Înconjurați de păduri și poieni întinse, moții au trăit sute de ani din exploatarea lemnului  și creșterea animalelor. Dogăritul a fost cea mai de preț îndeletnicire a bărbaților, o ocupație care începe să dispară și din satele de pe Arieș. Dacă în urmă cu un secol erau sute de dogari în Apuseni, astăzi pot fi numărați pe degete...

Era câte-un dogar la fiecare casă

„Dogăritul este o ocupație seculară aici, în Țara Moților, fiind, până nu demult, principala activitate a bărbaților, alături de minerit“, ne spune Ionel Heler, custodele Casei Memoriale „Avram Iancu“.

Nicolae Belei este unul dintre ultimii meșteri care știu să facă butoaie, piatra de încercare a dogăritului, a văsăritului, cum spun moții… „Cine nu știe să croiască un butoi, de la buștean până îi pui capacul, nu este un meșter adevărat“, zice Nicolae...Vremea și vremurile sunt schimbătare și pe Valea Arieșului Mic...De cum încep frunzele pădurii să prindă rugină, în pragul toamnei, Nicolae se pune pe treabă. Așa era în urmă cu sute de ani, așa este și-acum la Vidra, la Avram Iancu și în cătunele dimprejur. Ecoul bătătorilor, ciocanele din lemn special făcute pentru dogărit, se mai aude încă în Țara de Piatră. Dogari nu mai sunt cu sutele, cum erau odată, au mai rămas câțiva meșteri încăpățânați care duc meșteșugul moților mai departe… „În copilărie mea era câte un dogar aproape la fiecare casă, eu am învățat de mic, de la tata și de la bunicul, au fost și ei tot dogari“, ne mărturisește meșterul din Apuseni.

Gustul apei din doniță

Traian Pogan, alt meșter priceput din sat, ne spune că dogăritul nu mai este, demult, o ocupație rentabilă și că face butoaie și putini din lemn cu drag pentru că nu vrea să se uite meșteșugul.

Nicolae Belei ne spune că s-a apucat din vreme de văsărit, așa cum făceau tatăl și moșul său... Și-a adunat din vreme fânul pentru animale și, pe când bruma a început să pârjolească frunzele de prin grădină, a și pornit la treabă. Și-a adus din pădure lemnele pentru butoaie, donițe și cuibere. A găsit, cu greu, și lemn uscat, brad de fulgerătură, din munte, pentru tulnice. „Pentru tulnice trebuie lemn foarte uscat, cel mai bun este bradul care a fost fulgerat în pădure pentru că nu trebuie să-l ținen noi, ani întregi, să se usuce.“ Nicolae ne mai spune că atât cât vor mai tulnica tulnicăresele prin satele Apusenilor va avea și el de lucru. Ne povestește despre meșteșug în timp ce lucrează, pe scaunul pentru văsărit, la o putină pentru brânză. Mezdreaua, cuțitoaia de oțel,  fuge ușor pe lemnul uscat, așa cum îi fug și meșterului gândurile la vremurile de demult, pe când moții își umpleau căruțele cu butoaie, putini și căzi și colindau prin toată țara, din Dobrogea până în Banat, și erau nelipsiți de la târgurile din București… „Se duceau de două ori pe an, toamna și primăvara, umblau cu căruțele sute de kilometri ca să-și vândă butoaiele sau să le repare pe cele vechi“. Traian Pogan ne povestește și el că a umblat cu vasele din lemn prin țară cu tatăl său până în urmă cu vreo 20 de ani. „Eram tânăr pe-atunci, am mai fost plecat și în anii din urmă, cu mașinile, bineînțeles... Mă bate gândul să plec și anul acesta, am multe butoaie făcute și n-am cui să le vând aici.“ Curtea îi este, într-adevăr, plină de butoaie, frumos stivuite. Și mai are câteva în lucru. Apoi se apucă de bătut cercurile la un butoi frumos rotunjit... Mai departe, pe valea Arieșului Mic, Nicolae și-a terminat putina pentru brânză și s-a apucat să facă donițe pentru apă, pe care le vinde turiștilor. Ia una în mână și ne-o arată: „La donițe e mai puțin de lucru, pot face mai multe într-o zi… Încercați să beți apă dintr-o cană de plastic și apoi să beți din doniță... Parcă apa are alt gust... Ca și vinul pus în butoiul de lemn…“

Viața de apoi a lemnului

Vine o nouă zi de lucru în curtea meșterului Nicolae Belei... Astăzi se ocupă de butoaie... Dis-de-dimineață, fiul său Ionuț, cel care va duce meșteșugul mai departe,  pregătește focul pentru că butoiul trebuie pus la focărit, cum spun dogarii. Focul va înmuia lemnul și doagele se vor prinde mai ușor. Până focul capătă putere, trebuie pregătite doagele. În această meserie totul pleacă de la un butuc de lemn care trebuie cioplit. „Atunci când vom avea 30 de doage făcute frumos, pe butuc, numai din topor, putem să ne apucăm și de butoi“, ne arată dogarul din Apuseni. Sudoarea-i curge, șiroaie, pe frunte, dar după vreo două ore butoiul e gata...

Dogarii încearcă se se potrivească vremurilor... Gheorghe Coțoșan a fost și el plecat  cu butoaiele prin țară. Acum face linguri din lemn pe care le poate vinde ușor… „Făceam butoaie, dar acum se vând greu... De-o lingură are toată lumea nevoie în bucătărie. Eu am învățat de mic, de la un unchi de-al meu care era dogar. Dacă lucrez o zi întreagă fac câteva zeci de linguri sau spatule... Le fac din lemn de stejar pentru că sunt mai rezistente și lemnul e mai curat, fără noduri. Le vând la oraș, pe la târguri...“

Ca mulți alți consăteni, Mihai Leahu știe să muncească cu lemnul din copilărie. Face și acum ciubere, dar ciubere mari, pentru îmbăiat, ajunse acum o adevărată modă printre proprietarii de pensiuni și pentru cei cu dare de mână... „Am trimis ciubere de baie și în străinătate, în Franța și în Spania. M-am apucat să le fac doar din primăvară... Am vândut peste 20 de bucăți, în numai câteva luni. Prețul mediu este în jur de 1.000 de euro, depinde cât sunt de mari. Cele în care încap 12-14 persoane sunt mai scumpe, trebuie mai mult lemn... Eu sper ca moda asta să mai țină pentru că avem și noi de lucru...“

Sandu Heler, primarul din Avram Iancu, ne spune că autoritățile nu sunt indiferente și încearcă promovarea dogăritului, inclusiv în scop turistic. „Avem câteva proiecte prin care încercăm să salvăm acest străvechi meșteșug. Le oferim meșterilor lemn gratuit și, printr-un alt proiect, i-am dotat cu aparatură modernă de debitat lemnul, ca să le ușurăm munca. Sperăm să putem contribui la revigorarea dogăritului în comună și să-i facem și pe tineri să rămână acasă.“

Din lemn era făcut aproape totul în satele din Apuseni – casele, uneltele, mobila. Și nici sufletul moțului nu era de piatră pentru că a știut să-și învețe copiii să-i ducă mai departe moștenirea... Nicolae este mândru că Ionuț, fiul său, știe, de la 13-14 ani, să facă tulnice mici, de artizanat, pentru turiști și va veni și vremea când va face singur butoaie, donițe și ciubere. Urmașii lui Iancu sunt oameni mândri și harnici. Știu să prefacă trunchiul uscat în lucruri de folos și în cântec de tulnic... Este viața de apoi a lemnului...


Viața dogarilor din Apuseni a fost o veșnică luptă cu nevoile, cu drumurile lungi și grele prin țară și, în ultima jumătate de veac, cu plasticul...


Vasile BRAIC

Muzeul Arta Lemnului din Câmpulung Moldovenesc adăpostește colecții de înaltă calitate, de anvergură națională și internațională, fiind singurul muzeu al lemnului din toată România.

Scurt istoric

Existența Muzeului din Câmpulung Moldovenesc se leagă de lupta intelectualilor bucovineni împotriva fenomenului de deznaţionalizare din perioada ocupaţiei habsburgice, când învăţătorul Ion Ştefureac alcătuieşte primele colecţii de etnografie cu intenţia promovării valorilor specificului național. El dăruieşte Şcolii de Arte şi Meserii din Câmpulung toate obiectele colecţionate, acestea fiind organizate într-un muzeu de artă populară deschis în incinta şcolii.

În timpul Primului Război Mondial şcoala a fost bombardată, fiind distrusă atunci şi o importantă parte din colecţia de etnografie.

În 3 aprilie 1935 se va constitui Comitetul de Iniţiativă al fondării Muzeului Judeţean de Etnografie în scopul colecţionării, păstrării şi expunerii obiectelor de „artă populară“, legate de trecutul şi felul de viaţă a  strămoşilor, obiecte evocatoare a îndeletnicirilor şi a datinilor. Deschiderea oficială a muzeului s-a făcut la data de 1 iunie 1936, avându-l ca director pe Constantin Brăescu (1936-1950). Obiectele colectate, atât cele donate, cât și cele achiziţionate cu plată, erau aduse la Câmpulung şi depuse în sala de şedinţe a Prefecturii, pusă la dispoziţie pentru acest scop.

muzeul arta lemnului din campulung moldovenesc 26a

MAL85 – un nou început

„Anul acesta muzeul a aniversat 85 de ani de la fondare, moment sărbătorit la 1 iunie. A fost o dublă sărbătoare, pentru că la aceeași dată am redeschis parțial instituția, după 2 ani de la debutul celor mai ample lucrări de renovare din întreaga istorie a imobilului, din fonduri europene. Spun parțial pentru că majoritatea colecției patrimoniale este încă în depozit, în așteptarea muzeotehnicii achiziționate în proiectul UE (mobilier, scenografie) care încă nu a sosit. De aceea, la acest moment la MAL pot fi vizitate două expoziții temporare: prima e „MAL85 – un nou început“, care spune povestea senzațională și necunoscută până astăzi, plină de evenimente neprevăzute și personaje misterioase, a muzeului nostru, a cărui origini le trasăm în negura vremurilor, încă de la revoluția de la 1848. Cea de-a doua expoziție temporară e „Cântecul pădurii“, o expoziție foto a câmpulungeanului Laurențiu Sbiera, care ilustrează mai bine de o sută de specii de păsări imortalizate de-a lungul a mai bine de 4 ani. Obiectivul nostru este redeschiderea totală a muzeului până la 28 noiembrie, când se sărbătorește Ziua Bucovinei“, ne spune domnul Bogdan Stamatin, managerul Muzeului Arta Lemnului Câmpulung Moldovenesc.

O intrare în istorie

Să ne amintim faptul că, în urmă cu sute de ani, cel care trebuia să taie un copac pentru utilizarea lui în gospodărie ori la construirea unei case sau anexe gospodărești, își cerea iertare de la copacul pe care urma să-l doboare. Dăinuia dragostea omului pentru pădure, pentru rostul ei în viața omenească pentru că aceasta îi dădea lemn, fructe, leacuri valoroase, vânat, mâncare, adăpost, liniște și inspirație pentru creațiile sale artistice. Pornind de la această credință s-a născut ideea tematică a organizării muzeului câmpulungean.

Expoziția este organizată în 18 săli, însumând peste 1.800 mp. Circuitul de vizitare începe cu prezentarea bogăției pădurilor bucovinene, putând fi admirată o varietate de secțiuni de lemn, de diferite soiuri și esențe întâlnite în pădurile Obcinelor, un trunchi de molid de 670 de ani, o secțiune de lemn de rezonanță de 345 de ani sau lemnul de tisă, raritate în pădurile de astăzi ale Bucovinei. Tot acolo se găsesc unelte de prelucrare a lemnului, dispuse pe faze de lucru: de la tăiat, doborât, unelte de pregătirea draniței până la unelte de decorare. De la „bestia“ de tăiat în trașcă, uneltele de trasat, compase, sfredele, cuțitul și cuțitoaia pentru despicat și rostuit dranița, la uneltele și sculele pentru gravat, incizat sau pirogravat, întregul inventar al uneltelor de prelucrare dovedește ingeniozitate în prelucrarea lemnului.

Și aventura continuă...

Aventura lemnului continuă în spaţiul rezervat confecţionării instrumentelor muzicale din lemn de rezonanţă şi aici se detaliază modul şi felul în care se alege şi se utilizează lemnul pentru viori, buciume, fluiere, mandoline, ţambal, buhaiul pentru urătura de Anul Nou, cobze sau alte instrumente cu coarde. Tot aici sunt prezentate baltage, bastoane, genți de vânătoare executate de meşteri anonimi ai misterioasei etnii a huţulilor. Intarsia cu cositor sau plumb, ţintele de cositor, bronz sau argint, turnate în forme de piatră, adâncesc misterul asupra obârşiei, artei sau tradiţiilor acestei etnii.

De asemenea, este prezentat un inventar al industriei casnice textile: de la motivele ornamentale ţesute sau cusute pe covoare, păretare, ştergare, cămăşi de lucru sau de sărbătoare, preluate de pe obiectele de interior care le stăteau în faţa ochilor, inspirându-le până la stative de ţesut, vârtelniţe cu numărător sau cu sisteme de roţi pentru mărirea vitezei de lucru, roţi de tors, sucale, piepteni sau raghile.

Sala de expoziţie de la etajul clădirii este destinată utilizării apei: o pirogă de cca 300 de ani, dintr-un singur trunchi de copac, folosită ca pod umblător de la o moară de apă, unde a şi fost găsită. Sunt expuse și piese de la mori de faină, o ştează pentru sumane, un buduroi uriaş pentru captarea apei sau câteva piese pentru spălatul textilelor la râu. Apoi, se pot vedea piese de mobilier țărănesc, sisteme de siguranţă ale casei precum lacăte de lemn, stâlpi de casă sau cerdac, lăzi de zestre, podişoare, un pat ţărănesc de peste 250 de ani, laviţe şi capete de laviţă. Legătura între vechi şi nou, între arta țărănească şi arta modernă se realizează în mod firesc prin Şcoala de Arte şi Meserii înfiinţată în 1895 cu ajutorul mitropolitului Bucovinei şi Dalmaţiei, Silvestru Moraru.

În muzeul în aer liber sunt expuse monumente de arhitectură populară, instalaţii tehnice de mari dimensiuni, o stână cu ocoalele pentru animale şi o placă de 100 mp pentru doritorii de agrement, unde se poate juca şah, cu piese unicat de 20-30 kg, uriaşe, personaje din basmele româneşti.

Anca Lăpușneanu

Astăzi vă propunem pentru această rubrică un subiect special, să fiţi martorii unei inedite trude, aceea de a readuce la viaţă o casă-cramă ţărănească din urmă cu peste 200 de ani, reţinută în arhivele istorice ca fiind cea mai veche construcţie din lemn din Prahova. Crama, monument de artă medievală ţărănească, realizată de meşteri cioplitori în lemn, a fost restaurată în 1960 şi declarată muzeu de profesorul Nicolae Simache, dar după 1970 a început să se degradeze sever. În 1985 a fost demolată, câteva elemente fiind păstrate şi conservate în depozitele Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova. Replica din 2013 a casei a fost deja înscrisă în circuitul muzeal al Drumului Viilor.

Cea mai veche casă ţărănească din lemn din Prahova, o construcţie care încorpora şi o cramă, nu putea să fie ridicată în altă parte decât în inima podgoriei Dealu Mare, de la Valea Călugărească. Arhivele nu au păstrat pentru posteritate date certe, astfel că nu se cunoaşte cine a fost proprietarul care a construit crama, în anul 1777. Se ştie doar că, la naţionalizare, construcţia le-a aparţinut Brătienilor, moştenitorii acestora fiind şi cei care au primit viile după 1990, la retrocedarea proprietăţilor confiscate de fostul regim comunist. Crama, devenită muzeu în anul 1967, după ce renumitul profesor Nicolae Simache a coordonat lucrările de consolidare din 1960, a fost demolată în 1985. Ideea refacerii acestei rarităţi din arta meşteşugărească ţărănească s-a născut în urmă cu câţiva ani, după ce Consiliul Judeţean Prahova, care a şi finanţat proiectul „Crama 1777“ cu 5 milioane de lei vechi din bugetul judeţului, a inaugurat Drumul Viilor, un traseu turistic care intenţionează să pună în valoare obiectivele vitivini­cole din Dealu Mare.

Modelul original

Construcţia nu a putut fi recompusă pe amplasamentul real, deoarece actualii proprietari nu au dorit acest lucru. Ea a fost realizată pe un lot asemănător ca dispunere şi relief donat de familia muzeografului Nina Grigore, unul dintre arheologii implicaţi în realizarea acestui proiect. Interesant este modul în care specialiştii au recompus şi au dat viaţă cramei sau casei de acum 236 de ani. Ei au respectat cât au putut elementele descriptive reţinute în arhiva Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova. Descrierea care a servit proiectului pomeneşte despre o cramă compusă din două încăperi, cea mare folosind la obţinerea mustului, iar cea de a doua, pentru păstrarea vinului. Clădirea era din bârne masive de stejar, cuiele de prindere fiind tot din lemn. La faţadă avea o prispă de dimensiuni neobişnuite, mărginite de şase stâlpi mari de stejar, sculptaţi manual, cu barda, de meşteri cioplitori în lemn. Pe stâlpi se sprijinea o cosoroabă sculptată în stejar, iar uşa dublă era fixată într-un cadru masiv, un adevărat portal monumental, deasupra căruia se putea citi, în litere chirilice, anul construcţiei. Cheile de la uşă erau lucrate tot manual, din fier. Acoperişul era asigurat de o învelitoare din şindrilă.

Replica în timp

Aşadar, proiectanţii au avut modelul la îndemână şi nu aveau decât să găsească soluţiile tehnice pentru a realiza o copie a cramei din epoca medievală. Noua casă din lemn păstrează arhitectura originară, dar i-au fost ataşate spaţii noi: partea de lemn a clădirii este construită în aceeaşi manieră, folosind elementele de lemn recuperate şi restaurate (bârne, grinzi de planşeu, portalul de intrare), precum şi elemente noi confecţionate după modelul celor originare, montate în cuie de lemn; partea supraterană a extinderii s-a realizat din zidărie portantă de cărămidă plină, iar subsolul – din zidărie de bolovani de râu. În camera mare sunt prezentate unelte pentru viticultură şi prelucrarea strugurilor, o presă de mari dimensiuni, de sfârşit de secol XIX, o pompă de vin fabricată în Germania, un lin cioplit în lemn, un atelier de dogărit. În beci – gândit ca sală de degustare – se găseşte o colecţie de butoaie pentru vin şi rachiu de tescovină, un cazan de ţuică, o colecţie de ceramică veche. În fine, la mansardă, numită „Mlădiţele vieţii“, a fost organizată o expoziţie centrată pe modul în care viţa-de-vie s-a reflectat în arta populară românească: icoane pe sticlă, costume populare, textile de interior, lăzi de zestre etc.

Ordine şi dezordine, natural şi artificial

Cum spuneam, terenul oferit pentru reconstrucţie imita denivelările din amplasamentul iniţial. Acestuia i-au fost împrumutate totuşi elemente de modernitate. Aranjamentul exterior, care a trebuit să fie rezolvat într-un timp destul de scurt, este unul care place ochiului. Pentru curtea interioară, unde a fost imaginată o alee sinuoasă, mărginită de o bandă cu flori, ambele delimitând zona înierbată, imaginaţia peisagistului n-a fost extrem de solicitată. Câteva begonii, flori de piatră, trandafiri, muşcate de grădină şi trandafiri japonezi au rezolvat şi coloritul, şi decorul. Conturul curţii a fost accentuat prin câteva exemplare de thuja. Provocatoare a fost intrarea în curtea muzeului, pe un teren denivelat, mai ales că spaţiul nu permitea o desfăşurare de forţe. Treptele s-au realizat din piatră de râu, iar de-o parte şi alta spaţiul este ceva între ordine şi dezordine, natural şi artificial, o combinaţie care, în ciuda contrastelor, arată destul de reuşit. Nu oricine îşi imaginează o margaretă de câmp lângă un ienupăr scos din pepinieră! Şi totuşi margaretele sunt cele care salvează întreaga compoziţie, cel puţin în timpul vegetaţiei. Ce nu este în ton cu secolul al XVIII-lea? Gardul masiv din fier, folosit astăzi în mediul rural, dar în disonanţă totală cu meşteşugul ţărănesc tradiţional, axat pe folosirea lemnului masiv. O împrejmuire în ton cu prispa cramei parcă ar fi dat mai bine. Nu ne împiedicăm însă de acest amănunt! Una peste alta, efortul de a aduce în memoria timpului prezent arhitectura şi obiceiurile podgorenilor de acum peste două secole merită cu adevărat preţuirea noastră!

Maria BOGDAN
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.16, 16-31 AUGUST 2013

Copyrights © Lumea Satului

Redacţia:

Str. Moineşti nr. 12, Bl. 204, Sc. A, Ap. 4, sector 6, Bucureşti.
Pentru corespondenţă: OP 16, CP 39.
Tel/fax.: 021.311.37.11;
ISSN 1841-5148

Marketing, abonamente, difuzare
Tel: 031.410.07.45
- Nicusor Oprea Banu – 0752.150.146, 0722.271.338;

Compartiment financiar
– dr. Niculae Simion – 0741.217.627

Editura: ALT PRESS TOUR Bucureşti