reclama youtube lumeasatuluitv
update 23 Aug 2019

La Prislopul părintelui Arsenie

Am ajuns la Prislop dimineața. Revărsatul zorilor este un spectacol în sine la întretăierea dintre Alba și Hunedoara, cu Mureșul fumegând ireal nori peste case și sate. La Silvașu de Sus și mai departe, la Prislop, ca pretutindeni în porțiunea aceea din Țara Hațegului, aproape că am regăsit tăcerea de altădată, o încremenire în care natura murmură în felul ei inconfundabil și omul tace. Mi-a plăcut felul acesta de a păși pe cărările pe unde socotesc c-au umblat, hăt, în urmă cu sute de ani, Nicodim sau Sfântul Ioan, poate Moise Voievod, ajutându-și fiica să zidească mănăstirea, o bijuterie arhitecturală și istorică puțin slăvită în cărți și, mai aproape de noi, părintele Arsenie Boca.

Asfaltul este dus până la poarta Prislopului; asta e bine pentru omul contemporan învățat, în viteza cu care-și duce viața, să se deșerte din mașină la serviciu și acasă, dar nu și pentru sufletul ce-și cere dreptul la odihnă, contemplare, Dumnezeu, univers, vis, frumos, miracol. Însă la primele ore ale dimineții acest deranj motorizat nu se manifestă. Tocmai de aceea zic c-am avut șansa unei întâlniri tăcute cu acel loc atât de căutat de români, care păstrează neștiut istorii și le respiră cumva în timpul nostru. În liniștea profundă a Prislopului, fiindcă viețuitorii mănăstirii știu să pășească pe vârfuri, să se miște fără a inoportuna pe cineva, e o binecuvântare să auzi cum se înalță, ca un fir, cântarea bisericească, laolaltă cu freamătul naturii. Am zăbovit o vreme ascultând Sf. Evanghelie și admirând când mica biserică din centrul ansamblului, când altarul ridicat într-un piept de coastă, când izvorul cu apă rece și tămăduitoare, când foșnetul vântului în bradul bogat, suit într-o verticalitate fără cusur. Dar gândul mi-era la părintele Arsenie, la pictura diafană de la Drăgănescu, la privirea sa pătrunzătoare despre care se spunea că scotocește prin om ca prin propriul său buzunar, la cum a fost pedepsit și exilat de comuniști, la cât era de iubit și la cât este de căutat chiar și după ce s-a dus la Ceruri, la cât de neprietenește se vorbește despre oamenii care fac coadă la mormântul său. Adevărul este că nu poți intra la Prislop ca la un muzeu oarecare. Aici trebuie întâi de toate ca liniștea să pogoare în lăuntrurile tale, să-ți potolești gândurile, să te smerești și abia apoi să pornești în călătoria interioară unde sigur ai putea întâlni picături de sfințenie și infinită bunătate. Dacă te duci la mormântul părintelui altfel, degeaba mai mergi! De la altarul de vară și până la locul unde odihnesc viețuitoarele mănăstirii și părintele Arsenie nu-i cale lungă. E un urcuș amenajat cu lespezi care ocolesc rădăcinile, mărginit de pădure pe-o parte și de o poiană, de cealaltă parte. Văzând modestele locuri de odihnă te rușinezi; ce marmură așezăm noi în cimitire, e o întrecere a cui piatră de mormânt să fie mai frumoasă... Aici sunt doar cruci din lemn și morminte simple, nebetonate. Modestie în viață, modestie și dincolo... Părintele Arsenie este păzit de gardieni. Mda, gândesc, sper să fie alții, nu cei care l-au prigonit deunăzi vreme... În fine, administratorii se tem să nu facă vizitatorii vreun rău. Credincioșii fac însă altceva; nu se opresc nici măcar aici din vorbit. Iar forfota aceasta te împiedică să te reculegi, să te rogi din adâncurile tale. Nu știu dacă părintele Arsenie veghează acolo, dar sigur i-ar fi plăcut să vadă câți oameni își sprijină fruntea de crucea sa de lemn... Am urcat, mai departe, la peștera unde s-a nevoit Sf. Ioan de la Prislop. Tril de păsări, clipocit de apă și... Oare cum ajungea în gura de stâncă, acum 350 de ani, sfântul? Și cum trăia departe de oameni, împreună cu fiarele pădurii? Pe urmă mi-am adus aminte că am citit despre Ioan Sihastrul și Plângerea Mănăstirii Silvașului a călugărului Ifrim, când lăcașul a fost incendiat de generalul austriac Buccow, despre prigoana la care au fost supuși preoții ortodocși, despre cum părintele Arsenie a renăscut practic lăcașul și i-a dat viață. Și noi, astăzi, ce facem? Știu ce facem! Zarvă multă! Peste două ore, mănăstirea se umpluse de călători, turiști, pelerini, suferinzi ori ce mai erau ei, plus că parcările erau pline ochi de autocare și mașini.

spirit IMG 20180625 075800 2CS

Izvoarele scrise nu păstrează nimic despre începuturile Mănăstirii Prislop. Nicodim de la Tismana, cel pe seama căruia este pusă prima ctitorie, nu apare în documente decât ca autorul unei Sf. Evanghelii care ar data din anii 1404-1405. Totuși, Tetraevangheliarul slavon pe pergament, împodobit cu frontispicii și miniaturi, expus astăzi la Muzeul de Artă și Istorie Națională București, a fost copiat de Sf. Nicodim chiar la Prislop! Un lăcaș oricum exista, de vreme ce se afirmă că, în anul 1564, „mănăstirea, ajungând în ruină, a fost zidită din temelie de Zamfira, fiica lui Moise Voievod din Țara Românească“. Unde să-și fi avut aceasta zidurile? În lipsa unei mărturii istorice, cronicarii se mulțumesc să afirme: „Undeva, în pădure.“ Se povestește că domnița Zamfira ar fi suferit de o boală; auzind de puterile tămăduitoare ale izvorului de lângă mănăstire, a mers aici și s-a vindecat. Drept mulțumire, dar și pentru că a fost fermecată de fru­musețea locurilor, a rezidit lăcașul, fiind considerată al doilea ctitor. S-ar înțelege deci că, în urmă cu aproape cinci veacuri, ar fi fost mănăstire de maici la Prislop, fiindcă doar așa era permisă ctitoria unei femei. Ea ar fi locuit aici la asfințitul vieții, între anii 1575-1580, și tot aici s-a săvârșit din viață și a fost îngropată. Două fragmente din piatra de mormânt sunt sprijinite de peretele din pronaosul bisericii. Și tot de la ea se păstrează o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului. Documentele consemnează că în această perioadă s-a înființat o școală pentru cântăreți și viitori preoți. În 1759, pictura bisericii de pe vremea Domniței Zamfira a fost refăcută de zugravul Simeon de la Pitești, dar în anul 1762, în timpul tulburărilor religioase de la mijlocul secolului al XVIII-lea, catolicism vs. ortodoxism, biserica a fost incendiată din ordinul generalului Buccow. Pictura a fost distrusă, rămânând numai opt scene din „Acatistul Maicii Domnului“ în registrul superior al pronaosului, iar în exterior, deasupra ușii, icoana hramului Sfântul Ioan Evanghelistul și fragmente din Judecata de Apoi. Mănăstirea a fost atribuită, în 1762, Bisericii Greco-Catolice, fiind redată ortodoxiei abia în 1948, an în care este adus aici părintele Arsenie Boca ca stareț al mănăstirii și de numele căruia se leagă readucerea la viață a lăcașului. Pe bună dreptate este considerat al treilea mare ctitor al mănăstirii. A urmat apoi o perioadă când comuniștii au închis Prislopul, l-au prigonit pe părintele Boca, dar mai târziu, când zelul li s-a potolit, s-a redeschis mănăstirea de maici (1976).