Urban Cultor este proiectul inițiat de o echipă de profesioniști pasionați de agricultura urbană, permacultură și economie circulară și are ca scop crearea de comunități care au simțul sustenabilității. „Ne dorim să creăm o comunitate de «urban cultori» care să facă orașele mai verzi și mai responsabile“, spune Cristina Briziou, responsabil comunicare și formare a proiectului.

Compostarea in situ are amprenta carbon aproape zero

Reporter: Când a început acest proiect și cum s-a dezvoltat?

Cristina Briziou: Urban Cultor a luat naștere în perioada pandemiei din 2020, din dorința de a crea o entitate activă în domeniul ecologiei, economiei sociale și dezvoltării durabile în regiunea României și Europei de Est, prin implicarea în proiecte deja existente sau prin dezvoltarea de noi proiecte în domeniul agriculturii și compostării urbane. Urban Cultor realizează proiecte de amenajare a peisajelor comestibile și a grădinilor urbane în spații cât mai diverse, spre exemplu pe balcon, pe acoperișurile clădirilor, la sol în straturi înălțate. De asemenea, avem o activitate unică în România, aceea de sensibilizare și informare publică și în școli pe tema biodeșeurilor și a compostării comunitare in situ. Practic, în locul în care sunt produse aceste biodeșeuri avem ca scop reducerea amprentei de carbon și transformarea prin compostare a deșeurilor din orașe în resurse.

Rep.: Cum implementați efectiv motto-ul dvs. „Luptăm împotriva schimbărilor climatice, a risipei alimentare și susținem producția locală?

C.B.: Prin proiectele noastre de compostare de proximitate, dorim reducerea amprentei de carbon prin eliminarea din procesul de colectare și transport în afara orașelor a biodeșeurilor. Compostarea in situ are amprenta carbon aproape zero. În plus față de producția de recipiente pentru compostare, organizăm acțiuni de formare, educare și sensibilizare în școli și în comunități pentru a reduce risipa alimentară și pentru a motiva cât mai multe persoane să composteze. Agricultura urbană are o mare contribuție la obiectivele de dezvoltare durabilă prezentate de către UE în Agenda pentru 2030, printre care reducerea risipei alimentare, susținerea fermierilor locali, lupta împotriva încălzirii climatice.

Rep.: Care sunt proiectele cele mai mari care vă reprezintă?

C.B.: Proiectul cu cel mai mare impact este „Colțul de compost din curtea școlii“– URBACT. În colaborare cu Primăria Sectorului 3 am instalat trei zone de compostare urbană în trei instituții de învățământ din București și am susținut două module de formare în licee cu profil de chimie, protecția mediului sau managementul deșeurilor. Proiectul nostru de suflet pe tema compostării urbane este cel implementat în 2021 în sectorul 2, lângă Parc Cinema Floreasca. Acesta a fost finanțat de Climate Kic și Ashoka România. Datorită acestui proiect, în prezent în Floreasca 30 de familii contribuie la compostarea biodeșeurilor și, în șapte luni, am recoltat deja compost care a fost distribuit celor care au participat la obținerea lui.

Scopul nu este doar producția, ci sensibilizarea comunității

Rep.: Care este definiția agriculturii urbane?

C.B.: Prin agricultură urbană se înțelege practica cultivării, prelucrării și distribuției alimentelor în zona urbană și în satele mici din jurul acesteia (periurban). Aceasta include agricultura, grădinăritul (horticultura), creșterea animalelor, apicultura urbană, acvacultura, agrosilvicultura. În țările în care este practicată a dovedit că are un rol important în viața socială și culturală, precum și în economia orașului.

Rep.: Ce presupune grădinăritul urban și în ce măsură se practică în țara noastră?

C.B.: Grădinăritul urban presupune amenajarea unui spațiu în interiorul orașelor dedicat producerii de legume și fructe pentru consum local. Scopul nu este numai producția în sine, cât și sensibilizarea comunității cu privire la grădinăritul fără substanțe chimice, respectul față de sol și biodiversitate, o hrană locală, respectând sezonalitatea plantelor. O comunitate care să gestioneze acest spațiu și sprijinul din partea autorităților locale sunt elementele esențiale în reușita unui proiect de acest gen. Din păcate, grădinile urbane de acum 30 de ani au dispărut puțin câte puțin. În București se practica și pășunatul animalelor. Stupii, de exemplu, nu sunt acceptați în oraș. Dar, ușor-ușor, comunități restrânse se formează în jurul acestei activități și încep să apară din nou, timid, grădini în jurul blocurilor. Ideal ar fi ca administrația locală să pună la dispoziția cetățenilor un spațiu în care pot amenaja parcele pentru grădinărit pe care să le întrețină, așa cum se întâmplă în țările din vestul Europei.

În România, majoritatea bunicilor și chiar persoane cu vârsta între 30 și 40 de ani au petrecut foarte mult timp la țară și au grădinărit. Acest reflex nu dispare după mutarea la oraș și, de îndată ce se ivește ocazia, acești oameni își aduc contribuția. Putem spune că, în comparație cu alte țări, avem încă proaspăt acest gust pentru legumele „ca la țară“ și plăcerea de a pune „mâna la treabă“.

„Compostarea este un proces natural de descompunere a deșeurilor organice prin microorganisme, ciuperci și nevertebrate mici în prezența apei și a oxigenului. Deșeurile de bucătărie și grădină sunt transformate în humus care este foarte benefic pentru terenurile agricole și grădini.“

„Considerăm că orașele pot completa producția fermelor din zonele rurale prin producție realizată în interiorul lor, mai ales cu legume și plante aromatice care nu rezistă bine la transport. Spre exemplu, mărar, pătrunjel, salate, mentă. Toate acestea se pretează foarte bine culturii în grădini urbane. În plus, putem extinde acest tip de producție pe acoperișurile clădirilor.“– Cristina Briziou.

(D.Z.)

Cea mai recentă carte semnată de Ion Bold, Școala de economie agrară și rurală – Eseu asupra evoluției, apărută la Editura ASE, este o sinteză nu doar utilă și valoroasă pentru specialiști, cercetători, studenți, marele public, dar și un omagiu adus celor mai de seamă economiști agrari din epoca contemporană: Oprea Parpală, Sergiu Hartia, Florin Gâlcă, Marin Popescu, Angelo Miculescu.

O astfel de carte este utilă și pentru a evidenția că la noi, la români, a existat o agricultură tradițională, așa cum a existat și o școală de gândire economică agrară și rurală. Împărțită în patru mari capitole, această sinteză cuprinde atât aspecte din istoria Școlii de economie agrară și rurală, cât și confluențe istorice definitorii ale economiei agrare și economiei rurale. În cele peste 220 de pagini, cititorii vor descoperi o înțelegere multiplă a variatelor înfățișări ale gândirii economice agrare de astăzi, cu perspective către trecut și cu ferestre deschise către viitor, economia agrară și rurală fiind organic integrată în progresul general al societății românești.

Cum s-a conturat gândirea economică agrară

De altfel, „apariția Școlii de economie agrară și rurală s-a datorat evoluției agriculturii, în contextul libertăților economice și politice, a transformării vieții social-economice, generate și de pătrunderea culturii occidentale în Principate, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, când au pătruns și cunoștințele economice, în special prin tinerii boieri aflați la învățătură în acea epocă, în străinătate“, scrie Ion Bold în Prolog. Potrivit autorului, „asimilând idei de largă circulație și dorind a le face aplicabile, pe baza experienței altor popoare, la specificul și condițiile poporului român, s-a conturat gândirea economică agrară, ceea ce putem considera Școala de economie agrară și rurală“.

„Școala de economie agrară și rurală, apărută în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, s-a afirmat ca un curent economic și social-cultural pentru rezolvarea problemelor agrare, exprimate prin idei, teze, concepte, înscriindu-se printr-o evoluție continuă în galeria școlilor cultural-științifice: istorică, juridică, filosofică, economică, sociologică, geografică etc., cu care coexistă în armonie și interdependență. Evoluția sintetizată a Școlii de economie agrară și rurală nu este o contemplare a realităților, ci un mod de afirmare a valorilor conceptuale, deschideri în variate și legitime direcții ale unei tradiții culturale și economice.“

„Dezvoltarea Școlii de economie agrară și rurală se manifestă, pentru început, în epoca romantismului, care lărgește câmpul valorilor morale, realizează și ridică acțiuni considerate până atunci decăzute în concordanță cu clasicismul – acela al ideii de progres.“

Simona Nicole David

Poți spune că aceasta este casa pe care ai visat-o odată. Nu-i chiar o vilă extravagantă și luxoasă, dar ceea ce contează sunt liniștea, grădina și mulțimea de flori. Dacă voi aveți o asemenea căsuță, noi vă învățăm cum să o înfloriți.

Explozie de culoare și parfum, de vechi și nou în același timp. Nu este doar o imagine ideală, este grădina pe care o puteți avea și voi. Ce aveți de făcut? Să începeți să plantați, iar la vară nu veți avea de făcut nimic altceva decât să vă răsfățați cu toată gama de culori: galben și portocaliu desprinse parcă din soare, roșu plin de pasiune, albastrul cerului, toate aranjate într-o dezordine ordonată. Florile de talie mică sunt plantate în față, aproape de alee, în timp de plantele mai înalte stau parcă de strajă, păzindu-le pe cele mai mici.

Efect maxim

Plantează, în fața casei și în jurul ei, crăițe galbene. Sunt rustice, frumoase și total lipsite de pretenții. Dacă nu te deranjează parfumul lor special, sunt alegerea cea mai potrivită. Au semințe mari și ușor de recoltat și, dacă uitați să le culegeți toamna, au ele grijă singure să răsară în primăvara următoare.

Pentru contrast...

Pentru contrast vă sfătuim să plantați, în spatele straturilor de crăițe, pufuleți (Ageretum) de culoare albastru-violet. Și aceste plante sunt destul de rezistente și puteți avea surpriza să vedeți, anul viitor, că au răsărit fără să le fi semănat.

Nu aveți o astfel de casă? Nu-i bai!

Plantați tufe de verbină și îndulciți-le cu câteva garofițe diafane. Veți avea astfel un colț de culoare și parfum.

La o cafea

Ca să aveți puțină intimitate când veți bea cafeaua, plantați în grădină câteva plante mai înalte: canna cu flori roșii-portocalii și dalii cu flori mari, grena cu dungi albe. Plantați acum rădăcinile metamorfozate ale cannei și daliei. Prin octombrie-noiembrie le veți scoate din pământ și le veți depozita într-o lădiță cu nisip, în beci. Primăvara viitoare le veți planta din nou. De asemenea, la fereastra dormitorului puteți planta tufe de levănțică, ce vor parfuma serile de vară. Răsfățul va fi maxim dacă agățați și câteva ghivece cu petunii.

Ruxandra Hăbeanu

Ana Grunzu este un meşter popular din Horodniceni, Fălticeni, locuieşte în satul Tomeşti, Iaşi, şi este prezentă la manifestările culturale care pun în valoarea tradiţiile şi meşteşugurile tradiţionale cu păpuşele realizate din pănuşi de la porumb, sfoară, ţesături, piele şi lemn. Micile jucării reprezintă ţăranii din satele din judeţele Iaşi şi Suceava, cu obiceiurile şi munca lor şi stârnesc admiraţia copiilor, dar şi a adulţilor.

O combinaţie eco

În anul 2004, la vârsta de 45 de ani, Ana Grunzu a început să lucreze jucării de câţiva centimetri din pănuşi de porumb şi diferite boabe de fasole, porumb, mazăre, dar şi boabe mici de grâu, neghină, etc. Meşteri populari consacraţi şi-au dat seama de talentul său şi au încurajat-o să continue, să se perfecţioneze, micile bijuterii învelite în pănuşi fiind tot mai căutate, iar creatoarea lor a devenit membră a Asociaţiei Meşterilor Populari din Moldova.

„Păpuşile lucrate de mine reprezintă figura ţăranului român şi ocupaţiile acestuia. Fiecare păpuşă are expresia ei, fiecare are un obiect care îl reprezintă pe omul de la ţară cum ar fi o coasă, furcă, fus, mătură, trăistuţă, coşuleţ. Este o combinaţie între pănuşi, lut, lemn, materii prime ecologice. Copiii sunt cei mai atraşi de aceste obiecte, se opresc şi le admiră, se joacă cu ele. Dar şi adulţilor le plac.

Materia primă este tradiţională, nu costă şi nu poluează. Pănuşile se adună toamna, când se recoltează porumbul. După ce se spală foarte bine, se limpezesc să fie curate. Cât sunt încă umede se începe a se lucra, a li se da anumite forme, a se împleti, începe confecţionarea propriu-zisă a obiectului de decor. Din pănuşi se pot realiza foarte multe obiecte fine, inclusiv ornamente pentru brad, se pot face coşuleţe, îngeraşi, floricele, păpuşele mici, de 15-20 cm. Cu un pic de imaginaţie şi cu ceva îndemânare copiii pot să-şi confecţioneze singuri podoabele de pus în bradul de Crăciun. Pentru păpuşi este un pic mai complicat pentru că necesită îmbrăcăminte. Pe lângă resturi din materialele textile rămase din ateliere de croitorie sau hăinuţe, folosesc şi piele pentru micile bundiţe, opincuţele din picioare. Încingătorile sunt făcute de cele mai multe ori din panglică tricoloră. Pentru vopsire folosesc culorile vegetale, scoarţă de copac, sfeclă roşie, nuci verzi, diverse plante, dar mai folosesc şi galusul pentru lână, mai ales pentru a colora pănuşile pentru broboade şi pestelcuţe (un fel de şorţuleţe)“, ne-a povestit Ana Grunzu.

Pasiunea poate deveni artă

Ana Grunzu realizează mai multe păpuşi deodată pentru că le concepe pe etape.

„Încep cu corpul, după aceea le îmbrac, le încalţ, apoi lucrez capul, îl îmbrobodesc sau îi pun căciuliţă, pun ochii, gura şi în final le aşez pe un suport din lemn. La faţă este cel mai migălos de lucrat.  Într-o săptămână se pot 10-15 păpuşele“, susţine meşterul popular.

Pe lângă obiectele din pănuşi, meşterul ieşean pune în valoare şi cojile de nucă, face măşti populare şi mărţişoare, mici tablouri inspirate tot din viaţa satului, păpuşi pe linguri de lemn îmbrăcate în costume populare. Prin dibăcia mâinilor, creativitate, imaginaţie, Ana transmite trăirile de altădată, ţinând mereu amintirea vie, lumea satului tradiţional.

„M-a fascinat viaţa de la ţară cu obiceiurile ei populare, am fost îndrăgostită de pictură încă din copilărie, iar când m-am pensionat am descoperit că pasiunea poate deveni artă. Fac şi pictură naivă şi particip la expoziţii aproape în toate oraşele. În lucrările mele este lumea satului tradiţional, a satului natal, lumea de ieri, care avea un frumos aparte. Preţul obiectelor făcute de mine nu este foarte mare. În jur de 10-15 lei costă fiecare obiect“, ne-a spus Ana Grunzu. Vrea să facă permanent ceva nou, iar pe viitor doreşte să realizeze păpuşele mai mari şi mobile, să facă diverse scene cu mai multe personaje care să reprezinte tradiţiile. Anei Grunzu i se pare interesant şi este o provocare realizarea din pănuşi a unui set de piese pentru tabla de şah. Îşi prezintă creaţiile la târguri din toată ţara, dar a avut participări şi peste hotare.

Silviu BUCULEI

Vine o vreme, fără îndoială, în care e musai să tragi linie. Să faci totalul, dacă, din fericire, viaţa te-a răsfăţat cu plusuri.

În ceea ce ne priveşte, după 25 de ani, n-avem încotro. Trebuie să numărăm bobocii. Ce ni se întâmplă? Ceva aproape incredibil la debutul acestui nou început. Ne aflăm, nu există dubii, încă şi încă, în căutarea timpului pierdut.

Adică aproape aiuriţi în judecata noastră, cum de s-a putut întâmpla iarăşi şi iarăşi să fim păcăliţi.

Se spune, şi zisa e axiomă, cum că viaţa ar fi cel mai preţios dar dat de bunul Dumnezeu. Cu bunele şi cu suferinţele ei. Ei bine, calculul arată că anii din urmă n-au făcut decât să perpetueze agonia. Ni s-a furat adică şi hoţia continuă, am fost jecmăniţi de o bună parte din dreptul nostru legitim la fericire.

Promisiuni electorale deşarte, politică după ureche şi un apetit cu totul special, aici pe Dâmboviţa, pentru îmbogăţirea cu orice chip. Cei puţini adună averi nemuncite, cei mulţi rămân la statutul de veşnic umiliţi şi obidiţi.

Mă opresc astăzi la poate cea mai de preţ avere a unei naţiuni – tineretul.

Incontestabil, nu poţi construi, nu zideşti cu adevărat dacă nu faci totul prin şi pentru generaţiile ce vor urma. O personalitate de seamă observa chiar, cu multă înţelepciune, că, dacă stăm şi judecăm lucrurile cu dreptate, ţara pe care o locuim am împrumutat-o de la generaţiile viitoare.

Avem şi noi, românii, conştiinţa acestui adevăr?

Da de unde!

Câteva cifre. Un milion de hectare din cel mai fertil pământ oferit pe nimic veneticilor.

Alt milion de hectare de pădure căzut pradă topoarelor.

O economie, altcândva funcţională, aruncată la fier vechi.

Zburătăcite pe apa sâmbetei, alte 3 milioane de hectare aflate în sistem irigat în 1989.

Vii şi livezi devenite vreascuri.

Şeptelul, altcândva o speranţă aproape împlinită, abatorizat fără milă.

Şi, urmare firească, o viaţă condiţionată de întâmplare în care, foarte adesea, eşecul îşi face de cap.

Natalitatea în România e o problemă de căpătâi.

Ceea ce trăieşte aleargă în cele patru puncte cardinale.

Ne aflăm în coada cozilor când e vorba de ştiinţa de carte şi educaţie.

Esenţial, recenta criză economică s-a dovedit a fi mai degrabă o criză morală.

Şcoala? Sau ce a mai rămas din ea dă semne de agonie.

Satul s-a golit de intelectuali, în numeroase locuri doar preotul mai populând locul. Unde şi dacă şi acesta a rezistat încercărilor vieţii la ţară.

Într-o lucrare mai mult decât necesară, „Cadrul naţional strategic pentru dezvoltare durabilă a sectorului agroalimentar şi a spaţiului rural şi perioada 2014-2020-2030“, scoasă sub egida Preşedinţiei României şi Academiei Române, se scrie negru pe alb: „Clasificarea învăţământului superior după anul 1990, privatizarea anarhică, necontrolată, profund neechitabilă şi ineficientă a acestuia, rapacitatea decidenţilor politici având ca ţintă predilectă terenurile şi activele institutelor şi staţiunilor de cercetări agricole […] sunt fenomene care au dominat spaţiul educaţional şi ştiinţific agronomic din ultimele două decenii.“

Se înţelege, aşadar, că învăţământul în general şi cu deosebire cel agricol trebuie profund restructurate.

Cum agricultura a devenit o ramură economică dinamică, în cadrul căreia activează o forţă deloc de neglijat, se cere avută în vedere noua condiţie a fermierului secolului al XX-lea.

1,1 milioane de locuitori rurali înregistraţi oficial la APIA, pe lângă cele 12.000 de societăţi comerciale şi asociaţii agricole, mai acţionează în domeniu 2,74 milioane locuitori rurali în exploataţii de subzistenţă, dar care deţin 1/3 din suprafaţa agricolă utilă a ţării (4,9 mil. ha – 33,4%).

Este uşor de observat eroarea în care stăruie încă învăţământul românesc. Au fost desfiinţate şcolile profesionale agricole, liceele agricole, sistemul coerent de continuă perfecţionare a agricultorilor fără să se pună în loc nimic ori aproape nimic.

Amintita lucrare face sugestii absolut obligatorii în legătură cu această tristă realitate.

Se sugerează, de pildă, pregătirea unor agricultori şefi de exploataţii, potriviţi noilor realităţi, precum şi a unui institut de cercetări în domeniul biotehnologiei şi ingineriei genetice în agricultură, zootehnie, industrie alimentară odată cu revitalizarea cercetării apicole şi înfiinţarea de unităţi specializate în producerea de sămânţă.

Din păcate, în învăţământul superior agricol doar 20% dintre studenţi provin din rural. Cine se mai întoarce în sat e greu de spus. Cred însă că este esenţial ca agricultura românească şi odată cu ea satul să-şi regăsească pulsul şi ritmul modernului, la nivelul exigenţelor UE şi ale lumii civilizate.

Gheorghe VERMAN

Raportat la suprafaţa geografică pe care o deţine, România are cea mai numeroasă populaţie agricolă din Europa, cu domiciliu stabil în sate. Şi, cu toate acestea, nici o mie de familii nu deţin mai mult de 100 de hectare de pământ, fiecare în parte. Restul, numai câteva iugăre, hectare sau pogoane. Cât priveşte studiile superioare, satul românesc are numai 4 la sută dintre profesorii, medicii, farmaciştii, inginerii agronomi, zootehnişti şi horticultori, doctorii veterinari şi preoţii ţării. Restul trăiesc la oraşe. Mulţi dintre ei, însuşindu-şi greaua, ingrata şi neplăcuta profesie de „navetist“!

Dintre toţi aceşti puţini medici de la sate, cel pe care eu îl cunosc cel mai bine mi se pare a fi tare cumsecade şi priceput. Este fiu de plugari, născut şi crescut într-un sat mândru din Ţara Oltului. După ce a fost şcolit la Timişoara, s-a specializat în diferite clinici universitare, precum şi în mari spitale şi laboratoare din ţară, iar ceva mai târziu, în Belgia. Şi când, mai în tinereţe, a fost să aleagă, a refuzat comoditatea oraşului, preferând să profeseze „la nivel înalt“ în chiar satul lui natal, rânduit cum nu se poate mai frumos pe streaşina împădurită a Munţilor Făgăraş.

Şi unde mai pui că acest „doftor“ de ţară, stabilit definitiv în aşezarea în care s-a născut şi a copilărit, are şi onorantul titlul de medic primar. Lucru extrem de rar chiar şi într-un sat din Occident! Ca urmare, ar fi putut oricând să devină cadru didactic universitar!

Pentru a afla şi cititorul cine este respectivul medic vom spune că are un nume tare răspândit printre locuitorii satelor de prin părţile Făgăraşului, acela de Şerbu, iar ca prenume, Gheorghe şi Ovidiu. Şi cu toate că, de curând, a împlinit cinci decenii de viaţă, consătenii lui dragi continuă să spună: „Mă duc la doctorul Gheorghiţă!“ O obişnuinţă a sătenilor mai bătrâni, venită din vremea copilăriei sale.

Din prea mult respect pentru truda şi memoria regretaţilor săi bunici şi părinţi, el a ales să locuiască în vechea casă părintească de pe „uliţa mare“ a satului-centru comunal Arpaşu de Jos. Profesează într-o clădire atât de frumoasă şi de cochetă încât sătenii au poreclit-o „Doamna mareşal“. Şi nu întâmplător. Pentru că doamna Maria, soţia Mareşalului Ion Antonescu, a inaugurat-o în vara anului 1938. La fel ca şi pe surata ei din satul învecinat, Viştea de Jos, ambele clădiri fiind gândite să găzduiască dispensare medicale săteşti bine dotate. În plus, aceea a „medicului primar de familie Şerbu“ are, de o vreme, aparatură modernă, printre care: ecograf, electrocardiograf şi termograf. Ba mai mult, într-un mic „laborator“ se realizează analizele medicale de strictă şi urgentă necesitate. Ca urmare, pacienţii săi cu sutele sunt tare mulţumiţi de bunătatea, înţelegerea şi profesionalismul medicului lor. Un motiv de fală pentru locuitorii întregii puzderii de sate şi cătune, situate de o parte şi de alta a Oltului, de la Făgăraş şi până dincolo de Avrigul Sibiului!

Şi mai este încă ceva de scris la „gazetă“. Adeseori, în cabinetul său de lucru luminile stau aprinse până noaptea târziu. Pentru că „medicul de ţară“ Şerbu gândeşte, redactează şi tipăreşte pe cont-propriu, din două în două săptămâni, Foaia Arpăşeană. Medicul - redactor - tipograf ne mărturiseşte că de fiecare dată apariţia „micuţului ziar“ se transformă într-un plăcut şi mult aşteptat eveniment pentru numeroşii români-americani! Şi nu numai. Sunt acei urmaşi ai fiilor de ţărani, originari de prin satele făgărăşene. Se spune cum că moşii şi strămoşii lor ar fi fost nişte tineri chipeşi, vânjoşi şi curajoşi. Ca urmare, îmbrăcaţi în „haine româneşti“, au cutezat, cu aproape un secol în urmă, să traverseze Oceanul cu vaporul! Cei mulţi, reîntorşi în aşezările natale, au cumpărat cu dolari americani pământ roditor, vite, căruţe şi pluguri. Şi au clădit frumoase şi trainice case şi gospodării!

Văzând toate câte s-au mai păstrat în încântătoarele sate făgărăşene, stai şi te întrebi: Unde sunteţi voi, urmaşii acelor vrednici gospodari şi buni români-americani!?

Ioan Vulcan-Agniteanul