Lumea Nouă
În 1492 Columb a plecat în căutarea unor tărâmuri noi fără a avea nici cea mai vagă idee ce urma să descopere. O lume nouă, ostilă intruşilor, avea să-l întâmpine. O lume care mai târziu dispărea în bună parte sub presiunea celor care se credeau superiori şi erau hotărâţi să îi stăpânească teritoriile şi, de bună seamă, să înşface din bogăţiile ,,Indiilor de Vest“: spanioli, portughezi, olandezi, francezi, englezi...
Vizitând recent parte din zona la care fac referire – nordul Americii de Sud, parte din insulele Antilelor Mari – am încercat să fac o punte peste timp pentru a înţelege viaţa celor de-atunci şi de-acum, după mai bine de jumătate de mileniu de la venirea europenilor aici.
O lume cu adevărat nouă, în curs de emancipare, dar mai săracă în bogăţii şi cu încă multe sechele ale perioadei sclavagiste – abolită prin 1863 – perioadă în care a fost adusă aici ,,marfă umană“ din Africa. Rar mai întâlneşti acum populaţie indigenă. Doar prin junglă, şi asta defrişată prin multe locuri, mai descoperi câte o mică comunitate de… amerindieni.
În rest, etnii din toată lumea, fiecare cu obiceiurile, tradiţiile şi credinţa lor. O lume, parte din ea risipită pe oriunde poate câştiga mai mult. Cei rămaşi, mulţi dintre ei, aşteaptă precum puii de înaripate să le vină câte ceva ,,de-afară“ pentru a mai goli din market-urile chinezeşti aflate la tot pasul. Parcă… așa cam cum este pe la noi.
Nu, n-am vrut să spun povestea unei călătorii, ci să prezint o stare de lucruri care, se pare, este caracteristică aproape lumii întregi, Europa şi România ca parte a ei, nefăcând excepţie. Globalizarea, despre care se vorbeşte de ceva vreme, se pare că este pe cale a se înfăptui. Dar ce înseamnă globalizare? După cum evoluează lucrurile şi din presupunerile sociologilor, politologilor şi economiştilor, ar părea că asta presupune concentrarea puterii la nivelul unui grup de state dezvoltate, chiar a unui grup de indivizi. Iar puterea înseamnă stăpânirea a tot şi toate. Miliardele de locuitori ai planetei? La dispoziţia celor cu pâinea şi cuţitul dispuşi să facă orice şi oricât pentru a exista.
Apoi, ce s-a petrecut prin unele părţi ale lumii cu sute şi mii de ani în urmă, sub o formă mai… elevată se petrece acum în Europa şi nu numai. Oamenii nu se mai mişcă acum ca marfă, ci împinşi de nevoia unui altfel de trai, atraşi conştient şi interesat de cei care vor forţă de muncă ieftină. Iar ca să li se arate îngăduinţă, bunăvoinţă, sunt primiţi cu ,,căţel şi purcel“, adică la pachet cu toate obiceiurile şi vrerile lor, ba chiar şi cu limba gata s-o impună până şi celor în bătătura cărora poposesc. Spun gurile rele că peste ani, după aşa-zisa… islamizare a Europei, atât de mult clamată de mai mulţi lideri europeni, vom mai găsi câte un sătuc de europeni şi de români de bună seamă, pe meleagurile noastre doar prin cătune aflate pe nu ştiu ce costişă ori vârf de munte pe unde musafirii împământeniţi de la o vreme ne vor mai îngădui să existăm.
Dar să fim optimişti. Dacii, înaintaşii şi urmaşii lor au existat pe aceste meleaguri de mii de ani. Obiceiurile şi limba lor au fost leagăn al multor altora de pe acest continent în ciuda a atâtor năvălitori care au tânjit la aceste ţinuturi. Măcar în memoria lor nu trebuie să cedăm oricărui neavenit. Ceea ce am spus mai înainte, sigur şi sub imperiul celor văzute prin lumea asta, citite şi ascultate prin multe locuri importante, este doar o fabulaţie. Luaţi-o ca atare, dar nu neglijaţi totuşi… fabulaţia.
Ion BANU
