Biserica „Adormirea Maicii Domnului“ din Sadu este una dintre primele biserici românești de zid din secolul al XVIII-lea, iar semnificația sa este marcantă, cu toate transformările.

În anul 1958 s-a descoperit faptul că, anterior, pe locul respectiv a fost clădită o biserică mai mică, cuprinsă în spațiul celei de acum. Vechea biserică pare să fi fost clădită tot din piatră şi cărămidă deoarece nu au fost găsite urme de material lemnos. Tot atunci a fost scos la lumină un tezaur monetar din secolul al XVII-lea, iar în pronaos resturile a două morminte, alături de doi pinteni şi o monedă cu efigia lui Matei Corvin, importantă mai ales pentru că asigură datarea vechiului edificiu de cult încă din a doua jumătate a secolului al XV-lea.

Existenţa primei biserici se deduce dintr-o atestare documentară a localităţii, descoperită într-o corespondenţă aflată în arhiva Vaticanului, dintre un anume Nicolaus Lath şi regele Ungariei din 1358 Ludovic I, prin care, între altele, primul solicita suveranului îngăduinţa de a construi, pe cheltuială proprie, Biserica Tuturor Sfinţilor din Sadu.

Un element de datare exactă se găseşte în colţul vechiului naos, unde apare imaginea arhanghelului Gabriel, pe filacteră apărând următorul text: „Arătaţi faptele voastre şi luaţi plata voastră 1723“.

Turla bisericii a avut timp de aproximativ un secol şi jumătate un ceas care astăzi, din păcate, nu mai funcţionează. Despre clopotele de bronz din turn se povestește că unul dintre cele vechi a fost luat de germani în Primul Război Mondial, cu scopul de a fi topit pentru armament. Dintre cele trei care mai sunt astăzi, cel mai vechi, după inscripţia de pe el, a fost cumpărat pe cheltuiala obştei comunale în anul 1820. Celelalte două au fost cumpărate şi donate de credincioşii sădeni care au fost plecaţi în America înainte de Primul Război Mondial .

Pictura cea mai valoroasă se află în vechiul naos. În jurul deschiderii sunt înfăţişate cete îngereşti, serafimi şi heruvimi. Un al doilea inel o are pictată pe Maica Domnului şi pe prorocii mesianici, iar în al treilea apare Iisus arhiereu şi apostolii.

În partea superioară a pereţilor apar scene din Ciclul Hristologic, iar partea inferioară este rezervată sfinţilor militari. Pe arcul ce desparte naosul de pronaos sunt pictate Patimile lui Iisus. La construcţia edificiului, meşterii constructori locali au preluat şi o serie de elemente provenite din Ţara Românească (pridvor deschis, brâu, arcade oarbe etc.). Îmbinând elementele constructive autohtone cu cele bizantine, venite pe filiera Ţării Româneşti, meşterii locali transilvăneni au dat naştere unui stil artistic propriu – în acest sens, pentru biserica din Sadu este amintită prezenţa, deasupra parterului turnului, a unui brâu de sorginte munteană, încălecat de două registre compuse din cercuri care se întretaie, iar sus, de un registru cu arcade oarbe.

Curtea bisericii (progadia) este spaţioasă, fiind înconjurată de un zid construit din piatră de aproximativ 0,80 metri grosime şi cu o înălţime care variază, în funcţie de teren, de la 2 la 2,5 metri. Intrarea în curtea bisericii se face prin 3 porţi: două secundare, mai mici, situate în est şi sud, şi o a treia mai mare, principală, în partea de nord.

Vechimea, sistemul constructiv, unele detalii ornamentale ale faţadei – aşadar şi semnificaţia istorică – sunt argumente ca această biserică să fie păstrată cu multă grijă, ea fiind un simbol autentic al românilor din această parte a Transilvaniei.

În anul 1761 în Sadu existau doar 12 familii de uniţi, faţă de cele 212 familii ortodoxe şi decideau ca, „întrucât (biserica, n. n.) a fost construită în anul 1720 de uniţii din acea vreme, pe un fundament vechi“, lăcaşul de cult să le revină greco-catolicilor, biserica fiind considerată drept cea mai veche de acest rit din zona Sibiului. Însă, în contextul menţionat, Nicolae Iorga este de părere că o comunitate atât de restrânsă numeric nu ar fi avut posibilitatea, nici fizică şi nici financiară, să ridice în anul 1720 un asfel de edificiu, chiar pe un fundament preexistent. Ori, biserică a existat în sat şi înainte de unirea de la 1700. În consecinţă, prin opoziţia fermă a ortodocşilor din Sadu s-a ajuns la intervenţia armatei imperiale conduse de generalul von Bukow, lăcașul de cult fiind atribuit uniţilor.

În anul 1770, ortodocşii din Sadu solicitau forurilor superioare autorizaţie în vederea ridicării unei biserici din piatră, revendicare rămasă neonorată. Solicitarea lor a fost reînnoită în 1781, de data aceasta fiind adus în sprijin un argument cert – construcţia în care se oficia cultul religios era neîncăpătoare pentru numărul mare al credincioşilor. La puțin timp de la acest eveniment (1783), comunitatea ortodoxă din Sadu solicita „recedarea“ bisericii aflate în folosinţa greco-catolicilor .

În anii 1783 şi 1785 se deplasează la Sadu o comisie, care constată că în localitate trăiau 259 de capi de familie, dintre care 250 erau ortodocşi şi doar 9 uniţi. Adresa înaintată Guberniului, sintetizând constatările de la faţa locului, considera că este posibil un schimb de lăcaşuri de cult, dar cu respectarea unei condiţii: obligarea ortodocşilor de a acorda sprijin pentru recondiţionarea bisericii uniţilor. Guberniul validează propunerea, dispunând efectuarea schimbului.

După definitivarea lăcaşului de cult, în anul 1833, Samuel Micu Clain făcea diligenţele de rigoare în vederea obţinerii fondurilor necesare dotării acesteia. Solicitarea de la 9 februarie 1833 a parohului unit, redactată în limba latină, era transmisă de către un inspector magistratului sibian, la care adauga şi un raport personal din care rezulta că în Sadu trăiau la acea dată 15 familii de greco-catolici, iar lăcaşul era definitivat, fiind necesare doar obiectele de cult destinate bunei funcţionări a slujbelor religioase. În răspunsul dat sădenilor, Guberniul înştiinţa că cele solicitate au fost aprobate, dar banii nu au ajuns la Sadu nici în 1836, an în care intervenea însuşi episcopul Lemeny, care pleda în favoarea enoriaşilor săi.

După ce la începutul secolului al XVIII-lea le-a fost luată biserica, ortodocşii au fost cei care ar fi construit biserica mai mică din lemn pe care ar fi folosit-o până când şi-au reprimit biserica înapoi; în schimb, tot atunci ar fi cedat-o greco-uniţilor pe cea mică, din lemn, pe care o folosiseră chiar ei până atunci.

Preotul Dumitru Hămbăşan menţionează faptul că, într-un articol din anul 1927, publicat în gazeta germană Tageblatt, se publica o situaţie din anul 1721 din care reieşea faptul că sădenii luaseră un împrumut fără camătă pentru construirea unei biserici, în valoare de 200 de galbeni, de la un anume Răsceanu, care trăia peste munţi; conform unei alte teorii, pentru perioada de timp în care greco-uniţii ar fi folosit biserica ortodoxă, preoţii ortodocşi ar fi improvizat capele în propriile lor case, credincioşii adunându-se acolo pentru oficierea rugăciunilor şi a celorlalte servicii religioase. Această situaţie ar fi durat până când ortodocşii şi-ar fi construit biserica din lemn. Mergând mai departe în dezvoltarea acestei teorii, se consideră că şi în casa Popii Tunsu (nimeni altul decât tatăl marelui învăţat Ioan Piuariu-Molnar) ar fi existat o astfel de capelă, într-o cameră boltită oval, care avea în mijloc o spărtură prin care se cobora funia de la clopotul instalat într-un lăcaş (clopotniţă) improvizat deasupra acoperişului.

Toate acestea însă, în lipsa unor dovezi certe, rămân deocamdată doar simple speculaţii, e drept, logice, bazate pe tradiţia orală.

O controversă interesantă, care a suscitat interesul cercetătorilor care s-au ocupat de evoluţia situaţiei religioase din comuna Sadu, este cea legată de apariţia în unele protocoale bisericeşti a unor menţiuni cu privire şi la alte biserici, cum ar fi cele cu hramurile Sf. Arhangheli Mihail şi Gavril, respectiv Sf. Cuvioasă Paraschiva. Se pare că preoţii ortodocşi din Sadu le administrau şi pe acestea, cu toate că ele erau situate în Cisnădie. Preoţii sădeni i-ar fi botezat şi pe copiii neuniţilor din Cisnădie, pe care i-ar fi înscris în registrele bisericeşti care erau comune pentru Cisnădie şi Sadu, omiţând însă să-i mai precizeze, în mod special şi explicit, pe cei din Cisnădie.

Anca Lăpușneanu