Lumea satului 750x100

update 25 Nov 2020

Schitul Bradul, bijuteria din inima munților

Gurguiata, Vâlcea, sat aparținător Băilor Olănești, situat la mai puțin de 10 km de stațiune. Drumul de acces, ce trece și prin Tisa, un sat cu câteva case, e mai greu accesibil și deloc pe timp de ploaie pentru mașinile obișnuite. Doar un 4 x 4 poate face față în condiții vitrege. Acolo, într-o poiană, chiar la poalele munților ce țin de Parcul Național Buila-Vânturița, în 1996 maica stareță Arsenia, împreună cu alte două nevoitoare și cu binecuvântarea arhiepiscopului Râmnicului, Gherasim Cristea, s-au stabilit la Schitul Bradul, nelocuit de peste 100 de ani. Cunoșteau bine locurile fiindcă până atunci viețuiseră vreo trei kilometri mai la vest, tot în munți, la Iezer. Au cărat ani la rând materiale cu cârca, așa cum făcuseră acum 200 de ani înaintașii, până ce au făcut schitul așa cum îl găsim astăzi.

schitul bradul

Istoria schitului vine din urmă cu câteva sute de ani. În 1784, un oarecare ieromonah Sava, sosit tot de la Iezer, cu sprijinul localnicilor din satul Cheia și al boierilor donatori, construiește o biserică din piatră, pe temeliile altui lăcaș din lemn, edificat prin 1737. Aceasta va fi închinată Sf. Ioan Botezătorul. A fost zugrăvită de „popa Dimitrie zograf“; acea pictură se păstrează și astăzi în aproximativ tot interiorul bisericii, dar și pe pereții și bolta pridvorului. Frumusețea extraordinară este dată, în afară de picturile cu patina timpului, de dimensiunile mici ale lăcașului, de simplitatea sa. Biserica nu are pronaos, nici turle, ci doar un pridvor, cu două ferestre mici. Ai zice că e desprinsă din pagini de poveste. Clopotnița este mult mai înaltă decât biserica, având două etaje, fiecare cu câte o chilioară, deasupra cărora sunt așezate clopotele vechi. De la ctitorire și până prin 1850 aici au locuit câțiva călugări. Însă, cu vremea, neexistând chilii, nevoitorii locuind prin colibe și peșteri, schitul a fost părăsit și trecut cumva în grija altor călugări de la Sărăcinești, din Valea Cheii (comuna Păușești-Măglași). Dar pentru că viața monahală se desfășura în condiții foarte grele, ambele lăcașuri au fost abandonate, fiind la un pas de ruinare. Despre Bradul se știe că a fost complet părăsit prin anul 1905, dar neîngrijit n-a mai fost de prin 1855. După 101 ani a fost să i se arate maicii Arsenia voia de a pune pe picioare schitul din inima pădurii și a munților. Și a făcut-o, cu sprijinul de început al altor două maici, în chip absolut temerar. O vreme au locuit într-o chilie prin acoperișul căreia ploua, au găsăt bisericuța și clopotnița ruinate, nu exista curent electric, drumul era necirculabil pentru orice fel de mașini. Încet-încet, cu sprijin de la pelerini, de la duhovnicul schitului, cărând materialele cu spinarea și o muncă titanică, au renovat bijuteria locului – am numit biserica – o parte din clopotniță, au construit câteva chilioare, au turnat ziduri de sprijin, au construit pavimentul din curte etc. Astăzi, lăcașul e plin de viață. În obște locuiesc 11 maici, iar în afară, în chilii separate sau în munți, nevoiesc 8 pustnice. Fiecare are câte o poveste de viață absolut fascinantă. Chiar și dohovnicul de azi al schitului este un fost atlet de performanță, antrenor și profesor de sport, care a simțit apoi nevoia să caute altceva pentru viața sa. Și așa a luat drumul altei facultăți, iar calea spre Dumnezeu l-a adus în cele din urmă la Bradul.

Maria BOGDAN