reclama youtube lumeasatuluitv
update 16 Nov 2019

Ioan Stanciu, omul care a „împins“ fermierii spre Europa

Că omul sfinţeşte locul este un lucru bine ştiut şi recunoscut de toată lumea. Şi mulţi sunt acei români care au făcut-o. Dar mai există o categorie de oameni, aceia care îi învaţă pe alţii să sfinţească locul. Din această castă specială face parte şi domnul Ioan Stanciu, din Alba Iulia.

„Măi omule, mai stai şi tu pe-acasă!“

„Apăi dacă nu era domnul Stanciu, deie-i Dumnezău sănătate, apoi eu nu mai făceam veci ferma asta“, mi-a spus un agricultor din judeţul Alba. Tot el mi-a povestit că acelaşi om a ajutat zeci de fermieri din judeţ să acceseze fonduri europene şi să-şi dezvolte afacerile. Aşa s-a născut curiozitatea de a-l cunoaşte pe fostul şef al Direcţiei Agricole a judeţului Alba.

Încă de la prima vedere, Ioan Stanciu te cucereşte. Are aerul unui unchi sfătos şi pus pe şotii totodată. Şi, ce este poate şi mai important, îţi inspiră încredere. Parcă simţi că, odată plecat cu el la drum, la propriu sau la figurat, vei ajunge cu bine la destinaţie.

Deşi pensionar de câţiva ani, nu-şi găseşte nici acum liniştea. „Mereu mă ceartă soţia. Îmi zice: «Măi omule, mai stai şi tu pe-acasă, că toată ziua numai pe drumuri eşti». Da parcă eu pot să stau? Sunt atâtea lucruri pe care eu le-am început şi mă sună oamenii, mă întreabă. No, ş-atuncea nu pot să-i las“, îmi povesteşte. Şi, dincolo de umorul cu care vrea să-şi prezinte viaţa, exact aşa stau lucrurile. Aproape în fiecare zi Ioan Stanciu cutreieră judeţul Alba, în lung şi-n lat, poate mai abitir decât pe vremea când era directorul Direcţiei Agricole a judeţului. „Atuncea nu puteam umbla atât, căci trebuia să fiu ba la birou, ba la prefect şi mai erau şi o groază de hârtii de făcut“, povesteşte jovial.

Patimile lui Ioan Stanciu

Ioan Stanciu a absolvit Facultatea de Agronomie la Timişoara, în 1972. „Aşa a fost atunci, tocmai se făcuseră nişte schimbări. Înainte la Cluj se pregăteau pentru Alba, dar în anul acela au dat nişte locuri şi la Timişoara“. Primul post l-a primit în comuna natală, printr-un joc al întâmplării. N-a rămas acolo decât un an, apoi a fost numit inginer la Staţiunea de Cercetări Pomicole de la Geoagiu. „Au fost cei mai frumoşi ani din viaţa mea“, spune, cu o strălucire pătimaşă în privire. „Am învăţat multe şi mi-a fost drag de tot ce-am făcut acolo“, mai adaugă. A rămas la această staţiune de cercetare vreme de şapte ani, până în 1980. Şi tot de acolo, probabil, s-a molipsit de patima sa cea mai mare: iubirea pentru pomi. Cea mai mare pasiune o constituie livada şi via pe care singur şi le îngrijeşte.

Şedinţele din grădina prim-secretarului

În anul 1980 a fost numit director comercial al Trustului de Legume - Fructe. Era tânăr, plin de ambiţie şi cu aceeaşi putere de muncă pe care o are şi astăzi. Dar şi exigenţele erau mari şi multe. Iar peste ele stătea birocraţia comunistă. Aşa erau vremurile...

„În fiecare duminică dimineaţă mergeam acasă la primul-secretar al judeţului şi împreună lucram în grădina lui. Pe de o parte dădeam un exemplu, aşa se vedea din afară, dar, pe de altă parte, pentru noi era ocazia să putem vorbi deschis, ştiind că nu ne ascultă nimeni. Şi aşa, în grădină, făcând una, alta, puneam lucrurile la cale astfel încât fiecare, pe partea lui, să iasă bine. Că stăteau cei de la Bucureşti cu ochii pe noi...“

În fiecare săptămână venea la Bucureşti să dea seamă de activitatea judeţului. „Sediul trustului era pe lângă Cişmigiu. Toţi directorii din judeţe erau aliniaţi pe un hol şi erau chemaţi pe rând într-o sală mare, în care se aflau directorul general al trustului, cu rang de ministru-adjunct şi directorii adjuncţi, care se ocupau fiecare de câte un sector: roşii, ceapă, etc. Şi fiecare te întreba cât ai plantat, cât ai livrat şi aşa mai departe. Şi, bineînţeles, că mereu era câte o problemă şi discuţii. Eu eram cel mai dezavantajat, pentru că ne chemau în ordinea alfabetică a judeţelor. Fiind de la Alba, eram primul, ş-atunci mă luau la puricat pe îndelete. Pe urmă mai oboseau şi ei, se mai plictiseau, aşa că până ajungeau la Mureş, de exemplu, se făcea seară şi nu mai stăteau la atâtea discuţii“, rezumă într-o povestire în acelaşi registru uşor amuzant, o mare parte a activităţii sale din acei ani.

Sub teroarea lui Ion Dincă

„Într-o duminică dimineaţă, când mă întâlnisem cu prim-secretarul la el în grădină, îmi zice: «Măi, eu nu te văd bine. S-a anunţat Dincă, vrea să vină într-o vizită. Am fost ieri pe traseu, pe unde vrea el să mergem şi am văzut nişte roşii de-ale voastre care arătau rău de tot. Dacă le vede Dincă, direct la puşcărie te bagă!» Am simţit că îmi cade cerul în cap“, povesteşte Ioan Stanciu.

„A doua zi de dimineaţă, prim-secretarul a trimis elevii de la câteva şcoli, cu tot cu profesori şi am aranjat cât s-a putut roşiile cu pricina. Oricum, minuni nu puteam să facem. Şi am stat cu sufletul la gură. Până la urmă am scăpat, pentru că a făcut prim-secretarul în aşa fel încât atunci când au trecut cu maşina pe acolo să-i atragă atenţia lui Dincă la altceva, să se uite în partea cealaltă. Şi aşa s-a încheiat povestea. Dar am tremurat ceva, atunci!“, rememorează fostul director.

A rămas la ILF Alba până în anul 2000, când cei care preluaseră destinele societăţii au vândut cam tot ce se putea vinde. Şi-a dat demisia căci, după cum spune: „n-am vrut să intru în puşcărie ca părtaş la ce făceau ei acolo“. O vreme a fost şomer. „M-am simţit îngrozitor să ies la poartă, să văd lumea că pleacă la servici şi eu să stau acasă. Mi s-a părut cea mai neagră perioadă din viaţa mea“.

„Nu-mi imaginasem cât puteam fi de înapoiaţi“

Şi atunci soarta i-a întins mâna pe care o aştepta: reprezentantul unui ONG din Germania a înfiinţat în Alba o asociaţie care dorea să sprijine cu know-how fermierii români. I-a propus domnului Stanciu să se ocupe de asta. Iar domnia sa a acceptat. „Aşa am ajuns în Germania, la început singur, apoi ca însoţitor al unor grupuri de fermieri. Mergeam la ferme nemţeşti şi vedeam cum se lucrează acolo şi cu ce utilaje. La început mai că nu-mi venea să cred ce vedeam. Nici nu-mi imaginasem că puteam fi atât de înapoiaţi“, povesteşte dl Stanciu. În anul 2009, după ce doi directori se schimbaseră la Direcţia agricolă judeţeană, în noiembrie s-a prezentat la concurs şi Ioan Stanciu. Una dintre primele schimbări care s-a văzut a fost aceea că toţi cei care doreau să pornească proiecte finanţate cu fonduri europene erau bine primiţi şi ajutaţi chiar peste aşteptările lor.

În scurt timp s-a ajuns ca în judeţul Alba numărul de proiecte în domeniul agricol finanţate cu fonduri europene să depăşească cu mult suta.

În 2014, Ioan Stanciu a fost pensionat. Iar acum îşi cheltuieşte energia ca reprezentant al asociaţiei „Ţara Vinului“, care promovează turismul rural, producţia vinului de calitate şi reprezintă interesele gospodăriilor şi meşteşugarilor locali din Alba.

Alexandru GRIGORIEV

Revista Lumea Satului nr 11, 1-15 iunie 2016, paginile 40-42