reclama youtube lumeasatuluitv
update 23 Aug 2019

Leon Dănăilă - neurochirurgul de excepție care a operat și șapte pacienți pe zi

Avem oameni extraordinari printre noi. Profesioniști a căror faimă a depășit limitele timpului și ale spațiului fizic. Oameni care au dăruit și ultima părticică din sufletul lor pentru a schimba ceva în România. Nu cu multă vreme în urmă rula pe internet o imagine cu titlul de „extraordinar“. Un bătrânel modest, cufundat în gândurile sale, în timp ce circula cu metroul. Și mie mi s-a părut extraordinar, pentru că omul din imagine era Leon Dănăilă. Neurochirurgul de excepție al României. Un om care ar putea să profite de reputația lui pentru a avea tot ce își dorește material. Dar nu o face. Probabil pentru că știe ce este normalitatea, de fapt. L-am cunoscut apoi pe profesor în cabinetul său de la Spitalul Clinic de Urgență „Bagdasar-Arseni“. Și atunci mi s-a confirmat încă o dată că oamenii mari sunt simpli și modești. Vă redau câteva fragmente din discuția pe care am avut-o cu domnia sa.

„Mi-a plăcut chirurgia din timpul studenției și l-am rugat pe profesorul Constantin Arseni să mă lase în sala de operație încă din acea perioadă. I-am propus acestuia să particip la operațiile pacienților veniți la Camera de Gardă pentru că astfel de cazuri, grave sau mai puțin grave, intrau imediat în sala de operații. Mi s-a permis acest lucru, deși am fost avertizat că vor fi multe nopți nedormite pe care voi fi nevoit să le petrec în sala de așteptare pentru că nu era suficient spațiu în camerele unde medicii de gardă se odihneau. Eram tânăr și nu avea nicio importanță că nu dormeam noaptea. Așa că am început să intru în sala de operații încă de pe vremea când eram student.“

După terminarea Facultății de Medicină, a fost repartizat trei ani la un dispensar de sat în Dărmănești. Știa însă că experiența profesională pe care ar fi căpătat-o acolo ar fi fost limitată. Așa că a cerut să i se permită un an de practică la spitalul din Comănești. Mai târziu a susținut rezidențiatul la București, deși i se dădeau puține șanse să ajungă acolo. A luat note maxime la oral și la scris, iar proba practică a dat-o la chirurgie. Deși notele se acordau politic, a reușit să treacă acest examen, iar visul său s-a împlinit. A ajuns la București, în ucenicia profesorului Constantin Arseni.

„Când am ajuns la București, am fost avertizat că profesorul este foarte exigent și că nu este ușor de lucrat cu el. Eu am spus că sunt conștiincios și că mă voi descurca. La început am fost repartizat la o secție marginală, aș spune, unde erau doar pacienți paralizați cu traumatisme vertebro-medulare. Erau cazuri cronice unde nu puteai învăța foarte multe. În secția aceea lucram doar eu și un medic primar, iar profesorul făcea vizita doar o dată pe săptămână. “

Dar viața pregătise deja pentru tânărul neurochirurg un examen pe care avea să îl promoveze cu succes.

„După aprox. doi ani de la venirea mea în București s-a internat un bolnav cu o patologie ciudată. Avusese un traumatism vertebromedular, dar minor. L-am examinat foarte atent și am constatat că avea semne, în afară de patologia cervicală, superioare, din trunchiul cerebral. M-a intrigat acest caz și am început să mă documentez la bibliotecă, am examinat pacientul foarte atent. Când a venit profesorul la vizita medicală i-am prezentat cazul și i-am spus că este posibil ca pacientul să aibă tumoră de trunchi cerebral. Diagnosticul a fost confirmat prin operație, iar profesorul Arseni mi-a spus atunci că voi opera cu el.“

Profesorul Constantin Arseni a rămas în istorie ca un medic neurochirug de excepție, ucenic și continuator al lui Dimitrie Bagdasar. Însă istoria nu spune multe despre comportamentul din culise al profesorului. Însă Leon Dănilă mărturisește că în ucenicia lui a cunoscut și alt chip al lui Constantin Arseni.

„Profesorul Arseni era un om foarte dificil, țipa foarte mult la colaboratori, nu îi plăcea să fie depășit de nimeni sau să lucreze cu oameni care erau mai buni ca el, în lucrări trebuia întotdeauna menționat ca prim-autor, îi plăcea să te pună într-o situație de inferioritate și tot timpul căuta motive să își demonstreze superioritatea.

Pe mine însă nu mă afectau aceste lucruri, nu aveam nicio teamă și nu mă impresionau strigătele lui pentru că știam că, profesional vorbind, sunt foarte bun. La un moment dat mi-a cerut să operez un pacient cu o tumoare la creierul mic, un neurinom acustic. Era o operație foarte grea, care necesita foarte multă atenție pentru că altfel pacientul putea rămâne cu parestezii faciale. Cred că acest pacient mi-a fost încredințat special pentru a putea fi tras la răspundere dacă s-ar fi întâmplat ceva. Operația a decurs fără probleme, iar când profesorul a venit în vizita medicală a constat că pacientul era foarte bine. De atunci am început să mă ocup de cazuri foarte grave.“

Și faptul că tânărul chirurg se descurca excepțional a fost confirmat atunci când i s-a cerut să îl opereze la spitalul Elias pe unul dintre prim-miniștrii președintelui coreean Kim Ir-sen.

„Tehnica operatorie a profesorului era depășită. Nu studiase niciodată în străinătate și nu știa cum se proceda acolo. El scotea tumora cu degetul, se declanșa o hemoragie mare, iar pacientul rămânea paralizat sau murea. Cunoscând aceste lucruri am vrut să văd ce mortalitate există în Secția de Neurochirurgie, însă cheia de la arhivă o ținea profesorul, iar la sfârșitul zilei o încredința doamnei de la registratură. În afara profesorului, nimeni altcineva nu avea voie să intre acolo, însă la un moment dat am reușit să obțin cheia. M-am uitat prin dosare și am constatat că mortalitatea era de 51%. Procentul era probabil mai mare, de 60%, pentru că mulți dintre pacienți mureau acasă, iar rudele refuzau efectuarea autopsiei. Și doar autopsiile erau înregistrate. Și acum păstrez documentele de atunci deși au trecut 50 de ani, pentru că știu că ceea ce spun este grav. “

Acum 50 de ani în Registratura spitalului a hotărât că trebuie să schimbe ceva. A început să se documenteze și, citind reviste venite din afară, a văzut că mortalitatea în Apus și America este de 4%. Și-a propus să obțină o bursă în America și să vadă cu ochii lui cum se operează acolo. Însă regimul de atunci nu încuraja aceste inițiative, dimpotrivă. Doar membrii de partid aveau acest privilegiu, iar ca să devii membru de partid aveai nevoie de referințe și de un trecut „curat“. Faptul că tânărul chirurg Dănăilă provenea dintr-o familie cu legionari nu numai că nu l-ar fi ajutat în demersul său de a obține bursa, ci ar fi dus probabil chiar la arestarea lui. În cele din urmă, cu o referință scrisă favorabil și după ce a trecut prin toate filtrele regimului, și-a atins scopul.

„Am obținut o bursă de cercetare pe un an la New York. Asta însemna muncă de laborator, iar eu vroiam să fac neurochirurgie. I-am rugat să mă lase în secție măcar o lună, dar această rugăminte i-a deranjat pe cei de la cercetare care m-au exclus practic. Dar pentru că m-am descurcat foarte bine, mi-au permis să fac neurochirurgie pentru tot restul anului. Am văzut că acolo se folosea microscopul operator, iar tumora era scoasă milimetric Echipa de acolo chiar mi-a propus să rămân în America. Am refuzat pentru că știam că astfel mi-aș distruge familia din România. Privind în urmă chiar mă întreb cum am avut curajul eu, un om simplu de la țară, să îi contrazic pe acei oameni mari care îmi spuneau că nu pot să fac un anumit lucru. Vroiam să fac neurochirugie și... tinerețea învinge tot.“

S-a întors în România cu tot ce învățase și cu dorința de a schimba ceva. Și a făcut acest lucru, chiar și cu riscul de a stârni invidia oamenilor din jurul lui. Profesorul Arseni i-a mărturisit atunci că spera să nu se mai întoarcă. A aflat apoi de la colegi că acesta avea intenția clară să scape de el și să îl mute într-o secție dezafectată sub pretextul unei promovări.

„Profesorul nu mi-a spus însă niciodată nimic, auzeam asta doar de la colegi. Clădirea unde ar fi trebuit să funcționeze secția peste care urma să fiu șef era într-o stare foarte proastă, cu ciment crăpat pe jos, cu gândaci, fără masă de operație sau instrumentarul necesar intervențiilor chirurgicale. Am făcut adrese către Direcția Spitalului, către Direcția Sanitară a Municipiului București și Ministerul Sănătății pentru a le prezenta situația deplorabilă în care se afla această clădire și lipsurile pe care le aveam, dar mi s-a spus, neoficial, că profesorul Arseni este în relații bune cu familia Ceușescu și că nu pot face nimic pentru mine. Așa că am continuat singur să mă ocup de această secție. Am fost nevoit să cumpăr din banii mei instrumentar și masă de operație. Cert este că pacienți din întreaga țară veneau să se opereze la mine. Încă un motiv pentru profesorul Arseni să mă împiedice să mai profesez. După trei ani în care am condus acea secție, acesta a făcut un referat pe care l-a depus la Ministerul Sănătății și prin care spera să își atingă scopul. A invocat în acel document toate motivele pe care eu le scrisesem cu trei ani în urmă tot în atenția Ministerului. Din fericire, referatul profesorului a fost ignorat, iar eu mi-am continuat activitatea. Între timp făcusem rost și de microscop operator și operam și câte șapte pacienți pe zi. Eram tânăr. Am reușit să transform această secție de neurochirurgie vasculară în cea mai bună secție din țară. După Revoluție, în ianuarie, profesorul Arseni a venit la raportul de gardă și toată lumea l-a huiduit pentru comportamentul lui. Eu nu i-am zis nimic. A plecat atunci și plecat a fost.“

Laura ZMARANDA