reclama youtube lumeasatuluitv
update 21 Feb 2020

RNP-ROMSILVA a demarat în acest an acțiunea de delimitare în teren, prin semne specifice, a zonării interne pentru cele 22 de parcuri naționale și naturale pe care le administrează

Pentru educația turiștilor și pentru o mai bună înțelegere a diferențelor privind limitele zonării interne a celor 22 de parcuri naționale și naturale aflate în administrarea sa, Regia Națională a Pădurilor - Romsilva a inițiat materializarea lor în teren prin marcarea acestora cu semne specifice.

Semnele distinctive pentru zonarea internă a parcurilor naționale și naturale, precum și pentru rezervațiile naturale și monumentele naturii, au fost stabilite de către Comisia Monumentelor Naturii din cadrul Academiei Române și agreate de către autoritatea publică centrală pentru protecția mediului, acestea având dimensiunile standard stabilite prin HG nr. 230/2003 pentru limitele parcurilor naționale și naturale, astfel:

- Zona cu protecție strictă (ZPS) - un pătrat galben, înconjurat de o bandă roșie;

- Zona de protecție integrală (ZPI) - un pătrat albastru, înconjurat de o bandă albă;

- Rezervație naturală/monument al naturii - un pătrat galben, înconjurat de o bandă albă.

Limitele parcurilor naționale şi ale parcurilor naturale sunt marcate în teren, în conformitate cu HG nr. 230/2003, prin aplicarea unui semn distinctiv, stabilit de către Comisia Monumentelor Naturii din cadrul Academiei Române, respectiv un pătrat roșu cu laturile între 10 şi 15 centimetri, înconjurat de o bandă albă având laturile între 2 și 4 centimetri. Acest semn este aplicat de către administrațiile parcurilor naționale și naturale la distanțe între 50 și 200 metri.

Vă prezentăm, mai jos, un vizual cu marcajele specifice ariilor naturale protejate. Este important de menționat că acestea sunt diferite de marcajele specifice traseelor turistice.

Referitor la zonarea internă a parcurilor naționale și naturale, realizată în baza art. 22 din OUG 57/2007, republicată, pentru o mai bună informare a opiniei publice, facem următoarele precizări privind categoriile de zonare și activitățile permise în interiorul acestora.

Zona cu protecție strictă (ZPS) are statut de ,,rezervație științifică” și in interiorul acesteia sunt permise doar desfășurarea activităților de cercetare, educație ecologică și ecoturism.

Zona de protecție integrală (ZPI) cuprinde cele mai valoroase bunuri ale patrimoniului natural din interiorul parcului, iar aici sunt permise activități științifice și educative, ecoturism, utilizarea rațională a pajiștilor pentru cosit/pășunat, localizarea și stingerea operativă a incendiilor, reconstrucția ecologică a ecosistemelor naturale, reabilitarea unor ecosisteme necorespunzătoare/degradate, înlăturare a efectelor unor calamități, prevenirea înmulțirii în masă a dăunătorilor forestieri și acțiunile de monitorizare a acestora; combaterea înmulțirii în masă a dăunătorilor forestieri.

Zonele – tampon sau zonele de conservare durabilă în cazul parcurilor naționale permit, pe lângă activitățile permise în ZPS și ZPI, menționate mai sus, desfășurarea activităților tradiționale de utilizare a unor resurse regenerabile, lucrări de îngrijire și conducere a arboretelor, lucrări de conservare în vederea promovării regenerării naturale și fără extragerea lemnului mort, activități tradiționale de utilizare a resurselor regenerabile.

Zonele – tampon sau zonele de management durabil în cazul parcurilor naturale permit, pe lângă activitățile permise în ZPS și ZPI, menționate mai sus, activități tradiționale de cultivare a terenurilor agricole și de creștere a animalelor, lucrări de îngrijire și conducerea arboratelor, lucrări de conservare, aplicarea tratamentelor silvice care promovează regenerarea pe cale naturală a arboratelor, activități de vânătoare cu avizarea cotelor de recoltă, activități de pescuit sportiv.

Zone de dezvoltare durabilă a activităților umane (ZDD) permite desfășurarea activităților de investiții/dezvoltare, cu prioritate cele de interes turistic, dar cu respectarea principiului de utilizare durabilă a resurselor naturale şi de prevenire a oricăror efecte negative semnificative asupra biodiversității. În plus, cu respectarea prevederilor din planurile de management, mai sunt  permise activități de vânătoare (parcuri naturale), cultivarea terenurilor agricole, activități de creștere a animalelor, pescuit sportiv, pescuit industrial și piscicol, exploatarea resurselor minerale neregenerabile dacă reprezintă activitate tradițională și este prevăzut în planul de management al parcului, tratamente silvice care promovează regenerarea pe cale naturală a arboretelor, activități specifice modului de producție ecologic de cultivare a terenului agricol și creșterea animalelor, alte activități tradiționale efectuate de comunitățile locale, activități de construcții/investiții – conform planurilor de urbanism legal aprobate.

Romsilva administrează, pe bază de contracte încheiate cu autoritatea publică responsabilă, 22 de parcuri naționale și naturale care au o suprafață cumulată de peste 850.000 hectare, din care 68% reprezintă fond forestier. Din acest total, 245.000 hectare reprezintă zone cu protecție strictă și integrală, unde activitățile umane sunt restricționate conform legislației specifice.

  • Publicat în Mediu

Delta Dunării - misterioasă, stranie, superbă

Până în acest an nu am intrat niciodată în inima Deltei Dunării. Și nici acum n-aș zice c-am făcut-o, de vreme ce am mers doar pe unul dintre cele 19 trasee turistice, Murighiol – Sf. Gheorghe. Așadar nu cunosc nici pe departe nestematele Rezervației Biosferei Delta Dunării, aflată sub înaltul patronaj al UNESCO. Însă aș prefera să nu-mi pervertesc impresiile de călător cu idei străine, ci pur și simplu să le păstrez pe cele de la prima vedere.

Misterioasa Deltă

Iar prima impresie este că avem o țară fascinantă. Pe alocuri stranie. Delta este misterioasă. Dunărea este misterioasă așa cum se întinde, ca un uriaș tăcut, și-apoi desenează peisaje care n-ar putea fi reproduse de penelul celor mai mari pictori ai lumii. Dar din toată frumusețea asta mi-a lipsit ceva: cormoranul! Păsările, în general. Chiar așa, unde sunt păsările? Vreme de trei zile, străbătând totuși suficient spațiu, n-am văzut mai mult de 25-30 de păsări, atâta când am stat cu ochii după ele. Și-am stat, dat fiind faptul că sunt pasionată de fotografii cu ele! Am întrebat, cu oarecare ironie, recunosc, unde-s cormoranii ăia care mănâncă peștele de la gura bietului pescar român? Mi s-a răspuns în două feluri: că păsările cuibăresc departe de zgomotul ambarcațiunilor de pe brațul Sfântul Gheorghe, ceea ce înseamnă că le-am stricat și ăstora habitatul cu turismul nostru alandala; printr-o ridicare discretă de umeri și un cuvânt, „braconaj“. Ultima variantă o cred pe jumătate fiindcă totuși litoralul e plin de păsări... Și acelea nu se mai tem de zgomot, cum se sperie speciile din deltă. N-am văzut așadar pelicani, fie el comun sau creț, n-am văzut rațe, n-am văzut gâsca cu gât roșu, n-am văzut cormorani, n-am văzut lebede. Am zărit, în schimb, vreo doi-trei stârci de baltă, berze, pescăruși și... vrăbiuțe. Totuși, Delta Dunării tocmai prin fauna ornitologică este renumită. Din 362 de specii să nu văd măcar ceva stoluri zburând dintr-un minihabitat într-altul? În fine, să zic că n-am prins sezonul care trebuie, primăvara, toamna și iarna, când au loc migrația sau iernarea.

A doua impresie este legată de standardul de viață al locuitorilor. Nu mi-am putut da seama de el fiindcă am străbătut o zonă cât de cât dezvoltată, mă rog, cât poate să fie dezvoltată o deltă, cu specificul ei de trai. Adică este exact ca atunci când străbați centrul comunelor, pe șoselele asfaltate, pleci de-acolo cu păreri excelente, dar n-ai habar că dincolo de ele e posibil să te afunzi în cărări din pământ sau în sate de secol trecut. Așa și aici: am văzut centrul, nu și periferii. Din ce-am întrebat însă am aflat că sunt cătune vai mama lor, prăbușite pur și simplu în economia asta de piață care n-a ajuns și-n rezervație. Sau, dacă a ajuns, a fost distribuită ca și afară, 90% la 2-3 persoane și 10% către restul.

delta DSC 0403

Despre investiții în turism n-aș prea vrea să povestesc. Ele sunt dominate de oameni conectați la funcțiile publice. Sau grupuri de interese. Pe urmă nici nu-mi dau seama dacă pensiunile, hotelurile sau ce-or fi ele respectă normele de neagresiune a naturii (în rezervații sunt reguli speciale) sau specificul locului. E  mai degrabă o amestecătură... Să vezi acoperișuri de stuf și geam termopan pică, deh, ca naiba! Însă recunosc că unele mi-au plăcut, e totuși ceva adăugat, nu distrus. E o plus-valoare, habar n-am. Dar apropo de adăugat... Chiar așa: să nu fie ditamai România capabilă să construiască un pod la Galați sau Brăila, astfel încât să nu mai treci Dunărea cu bacul? Și aici am auzit una care ține de... folclor: cică ar fi niște interese în industria asta, cât a mai rămas – fluvială, de-aia nu se face un pod, că le strică unora ploile.

A treia sau a patra impresie, le-am pierdut șirul, este legată de natură. În vreme ce restul țării a fost udat cât pentru cinci ani, în nordul județului Tulcea – de la Măcin la Murighiol – nu dăduse o picătură de două luni. Vegetația era pârjolită, iar floarea-soarelui nu atingea 50 cm. Ce blestem, mi-am zis, pe oamenii ăștia: să aibă atâta imensitate de apă lângă ei și totuși să sufere de secetă!

Și-ar mai fi ceva, o retorică sau o constatare personală: o putea oare Bucureștiul să numească vreodată vreun guvernator care să aibă habar de Delta Dunării?!!

Rezervația Biosferei Delta Dunării

– a doua ca mărime din Europa, după Volga;

– a intrat în patrimoniul mondial al UNESCO în 1991;

– situl Delta Dunării (începând din 21 mai 1991) este protejat prin Convenția Ramsar (The Ramsar Convention on Wetlands) ca zonă umedă de importanță internațională;

– parcul național include rezervațiile naturale: Capul Doloșman, Cetatea Histria, Complexul Vătafu – Lunghuleț, Complexul Sacalin Zătoane, Grindul și Lacul Răducu, Grindul Chituc, Grindul Lupilor, Insula Popina, Lacul Potcoava, Pădurea Caraorman, Pădurea Letea, Roșca – Buhaiova, Corbu-Nuntași – Histria, Lacul Belciug, Lacul Rotundu, Arinișul Erenciuc, Complexul Periteașca – Leahova, Lacul Nebunu, Pădurea Babadag – Codru, Dealul Ghiunghiurmez și Sărăturile Murighiol;

– suprafață: 5.762,16 km;

– 29 de tipuri de habitate de interes comunitar;

– flora din RBDD este reprezentată de 2.391 de taxoni, iar circa 70% din vegetația deltei este dominată de stuf (Phragmites australis), papura (Typha angustifolia), asociațiile de Scirpetum și de vegetația de stuf de pe plaiuri;

– 5.622 de specii de nevertebrate;

– 136 de specii de pești;

– 10 specii de broaște;

– 362 de specii de păsări: cea mai mare parte a populației europene de pelican comun (Pelecanus onocro­talus) și pelican creț (Pelecanus crispus), 60% din populația mondială de cormoran mic (Phalacrocorax pygmaeus), 50% din populația mondială de gâscă cu gât roșu (Branta ruficollis) pe perioada iernii;

– 55 de specii de mamifere.

Maria Bogdan

  • Publicat în Turism

Defileul Dunării, un monument unic al naturii

Din Munții Pădurea Neagră și până la Marea Neagră, Dunărea străbate 10 țări și 4 capitale, iar peisajele pe care le creează sunt cu adevărat unice, însă cele de la intrarea în țara noastră sunt considerate cele mai spectaculoase. Mă refer la Defileu sau Clisura Dunării, un loc unde ai vrea mereu să te întorci pentru că îți dă impresia că ești la mare și la munte în același timp.

Situat în sudul Banatului, Defileul Dunării este considerat cel mai frumos din Europa. Aici poți vedea peisaje pitorești cu stânci, munți și ape, poți vizita peșteri, mănăstiri și te poți bucura de o plimbare cu barca ce îți poate oferi o altă perspectivă a fluviului și a împrejurimilor, iar dacă mai adăugăm și faptul că există trasee care îți oferă posibilitatea de a vedea Clisura de la înălțime, atunci parcă devine automat următoarea destinație de vacanță.

sat lacustru berzasca

Defileul începe la Buziaș și se termină în zona hidrocentralei Porțile de Fier, în total aproximativ 150 de km de șosea pe malul Dunării. Însă atunci când vorbim de această zonă nu ne referim strict la malul fluviului, ci și la văile adiacente, la Munții Locvei, Almajului și Mehedinți și la lăcașurile de cult.

Este greu de făcut o diferențiere și de precizat cea mai frumoasă porțiune, însă zona Cazanelor Mari și Mici poate fi considerată un mic paradis. Cazanele Mici se află pe raza localității Eșelnița, iar aici pot fi admirate două dintre cele mai importante obiective turistice: mănăstirea Mraconia și bustul sculptat în stâncă al regelui Decebal.

Statuie Decebal Defileul Dunarii

Cazanele Mari, situate dincolo de Golful Dubovei, sunt dominate de Ciucarul Mare și pot fi admirate în special pe apă. Cele două porțiuni se întind pe aproximativ 9 km și sunt despărțite de Golful Dubova, unde apa este forțată să treacă printre munți, lățimea fluviului atingând aici cea mai mică valoare 180 - 250 m, în timp ce adâncimea este de 100 m. Datorită curenților puternici și a crevaselor de pe fundul apei, în această porțiune Dunărea pare că formează clocote, asemeni unui cazan, din acest motiv fiind declarată monument unic al naturii în Europa.

Pestera Ponicova

Dacă te afli pentru prima oară în această zonă a țării, este greu să te decizi ce să vizitezi și în ce ordine, însă vă propun câteva locuri și activități pe care nu ar trebui să le ratați. Mai întâi aș recomanda mănăstirile Sf. Ana și Mraconia, care vă pot oferi clipe de liniște sufletească, apoi peșterile și grotele, printre care cele mai spectaculoase fiind Ponicova și Veterani. Monumentul ce înfățișează chipul lui Decebal, precum și stânca Baba Caia considerată un simbol al Clisurii, dar și ruinele cetăților Trikule, Sf. Ladislau sau Drencova nu trebuie pierdute din vedere. Nici insula Ada-Kaleh nu trebuie uitată deoarece este considerată o mică Altantidă a Banatului montan, unde veți resimți o parte din spiritul Orientului. Pentru cei mai aventurieri, recomand traseele montane pe Ciucarul Mare și Ciucarul Mic. Nu este vorba despre altitudini impresionante, însă priveliștea de sus merită chiar și riscul unei posibile întâlniri cu viperele ce preferă zonele dintre stânci. Un alt punct turistic important este muzeul Porților de Fier. Aici puteți vedea numeroase obiecte ce au fost descoperite în urma săpăturilor arheologice – vase de ceramică, arme; colecții ce înfățișează viața spirituală și cotidiană a locuitorilor din zonă; monumente antice din zona Drobeta, precum și sala Turbinelor, unde veți afla lucruri noi despre hidrotehnică.

Defileul Dunarii salupa

În ceea ce privește cazarea, în localitățile Eșelnița, Dubova și Orșova sunt numeroase pensiuni care pun la dispoziție camere pentru toate buzunarele. Aici vă veți bucura și de mâncare tradițională, nu doar românească, ci și sârbească, pentru că de pe malul stâng al Dunării cu siguranță vă veți uita admirativ la tunelele săpate în stâncă ale vecinilor și veți vrea să îi cunoașteți mai îndeaproape. De curând, a fost inaugurat și primul hotel plutitor din țară, în localitatea Berzeasca. În fapt, este vorba despre niște bungalouri din lemn, pe piloni, care dispun de living, o bucătărie mai mică, dormitor la etaj și terasă cu vedere spre malul sârbesc.

Dubova 26

Despre Defileul Dunării și obiectivele sale turistice s-ar putea scrie pagini întregi, însă lăsăm fotografiile să vorbească, în speranța că vă vor determina ca în următorul concediu să poposiți în acele locuri. Indiferent de anotimp, frumusețile unice ale acestei zone vă așteaptă.

pestera Defileul Dunarii

Loredana Larissa SOFRON

Revista Lumea Satului nr. 17, 1-15 septembrie 2016 – pag. 52-53

Defileul Dunarii

Tabula Traiana 1024x685

  • Publicat în Turism

Vânătoarea, un spectacol în care natura se lasă învinsă

Se spune despre om că ar fi cel mai periculos vânător al Terrei. Și-a perfecționat permanent armele de vânătoare, întâi împins de nevoia de a se hrăni, iar mai apoi doar pentru a face parte dintr-un spectacol. Necesitatea s-a transformat în pasiune, iar vânătoarea a continuat să facă parte din dualitatea omului modern. Adulată de unii, contestată de alții, această activitate are încă mulți adepți. „Astăzi vânătorul modern are misiunea, spre deosebire de cel de altădată, de a menține cu arma echilibrul agro-silvo-cinegetic, sănătatea și vigoarea vânatului“, spune Neculai Șelaru. În calitate de președinte al Asociaţiei Generale a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi din România, instituția la care sunt afiliați 90% dintre vânători şi care gestionează două treimi din fondurile cinegetice ale ţării, a răspuns câtorva întrebări legate de vânătoarea în țara noastră.

România, rezervaţia de mari prădători a Europei

De-a lungul timpului, această activitate tradițională a rămas printre preocupările omului. În istoria vânătorii din România, prima formă de asociere a vânătorilor este consemnată în 1870, la Bucureşti. În Europa de peste 50-60 de ani există conceptul de vânătoare durabilă (înainte aceasta se baza mai mult pe principii comerciale). Asta presupune vânarea raţională, respectând cotele de vânătoare stabilite de Ministerul Mediului). Astfel, înmulţirea efectivelor este permisă până la anumite limite astfel încât să nu producă prejudicii silviculturii, agriculturii sau şeptelurilor de animale.

Vânătorul modern are așadar misiunea de a menţine cu arma echilibrul agro-silvo-cinegetic, dar şi vigoarea şi sănătatea vânatului. În prezent există 2.200 de fonduri de vânătoare (unităţi de gestionare cinegetică) pe tot teritoriul ţării. La câmpie un fond de vânătoare trebuie să aibă minimum 5.000 ha, la deal 7.500 ha, iar la munte 10.000 ha. Există însă şi fonduri de vânătoare întinse pe 20.000 de hectare. România este un paradis al biodiversității, spune dl Șelaru, însă lucrurile se schimbă când vorbim despre numărul efectivelor. Potrivit domniei sale, în momentul de faţă efectivele de specii plantivore sunt menținute la o limită redusă de către carnivorele mari. Potrivit datelor statistice, avem cea mai mare densitate de urşi, lupi, râşi şi pisici sălbatice din Europa, specii ocrotite prin convenţii internaţionale şi Directiva Habitate. România este așadar rezervaţia de mari prădători a Europei.

Ce ar fi dacă vânătorii pun arma-n cui

Neculai Șelaru spune că în momentul de faţă vorbim despre o restricţionare uneori exagerată a vânătorii în România. Un exemplu menționat a fost cel al Parcurilor Naţionale care, spune președintele AGVPS, sunt protejate mai strict decât în alte state europene, unde în astfel de arii este agreată vânătoarea. Și completează domnia sa: „Fără intervenția vânătorilor s-ar putea crea bulversări ecologice.“ Pentru a justifica această afirmație dl Șelaru a dat exemplul Deltei Dunării, unde vânătoarea a fost interzisă. Efectele se văd astăzi prin creşterea masivă a populaţiilor de şacali care, dacă vara au hrană la discreţie, iarna caută hrană în gospodăriile oamenilor.

Mistreţii s-au înmulţit de asemenea foarte mult şi chiar şi fazanul a devenit aproape o specie invazivă. Acesta are obiceiul de a ciuguli tot felul de specii protejate de şopârliţe endemice aflate la soare pe grinduri. Într-un final, spune el, s-a ajuns la concluzia că trebuie uneori intervenit cu arma. De altfel s-a și găsit o portiţă prin lege. La cererea administraţiei rezervaţiei, cu acordul Consiliului Știinţific, se poate vâna și în Delta Dunării. „Dacă vânătorii ar pune arma în cui echilibrul agro-silvo-cinegetic ar dispărea. Atunci ar trebui angajaţi specialişti, retribuiţi de stat, care să facă munca vânătorilor. Extremele nu sunt bune indiferent că vorbim despre o protecţie exagerată sau de o vânarea excesivă. Trebuie permanent, prin cotele de recoltă aprobate, găsită o cale de mijloc.“

Cum se stabilesc cotele de vânătoare

Prin cotele de recoltă se urmăreşte menţinerea echilibrului între carnivorele mari şi mici şi speciile plantivore şi omnivore. Definiția cotei de vânătoare este vânarea surplusului de animale faţă de numărul optim care se stabileşte în funcţie de nişte date de referinţă. Primăvara se face o evaluare, prin metode specifice diverselor categorii de vânat (urme lăsate pe zăpadă în cazul vânatului mare şi pieţe de probă în cazul vânatului mic), când se estimează numărul animalelor care au trecut peste iarnă. Acestea sunt considerate stocul de reproducţie. La vânatul sedentar se face o recenzare a tuturor speciilor, dar este dificil să se facă estimări şi în cazul vânatului migrator.

Evaluările se fac de către asociaţiile de vânătoare, care trimit apoi estimările la Inspectoratele Teritoriale de Regim Silvic şi Cinegetic. De acolo pleacă mai departe spre Ministerul Mediului, unde sunt centralizate toate datele. Această estimare se face de aproximativ 60 de ani; există o dinamică de care se ţine cont, de aceea an de an efectivele trebuie găsite în anumite limite.

Preşedintele Asociaţiei Vânătorilor spune că aceste cote de recoltă se dau cu mare precauţie şi se suplimentează în cazul speciilor păgubitoare, cum este mistreţul, atunci când efectivele sunt încă mari. La urs, spre exemplu, cota s-a menținut la 350 de exemplare, dar este posibil ca aceasta să crească pentru că și numărul exemplarelor s-a mărit. Practic, totul depinde de această evaluare a efectivelor şi de stabilirea unor cote de recoltare raţionale, iar în România, spune dl Şelaru, vânătorii au reuşit până acum să păstreze un echilibru în natură. De cealaltă parte a baricadei sunt activiștii pentru natură care susţin că efectivele de animale sunt uneori premeditat mărite pentru a putea acorda cote mai mari. Neculai Șelaru precizează că aceste exagerări pot fi cu uşurinţă descoperite analizând istoria fondurilor cinegetice şi dinamica lor.

Laţul, criminalul „mut“

Niciodată România nu a avut atât de mulţi vânători ca acum. În 1990 avea 38.000 de vânători, în 1996 avea 56.000, iar acum are peste 70.000 de vânători. Este o situație care îngrijorează și care își are originea în relaxarea rigorilor privind obținerea actelor care atestă statutul de vânător.

În opinia dlui Șelaru, cerinţele testelor la care sunt supuşi astăzi potențialii vânătorii sunt mult mai puțin exigente, se fac într-un mod discreţionar şi, din acest punct de vedere, statul s-a dovedit un administrator slab. Cert este că numărul vânătorilor nu poate fi crescut la nesfârşit deoarece condiţiile de biotop pentru vânat sunt mai slab productive decât în 1990. Un alt fenomen care a luat amploare după 1990 este braconajul. Această activitate, în afara legilor statului și legilor nescrise ale vânătorii, este practicată și de unii deținători de arme legale. Însă nu este suficient să ai o armă pentru a putea vâna în legalitate, ci trebuie să ai permis de port-armă, permis și autorizaţie de vânătoare şi asigurare de accidente.

În momentul de faţă există, potrivit estimărilor, aproximativ 20.000 de deţinători de arme legale care nu sunt afiliaţi niciunei asociaţii de vânătoare, care nu au autorizaţie de vânătoare, dar care este posibil să vâneze în afara legii.

Și totuși ponderea celor care braconează fără a fi vânători este mai mare. Unii, împinși poate de neajunsuri, s-au perfecționat în a bracona prin modalități condamnate chiar și de vânători. Cea mai întâlnită formă de braconaj în momentul de faţă este cea cu laţul, o metodă „mută“, foarte greu de depistat şi de probat. Urmează apoi braconajul cu ogari şi cel cu arme clandestine.

În opinia președintelui Asociației Vânătorilor și Pescarilor Sportivi din România, pericolele care amenință comoara faunistică sunt fragmentarea habitatelor, pătrunderea omului în cele mai liniştite locuri, exploatarea iraţională a pădurilor, păşunatul abuziv în păduri, mecanizarea și chimizarea agriculturii. Sunt fenomene pe care nu le putem contesta şi care au determinat o degradare a biotopului.

Laura ZMARANDA

Prima rezervaţie de zimbri din România are 9 exemplare

Rezervaţia Haţeg – Slivuţ este primul loc de pe teritoriul României unde acum 56 de ani erau aduşi din Polonia primii zimbri europeni – Bison bonasus. În lunga perioadă de existenţă, rezervaţia Slivuţ a trecut prin perioade bune, în care efectivele au prosperat, dar şi prin lungi perioade de recesiune, astfel încât astăzi locaţia adăposteşte doar 9 exemplare. Cantonul şi întreaga rezervaţie aparţin Direcţiei Silvice Hunedoara, dar sunt administrate de o familie soţ – soţie, care de 16 ani se îngrijesc de aceste animale ca de copiii lor.

Podarec şi Polonca, primii zimbri stabiliţi în România

Pe data de 12 noiembrie 1958 o pereche de zimbri europeni – Bison bonasus, masculul Podarec şi femela Polonca – adusă din Polonia venea să populeze prima rezervaţie din România destinată masivelor animale. În anul 1963 li s-au alăturat alte două exemplare tot din Polonia, astfel încât în anul 1966, prin înmulţire, s-a ajuns la un efectiv de 8 exemplare. Se spune că, în perioada1966-1982, aceştia au prosperat în această rezervaţie, iar acest lucru a făcut posibil transferul unor exemplare către alte locaţii din ţară. Noile familii de zimbri constituite după această perioadă au primit nume care încep cu RO, de la numele ţării noastre, şi au dat naştere altor pui, care astăzi bucură teritoriul rezervaţiei Slivuţ.

„Acum avem 2 masculi mari – Romulus, adus de la Târgovişte, tată a 4 pui, şi Romeo, pe care l-am crescut timp de un an cu biberonul, pentru că nu a fost acceptat de mama sa. Apoi avem 3 masculi mici: Rodel, Romo, Romică şi 4 femele mature, pentru reproducţie: Romina, Robiţa, Roxi şi Rozina“, explică Petru Crăciunesc, administratorul rezervaţiei Slivuţ. În prezent, zimbrul european se găseşte doar în captivitate, şi anume în 3 rezervaţii aparţinând Regiei Naţionale a Pădurilor – Romsilva (Vânători – Neamţ, Slivuţ – Haţeg şi Neagra – lângă Târgovişte). „La Târgovişte sunt condiţii mai vitrege, dar la Vânători treaba merge mai bine, au proiecte, au primit nişte finanţări şi chiar au pus 6 exemplare în libertate. Dar am auzit că iarna se întorc, căci nu au condiţii de hrănire în libertate“, spune Petre Crăciunesc.

Spaţiul, mult prea mic

De la dumnealui am aflat că în 1998, atunci când a preluat împreună cu soţia în administrare cantonul, rezervaţia avea 496 ha, însă între timp o mare parte din suprafaţă a fost retrocedată, iar zimbrilor le-au mai rămas 20 ha, dintre care doar 10 utilizabile.

Ţarcul are o suprafaţă de 5 ha şi este împărţit în două compartimente: unul de 1,5 ha teren deschis, cu umbrare pentru vizitare, şi al doilea ţarc de 3,5 ha, acoperit cu vegetaţie forestieră, unde zimbrii înnoptează. „Anul trecut am extins şi locul de păşune şi pe cel de vizită, dar nu este de ajuns. Cândva am avut aici şi cerbi, dar acum a rămas doar ţarcul, pentru că în 1985 au fost puşi în libertate. Aici, în Retezat, în Munţii Orăştiei, avem şi exemplare viguroase, cu trofee mari. Nucleul de bază al cerbului de aici a venit“, povesteşte administratorul rezervaţiei Slivuţ.

Să nu uităm că zimbrul este cel mai greu animal european de pe uscat. Greutatea masculilor maturi variază între 440 şi 920 kg, în timp ce înălţimea la umeri poate atinge 188 cm, în timp ce femelele sunt mai mici, având o greutate de 320-640 kg, iar partea din faţă a corpului mai puţin bine-făcută. La naştere, puii au păr de culoare roşiatică şi sunt mai degrabă mici, cântărind doar 16-35 kg. Perioada împerecherii este în august şi septembrie, când masculii adulţi îşi fac apariţia în cirezile de femele şi viţei. În această perioadă masculii sunt mai agresivi, iar femelele foarte ataşate de viţei nu suportă prezenţa străinilor. Puii îşi fac apariţia în sezonul în care le este cel mai bine, primăvara.

„Pentru confortul lor am creat un ţarc sus pe deal şi când nu mai vin vizitatorii, în amurgul serii, le deschidem porţile şi ei se duc acolo, să se simtă mai liberi, în semilibertate. Aici, pentru vizitare, am extins puţin spaţiul pentru că era cam mic pentru efectivul nostru, am creat nişte umbrare, pentru că altfel ploua în mâncare, iar vara se încălzea apa din care se adăpau, nu erau condiţii prea bune“, a adăugat Petre Crăciunesc.

Direcţia Silvică Deva asigură hrana

Zimbrii sunt adaptaţi să utilizeze drept hrană o mare diversitate de plante. Ei se hrănesc intens înainte de răsăritul soarelui, pentru a umple rapid cele patru camere stomacale, apoi se odihnesc şi rumegă hrana.

Hrănirea ocupă aproximativ 50-80% din timpul zimbrilor, între răsăritul şi apusul soarelui. Din păcate, în perioadele de secetă animalele nu au unde să pască, iar îngrijitorii sunt nevoiţi să le hrănească cu lucernă şi fân. Fiind animale rumegătoare, au nevoie de plante ierboase; în timpul anului pasc lujeri, ce există sub arboretul din pădure. În plus, Ocolul Silvic le asigură porumbul, iar firma medicilor de la Deva, care se şi ocupă de rezervaţie, trimite când este nevoie concentrate.

„Sunt animale care consumă foarte mult, 10 kg de uruială, concentrate de porumb şi 15 kg păioase – lucernă, fân. Îi hrănim de două ori pe zi, iar vara schimbăm apa şi de 3 ori pe zi.“

Vizitatorii aduc încasări şi de 10.000 lei/săptămână

Vara este perioada cea mai intensă, în care turiştii veniţi în Haţeg îşi fac timp să viziteze şi rezervaţia de zimbri. Prezenţa unei specii care popula în voie altădată două continente, Europa şi America de Nord, dar şi răcoarea pădurilor umbroase ce înconjoară rezervaţia atrag în timpul verii ca un magnet vizitatori de toate vârstele.

„În general, iarna este o perioadă moartă. Dar suntem privilegiaţi de faptul că Părintele Arsenie Boca este înmormântat aici, la Mănăstirea Prislop, şi oamenii care merg la mănăstire, la întoarcere, se opresc şi la noi. Mă întreb dacă doar pentru zimbri ar veni atâta lume. În august, când vin şi străinii, e trafic mare, am avut încasări şi de 10.000 lei/săptămână“, afirmă Petre Crăciunesc.

Deşi nu ne aflăm în sezon estival, ne-am făcut timp să vizităm această rezervaţie, pe care o consider o oază de linişte şi pace pe care pădurea o oferă nu doar zimbrilor, ci şi celor dornici să regăsească echilibrul interior în schimbul unui bilet de 6 lei pentru adulţi şi 4 lei pentru elevi şi studenţi.

Patricia Alexandra POP

La Bucşani – Dâmboviţa rezervaţia se mândreşte cu 47 de zimbri

Zimbrul, farmecul pădurilor de odinioară, un simbol prezent în legende şi în tradiţii populare, iată că, după aproape trei sute de ani de absenţă din ţara noastră, este prezent astăzi în câteva rezervaţii în semilibertate, între care şi cea de la Bucşani – Dâmboviţa, cea mai mare dintre toate, a cărei existenţă va marca împlinirea, în curând, a trei decenii de existenţă, în trupul de pădure Neagra, de la Bucşani.

Directorul Direcţiei Silvice Dâmboviţa, ing. Costel Preda, unitate care are în directă răspundere rezervaţia de la Bucşani, ne spune că aceste animale, reprezentative altădată în pădurile ţării noastre, trăiesc azi într-un parc special, în semilibertate, pe 166 ha, în pădurile de stejar de la Bucşani. Sunt aici 47 de exemplare, dintre care 24 de femele. „Zimbrul este un animal sociabil – spune interlocutorul nostru –, părând a fi unul paşnic în relaţia cu omul şi tolerant cu alte animale, dar poate fi surprins şi cu ieşiri agresive imprevizibile, dovedind agilitate şi fiind deosebit de sprinten, în ciuda masivităţii sale corporale de 800-1.000 kg. Zimbrul nu poate fi socotit, totuşi, un animal complet sălbatic, aflându-se în permanenţă sub îngrijirea omului, prin hrănire complementară, dar şi prin administrarea, pe tot parcursul anului, de sare, tratamente antiparazitare, asigurându-i-se apa şi liniştea necesară. Animalele îşi duc viaţa în cârduri de câte 10-12 exemplare: femele, viţei şi masculi, Acum, când vine primăvara, animalele se retrag în desişul pădurii de stejar ori prin luminişuri, unde îşi fac şi siesta. Fără îndoială, grija statornică a omului pentru protecţia acestei valoroase specii a determinat, treptat, de-a lungul celor trei decenii, dezvoltarea reflexelor lor de dependenţă accentuată faţă de om, în detrimentul instinctului de conservare. Se poate afirma că – mai arată directorul Costel Preda – obiectivul prioritar, preconizat la înfiinţare, acela de adaptare, de experiment, mai bine-zis de reaclimatizare şi dezvoltare a zimbrului în condiţii climatice din zona de câmpie premontană şi dealuri mijlocii, a fost atins!“

„Apoi, trebuie ştiut că, prin structura sa de vârstă, a efectivului actual de zimbri, dar şi prin adaptarea lor la condiţiile locale de ecosistem, sporul de natalitate este încurajator în ultimii ani, astfel că se aşteaptă, pe mai departe, atingerea unui efectiv mărit, de până la 55 de exemplare, putând ajuta cu un număr de exemplare şi celelalte rezervaţii, cum ar fi acelea de la Haţeg şi de la Neamţ.“

De altfel, şeful rezervaţiei, Daniel Oprea, şi medicul veterinar al comunei Bucşani, Aurel Oprea, specializat în domeniu, se declară mulţumiţi de starea de sănătate a efectivelor, de faptul că numărul de exemplare s-a mărit constant. Aceasta deoarece conducerea Ocolului silvic Bucşani şi Direcţiei Silvice Dâmboviţa asigură din fonduri proprii trei miliarde lei anual: hrană şi toate cele necesare existenţei Parcului de zimbri. Şeful rezervaţiei, ajutat doar de doi îngrijitori, îngrijeşte permanent aceste animale semeţe, care înnobilează pădurile de stejar de la Neagra Bucşani – Dâmboviţa.

Vorbind despre hrană, aflăm că cei 47 de zimbri au la îndemână nutreţuri concentrate şi suculente, cum ar fi porumb, legume, dovleci, varză, pepeni, morcovi, dar şi o varietate mare de fructe de pădure, pe tot timpul anului.

Faima parcului de la Bucşani a ajuns departe, în ţări ale Europei, dovadă fiind întâlnirile care se desfăşoară aici cu delegaţii din diferite ţări, dar şi vizitele tot mai frecvente ale publicului, nu numai la sfârşit de săptămână. Aşa cum se poate vedea şi în imaginile surprinse la faţa locului, vizitatorii sunt de toate vârstele, de la copii preşcolari şi şcolari până la grupuri de adulţi veniţi mai ales din Capitală, din Ploieşti, dar şi din alte locuri din ţară. Silvicultorii de aici pun la dispoziţia vizitatorilor o cabană cu toate dotările necesare, grătare, terenuri de relaxare şi un foc de tabără, la preţuri mai mult decât accesibile.

Cristea BOCIOACĂ
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.9, 1-15 MAI 2013

Abonează-te la acest feed RSS