetă.

– Ce v-a făcut, în clasa a XI-a, să vreți să mergeți la „Steaua fără nume“, abordând un alt gen muzical?

– Cântam orice atunci. Chiar am fost la Festivalul „Spicul de aur“ din Slatina, unde am luat premiul I la muzică ușoară. A fost o preselecție pentru „Steaua fără nume“, m-am înscris și, din 800 de concurenți, am fost printre cei patru aleși din regiune. În etapa următoare, cu un juriu din care făceau parte marele bariton Octav Enigărescu și exigenta compozitoare Camelia Dăscălescu, care ulterior mi-a devenit profesoară de canto, am primit nota maximă, ca și în etapa a II-a, de altfel, pe urmă am întrerupt, fiindcă devenisem studentă. Atunci a fost prima mea întâlnire cu televiziunea și cu micul ecran, am cunoscut-o pe Simona Patraulea, pe care o prețuiesc tare mult. Și tot atunci am fost difuzată la Radio Craiova.

– Ați intrat la Facultatea de Muzică din Timișoara a 4-a pe listă și ați absolvit ca șef de promoție.

– A fost un mic complot cu mama. Tata nu accepta ideea de a avea în casă o artistă (mai târziu s-a consolat), în consecință a insistat să urmez magistratura. În loc să mă prezint la admitere la Drept, m-am dus la Facultatea de Muzică Timișoara și, mai apoi, la Conservatorul „Ciprian Porumbescu“ din București.

– În studenție, se înțelege, ați și cântat, nu?

– M-au luat imediat la Casa de Cultură a Studen­ților, am reprezentat facultatea la toate edițiile Festivalului Artei și Creației Studențești și de fiecare dată am fost laureata secțiunilor de muzică ușoară și populară. Atunci i-am cunoscut pe Achim Nica, Dumitru Fărcaș, Gheorghe Turda și am fost în cele mai lungi turnee în țară și străinătate, Ungaria, Bulgaria, Turcia, Germania Federală. Peste ani, ca realizator TVR, am fost invitată în SUA, Costa Rica, Mexic etc.

– După toate aceste evoluții de succes pe scenă, la absolvire ați ales o carieră didactică. De ce?

– Am făcut mai mult de-atât. Profesoara mea de canto clasic mă vedea solistă la operă. Am primit chiar ofertă de la Filarmonica de Stat din Timișoara. Spre stupefacția tuturor, deși ca șef de promoție puteam primi, la repartiția națională, orice post, eu am ales Corabia. Am venit împreună cu soțul meu, ca profesori de muzică. Mi-a plăcut să fiu la catedră. Din 1974 și până în 1980 am ajuns să dirijez șapte coruri, cu toate am obținut locul I la faza națională a concursului „Cântarea României“, cum s-a întâmplat și ulterior, la București, la Palatul Pionierilor (1980-1989). În liceu, în studenție și în primii ani de profesorat am avut o perioadă muzicală plină, cu alte distincții primite la festivalurile „Corabia de aur“ – muzică ușoară, „Crizantema de aur“ – Târgoviște, „Cântarea României“, TVR a realizat un film cu mine, am înregistrat mai multe discuri cu Orchestra Radio.

– La un moment dat ați renunțat la a cânta. Curioasă alegere!

– Am renunțat la scenă, dar nu cu totul, poate pentru că așa-mi sugerase soțul meu, iar pe de altă parte, mă dăruisem întru totul meseriei de dascăl, formării, promovării și consacrării de talente, deslușirii folclorului în toate tainele lui.

– La TVR ați venit, prin concurs, în vara anului 1989. Despre ce ați realizat acolo timp de două decenii au vorbit la superlativ prestigioși interpreți de muzică populară. V-a plăcut mai mult să serviți folclorul în acest fel decât a-l cânta?

– Vă răspund altfel: nu mi-ar fi plăcut să cânt tot timpul. Am fost bucuroasă să descopăr talente, să le girez numele, am păstrat o exigență de la care nu am abdicat niciodată. Și Grigore Vieru m-a întrebat, în 2008, de ce nu cânt... La a doua întâlnire, mi-a spus: „Doamnă, vă invit la Chișinău să înregistrați“. Așa am și făcut, am lucrat 14 piese, un material excelent.

– Și, în plus, continuați acțiunea de promovare a cântecului și portului popular.

– Fiul meu cel mic, stabilit în SUA – cel mare a rămas în țară – mi-a făcut cadou Asociația Culturală „La noi, la români“. Am o colecție de costume populare din toate zonele țării, le-am prezentat în expoziții în Cipru și alte orașe din țară. Dar, la pensionare, am căpătat alte două pasiuni, cea a călătoriei – am vizitat Austria, Olanda, Franța, Grecia, SUA și cea a scrisului – am publicat o plachetă de versuri, „Melancolii de toamnă“, sper să urmeze și alte volume.

Maria Bogdan

Cartofii, legumele și conservele de legume, precum și fructele proaspete s-au scumpit cel mai mult în luna ianuarie, comparativ cu decembrie, se arată într-un comunicat al Institutului Național de Statistică (INS).

Astfel, în ianuarie prețul cartofilor a crescut cu 3,9%, la legume și conserve de legume cu 3,07%, iar la fructe proaspete cu 2,34%. Alte creșteri au fost la ulei cu 1,34%, la citrice și alte fructe meridionale cu 1,41% sau la cărți, ziare și reviste 1,08%.

În ceea ce privește scăderile de prețuri, acestea s-au regăsit la serviciile de apă, canal, salubritate cu 6,9%, la gaze cu 3,23%, la combustibili cu 3,07%, la CFR cu 3,19% sau la energie electrică cu 2,94%. La produsele alimentare, diminuări au fost la ouă — 1,28%, vin — 1,84%, țuică, rachiuri și alte băuturi — 2,05% și bere — 1,33%.

Indicele prețurilor de consum a fost de—2,1% în luna ianuarie 2016 comparativ cu ianuarie 2015.

'Prețurile de consum în luna ianuarie 2016 comparativ cu luna ianuarie 2015 au fost mai mici cu 2,1%. În luna ianuarie 2016, ponderea mărfurilor și serviciilor care au înregistrat o scădere a prețurilor, comparativ cu ianuarie 2015, este de 53,3%, iar cele care au avut creșteri cuprinse în intervalul 0 — 2,5% dețin o pondere de 28,9%. Mărfurile și serviciile ale căror prețuri au crescut cu mai mult de 2,5% dețin o pondere de 17,8%. Creșterea medie a prețurilor de consum în ultimele 12 luni (februarie 2015 — ianuarie 2016) față de precedentele 12 luni (februarie 2014 — ianuarie 2015), calculată pe baza IPC, este de—0,8%', informează INS.

În ianuarie 2016 față de ianuarie 2015, prețurile de consum au scăzut la grupa mărfurilor alimentare cu 6,3%.

Banca Națională a României (BNR) estimează o inflație de—3% pentru finalul lunii martie 2016, cu un interval de incertitudine de +/-0,6%, se arată în datele publicate pe site-ul instituției. Excluzând efectul runda I privind TVA, inflația ar fi atins 1,3%, la finalul primului trimestru din acest an. Ținta de inflație a Băncii Centrale pentru 2016 este de 2,5 la sută +/-1 punct procentual.

BNR a modificat la 1,4% prognoza de inflație pentru finalul acestui an, în creștere cu 0,3 puncte procentuale față de prognoza anterioară, de 1,1%, conform datelor prezentate săptămâna trecută de guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, într-o conferință de presă.

Pentru 2017, Banca Națională a prognozat o inflație de 3,4%, la finele anului.

"Proiecția indicelui prețurilor de consum (IPC) ne arată două lucruri: că perioada de inflație negativă este tranzitorie și rata anuală a inflației calculată pe baza indicelui prețurilor de consum este prognozată la 1,4% la sfâșitul anului 2016 și se iese, deci, din inflația negativă, și la 3,4%, adică aproape de limita superioară a intervalului pe care îl țintim în ultima parte a anului 2017", a spus Isărescu.

Agerpres

Munţii Bucovinei sunt plini de comori. Unele cunoscute, admirate şi apreciate, altele mai puţin. Şi când spun comori nu mă refer la cufere cu galbeni ascunse în pământ care aşteaptă a fi descoperite, ci îndeosebi la elemente naturale precum fauna, flora, aerul curat ori liniştea potecilor bătătorite de zeci şi mii de paşi. Sunt şi comori realizate de mâna omului şi aici mă refer mai cu seamă la sfintele lăcaşe devenite un colţ de rai pentru toţi cei care vor să se roage. Un astfel de exemplu este mănăstirea Rarău, ctitorită în jurul anului 1538 de către Petru Rareş, lăcaş care adună, an de an, mii de pelerini din toată ţara.

În semn de recunoştinţă

În comuna Crucea din judeţul Suceava, nu departe de rezervaţia naturală Pietrele Doamnei, într-o poiană înconjurată de conifere se află mănăstirea de călugări Rarău. Am vizitat lăcaşul duminica, zi de odihnă şi sărbătoare, când curtea şi biserica erau înţesate de pelerini şi totuşi liniştea nu părea a fi atinsă, semn că fiecare venise pentru a-şi linişti şi hrăni sufletul. Poate erau atât de mulţi credincioşi şi pentru că, odată cu deschiderea Transrarăului, accesul este mult mai facil, cu toate că şi până atunci locuitorii din zona Neamţului, a Dornelor sau din Câmpulung Moldovenesc veneau pentru a participa la slujbă chiar dacă drumul era mai puţin accesibil. Încă de la intrarea pe sub turnul clopotniţă se arată cele două biserici, cea veche şi cea nouă sfinţită la începutul anilor 2000. Despre istoricul acestei mănăstiri se spune că ar fi luat naştere la sfârşitul secolului al XV-lea, la iniţiativa călugărului Sisoe. Acesta a ridicat un lăcaş unde soţia şi copiii lui Petru Rareş s-au adăpostit atunci când acesta a fost înlăturat de la domnie. Ca răsplată pentru călugări, domnitorul a construit o biserică, cea veche despre care pomeneam la început. Se spune că prima biserică ar fi fost construită pe versantul dinspre comuna Pojorâta, însă călugării i-au mutat locul pe partea cealaltă a muntelui, spre Chiril, înainte de ocupaţia austriacă tocmai pentru a rămâne a Moldovei şi peste veacuri.

Aşa cum poate era de aşteptat, momentele de cumpănă nu aveau să lipsească, iar în anul 1776 ocupaţia austriacă a însemnat şi stoparea activităţii mănăstirii. A urmat apoi o lungă perioadă în care rugăciunile nu au mai fost rostite la sfântul lăcaş, abia în anul 1918 fiind repusă în funcţiune, iar în anul 1959 a deveni schit. Statutul de mănăstire a fost redobândit în anul 1990, după căderea comunismului. De atunci şi până acum multe s-au schimbat, dibăcia şi hărnicia călugărilor, la care s-a alăturat mărinimia credincioşilor, iar o nouă biserică a fost sfinţită în luna septembrie a anului 2000.

Din punct de vedere estetic, mănăstirea de pe Rarău este departe de impunătoarele mănăstiri din zona Neamţului ori chiar de cele cunoscute din Bucovina – Suceviţa, Moldoviţa, Voroneţ sau Putna. Bisericile, nu foarte impunătoare, sunt construite din lemn, aşa cum poate era firesc fiind aşezate în creierul munţilor, cele mai multe dintre icoane sunt pictate tot pe lemn, însă aceste lucruri nu îi împiedică pe credincioşi să aleagă să participe la slujbele săvârşite aici şi nu în alte lăcaşe sfinte din zonă. Mai mult, mănăstirea dispune şi de locuri de cazare în chilii, credincioşii putând rămâne să participe la slujbele de peste noapte, considerate adesea mai puternice. De asemenea, vizitatorii îi pot ajuta pe călugări la treburile din jurul mănăstirii, pot îngriji animalele, adună sau taie lemne ş.a.m.d. Este cunoscut faptul că într-un astfel de loc fiecare are rolul lui bine stabilit, bineînţeles treburile gospodăreşti se îndeplinesc pe lângă rugăciunile zilnice, acestea fiind cea dintâi prioritate.

Icoane făcătoare de minuni

Istoricul sau arhitectura unui sfânt lăcaş, sfinţii părinţi cu har aparte sunt doar câteva dintre motivele pentru care pelerinii aleg să meargă la o biserică, un schit sau o mănăstire. Pe lângă acestea, mănăstirile în care se regăsesc icoane făcătoare de minuni devin mult mai vizitate. Şi la mănăstirea Rarău se spune că adăpostesc două icoane făcătoare de minuni – icoana Fecioarei Maria, Izvorâtoare de Mir, şi icoana Sfântului Ioan Evanghelistul, care este aşezată în biserica nouă. Despre icoana Fecioarei Maria există numeroase mărturii ale călugărilor care au povestit cum au fost părtaşi la minunile acesteia.

Această icoană a fost dăruită schitului chiar de către ctitorul ei, Petru Rareş, şi se spune că dispărea din faţa altarului, călugării găsind-o la ieşirea bisericii. Astfel, prin post şi rugăciune, stareţul din acele vremuri, împreună cu întreaga obşte, s-a rugat sfintei icoane, acesta avertizându-i să mute locul mănăstirii pe cealaltă parte de munte, fapt care s-a şi întâmplat, vechiul lăcaş al mănăstirii fiind incendiat de austrieci.

Nu a fost prima întâmplare de acest gen, icoana schimbându-şi din nou locul în jurul anului 1935, când a cerut să fie aşezată în faţa catapetesmei, pe o strană pe sub care să treacă credincioşii care vin să se roage pentru sănătate. Icoana, ferecată în argint, se află şi astăzi în sfântul lăcaş, iar numeroşi credincioşi urcă zilnic pe muntele Rarău pentru a se ruga. Şi în ziua în care am vizitat mănăstirea enoriaşii stăteau la rând pentru a trece prin faţa icoanei, mulţi cu boli grave rugându-se cu lacrimi, în speranţa vindecării sau a ameliorării durerilor. Mult după terminarea slujbei, enoriaşii continuau să vină pentru a se închina şi, sub privirile călugărilor care stăteau de vorbă cu oricine avea nevoie de un sfat sau o lămurire, Icoana Maicii Domnului asculta, aşa cum se întâmplă de aproximativ 500 de ani, rugăciunile celor cu credinţă

GALERIE FOTO

Loredana Larissa SOFRON

Redacţia:

Str. Moineşti nr. 12, Bl. 204, Sc. A, Ap. 4, sector 6, Bucureşti.
Pentru corespondenţă: OP 16, CP 39.
Tel/fax.: 021.311.37.11;
E-mail:Această adresă de email este protejată contra spambots. Trebuie să activați JavaScript pentru a o vedea.
ISSN 1841-5148

ECHIPA

Editor general: Ion Banu

Redactor-şef: Bogdan Panţuru

Redactor - corector: Oana Petre-Dascălu

Redactori: Beatrice-Alexandra Modiga, Anca Lăpușneanu.

Colaboratori: Teofilia Banu, Daniel Botănoiu, Silviu Buculei, Andrei Oprea-Banu, Vasile Popescu.

Grafică & tehnoredactare: Mariana Cismaru, Mariana Sorescu.

Marketing, abonamente, difuzare

Tel: 031.410.07.45, e-mail: Această adresă de email este protejată contra spambots. Trebuie să activați JavaScript pentru a o vedea.

- Nicusor Oprea Banu – 0752.150.146, 0722.271.338; e-mail: Această adresă de email este protejată contra spambots. Trebuie să activați JavaScript pentru a o vedea.

Compartiment financiar

– Adina Albu
– dr. Niculae Simion – 0741.217.627

Editura: ALT PRESS TOUR Bucureşti