Sfinții ne pot fi prieteni. Dacă-i lăsăm!

Cernită în culorile calde ale amurgului gata să se stingă, Mănăstirea Radu Vodă din București aşteaptă smerită umbrele nopţii. Clopotul nu se tânguie, nici toaca nu îl strigă pe Dumnezeu. O linişte senină, aproape nefirească pentru un colţ de Bucureşti agitat, s-a aşternut peste această mănăstire. Oamenii urcă dealul spre ea tăcuţi. Cu un amestec de uşurare şi recunoştinţă pe chip. Se întorc la un sfânt despre care de multe ori am auzit vorbindu-se ca despre un bunic blând, care îţi prinde faţa între palmele sale şi îţi şterge lacrimile. Mărturiile despre minunile Sfântului Nectarie (canonizat de Biserica Greciei în acest secol) în viaţa oamenilor sunt multe. Eu însămi am trăit o astfel de poveste. Dar în articolul de faţă voi fi doar un martor care confirmă că miracolele se întâmplă. Trebuie doar să îndrăzneşti să crezi asta. Şi o să vezi că o singură rază de lumină poate îndepărta multe tenebre.
Apropierea de Sfântul Nectarie m-a făcut să caut şi alţi oameni care au trăit experienţe similare. Aşa am descoperit-o pe Roxana Ivănescu. O tânără mămică din Bucureşti care mărturiseşte că viaţa ei s-a împărţit în două. Perioada de dinainte de a o avea pe fiica ei şi după. Am căutat-o pe Roxana şi pentru că era total diferită de tipologia oamenilor care, uneori din prea multă habotnicie, răstălmăcesc tot ce li se întâmplă şi dau sensuri necuvenite unor întâmplări în care divinitatea nu a avut nicio implicare. În trăsăturile chipului ei poți vedea profunzimea experienței pe care a trăit-o și serenitatea minunii înfăptuite pentru fiica ei. Nici măcar cei mai sceptici dintre noi nu pot spune că este doar o închipuire a ei. Roxana Ivănescu este o femeie modernă, cochetă, cultă, care şi-a trăit toată viaţa în Capitală, acolo unde Dumnezeu şi pleiada lui de îngeri abia dacă mai găsesc un loc de discuţie în agenda de lucru atât de încărcată a oamenilor. Și totuși ea l-a redescoperit pe Dumnezeu prin Sfântul Nectarie.
Sper ca povestea ei să aștearnă în sufletele voastre credință, smerenie și speranță. Sfinții ne pot fi prieteni. Dacă îi lăsăm!
„La o lună și jumătate Maria Nectaria s-a îmbolnăvit. Inițial nu am știut ce are. Avea febră foarte mare și am mers la un spital privat, însă medicii de acolo nu au știut să îi pună un diagnostic corect. Au fost patru zile de coșmar, cu febră foarte mare, antitermice și un antibiotic cu spectru larg, pentru că nu știau care este cauza stării sale. Am plecat de la acest spital către unul de stat și aici un medic foarte bun i-a pus diagnosticul de meningită bacteriană. Am intrat direct la reanimare, pentru că șase zile de febră, 40 grade Celsius, au fost prea mult pentru un copil de o lună și jumătate și exista riscul de a rămâne cu un retard. I s-a făcut și o ecografie transfontanelară și, de parcă nu era suficient diagnosticul de meningită bacteriană, ni s-a spus că are și o hemoragie intracraniană. Era deja foarte grav. Nu redau în cuvinte grele tot episodul din spital, dar a fost foarte dur. Fetița avea branule peste tot, pentru că venele ei erau fine și se spărgeau. A fost nevoie chiar să i se pună un cateter în jugulară și exista pericolul să se infecteze.
Dintr-o dată am simțit că nu mai am nevoie să mănânc, să dorm. Am conștientizat că în perioade ca cea pe care am trăit-o nu ai nevoie de foarte multe lucruri. Eram cu toată puterea mea pentru a-mi salva copilul. Aveam așa o forță interioară și instinctul matern se supraactivase. Și eu și soțul meu am ajuns într-un moment în care nu ne-am mai vorbit. Doar ne-am uitat unul în ochii celuilalt și am hotărât să o botezăm acum. Pe loc. Eram în pragul disperării. Și așa soțul meu a plecat să caute un preot, dar nu știa unde să se ducă. Cineva l-a îndrumat către Mănăstirea Radu Vodă. Noi locuiam foarte aproape de această mănăstire și auzisem de Sfântul Nectarie, dar nu fusesem niciodată acolo. Am simțit în toată povestea asta că Sfântul Nectarie a ieșit în calea noastră. Când a intrat în curtea mănăstirii, pe o piatră stătea un călugăr. Părintele Onufrie. Soțul meu i-a spus ce s-a întâmplat și l-a întrebat dacă poate să vină să facă un botez acum. Și el a zis da. Și-a luat cartea de rugăciune și a plecat să oficieze primul său botez. Avea emoții, dar foarte multă credință. Am botezat într-o sală de mese, simplă, dar importantă era sfințenia slujbei. Atunci când a intrat părintele Onufrie, doar văzând puterea credinței sale, am simțit că acum o să se așeze totul și o să fie bine. Atâta credință mi-a dat doar văzând credința lui. În timpul botezului am simțit cum se așază o liniște în sufletul meu. Am simțit că am făcut tot ce puteam să fac și din momentul ăla m-am dat un pas înapoi și l-am lăsat pe Dumnezeu să facă restul. A fost o slujbă foarte frumoasă, simplă, la care am participat doar noi, nașii și preotul. Părintele ne-a sugerat atunci să o botezăm și Nectaria și ulterior i-am schimbat certificatul de naștere.
După botez, a doua zi, totul s-a schimbat. Medicii i-au făcut o tomografie la cap și s-a constatat că hemoragia intracraniană a dispărut, iar meningita era pe cale de vindecare. Nu mai era nimic atât de grav. Adică ieri credeam că o să moară, iar astăzi era bine. De atunci viața noastră s-a schimbat foarte profund. Au fost o experiență și o transformare spirituală pentru întreaga familie, nu doar pentru mine și soțul meu. Toți membrii familiei noastre s-au rugat la Sfântul Nectarie și la Maica Domnului. Știți că rugăciunea de grup este foarte puternică. Ne-am întors acasă după aproape o lună de stat în spital, iar Maria Nectaria a primit sfânta împărtășanie aproape zilnic până la un an. Le sunt recunoscătoare tuturor preoților de la Mănăstirea Radu Vodă pentru că au venit rând pe rând în casa noastră pentru a o împărtăși. Când mergeam la mănăstire ni se deschideau toate drumurile. Era o recunoștință enormă pentru minunea pe care Sfântul Nectarie o înfăptuise pentru copilul Maria Nectaria. Așa și-a început această viață fiica mea. Ca o luptătoare. Astăzi Sfântul Nectarie este protectorul familiei mele și al căminului nostru. Am trecut prin această experiență cu mare credință și am învățat să mă bucur și mai mult de lucrurile simple pe care le am. Care sunt cele mai frumoase și importante. Am conștientizat că am deja tot ce îmi trebuie. Și am învățat lecția smereniei.“
Laura ZMARANDA
Revista Lumea Satului nr. 1, 1-15 ianuarie 2017 – pag. 56-57
- Articol precedent: Cotmeana, cea mai veche așezare monahală din Țara Românească
- Articolul următor: Căpriana, unica mănăstire voievodală din Moldova