Adama aprilie 2020
update 7 Apr 2020

Imagini de poveste din Munții Baiului

Uneori, în natură, e bine să taci. Să taci și să privești. Să taci și să admiri. Să taci și să asculți bucuria dinlăuntrul tău. Să taci și să te contopești cu raiul muntelui. Cu raiul românesc. Chiar așa: România are multe colțuri de rai. Totul e să vrei să le... „trăiești“. Să-ți placă să le descoperi și să le ascunzi în inima ta. Un astfel de loc – un ultim loc văzut – l-am găsit (regăsit) în Munții Baiului. Iar șansa uriașă e de a fi prins natura toată ninsă.

Fiindcă, ei da, iarna face din și în munți adevărate capodopere. Pictează peisaje ireale. Condiția este să părăsești confortul. Să nu mai dorești să cobori din mașină, să urci în hotel, apoi în telecabină sau telescaun, pe schiuri, iar în telescaun etc., într-un efort minim, pe drumuri aglomerate și mult bătătorite, ci să te aventurezi pe cărări de munte, la pas. E adevărat, e un efort, după o vârstă nici picioarele nu te mai ascultă, dar cum nu te aleargă nimeni, poți merge încet-încet, prilej în plus pentru a savura frumusețea fiecărui copac, fiecărui vârf de masiv plutind printre nori, fiecărei zăpezi parcă desenată magistral pe crengi de brazi sau pur și simplu moșnegind pădurile.

Traseul cel mai comod este Predeal –  Clăbucet Sosire – Clăbucet Plecare (cu tele­scaunul) – Cabana Gârbova. Traseul cel mai spectaculos este însă cel cu pornire din Azuga – Drumul Tunului (Clăbucetul Taurului) – Cabana Gârbova – Clăbucet Plecare – Clăbucet Sosire – Predeal. Fac o paranteză. Astă-toamnă, în octombrie, Organizația Națională „Cercetașii României“ a marcat traseul tematic „Drumul Tunului“, același pe care, în urmă cu 102 ani, au fost urcate tunurile către ostașii plasați pe Vârful Clăbucetului, pe linia de front din Primul Război Mondial, Predeal – Azuga, acolo unde și astăzi se mai văd urmele tranșeelor săpate de militarii eroi ai neamului.

Revin. Cu o lacrimă pe obraz gândindu-mă că poate am călcat pe vreo picătură de sânge... La Azuga, poteca spre Vârful Clăbucetul Taurului este foarte ușor de găsit. Totul este să plecați din vreme, pentru a străbate cărările pe timp de zi și să urmați marcajele (triunghi albastru). Indicatoarele spun că drumul până la Cabana Gârbova durează 2-2,30 ore. Eu zic 3 ore. Chiar 3 ore și jumătate, poate 4, dacă admirați crestele înzăpezite sau dacă imortalizați imaginile cu camera foto. De fapt, acesta este și farmecul sau scopul călătoriei, să te pierzi în priveliștile oferite de Bucegi, în panoramele fantastice care se deschid când și când, cu păduri troienite sau cărări săpate în zăpezile de altădată (strat consistent), cu aproape tuneluri formate din crengi încărcate generos cu nea și, ei da, cu norii lăptoși plutind printre văi.

Atâta întindere de alb (imaculat) te copleșește pur și simplu! Bașca să te simți deasupra norilor. Măreție, pur și simplu. Nu intru în amănunte legate de descrierea traseului sau despre ce puteți servi într-un scurt popas la Gârbova. Fotografiile alăturate vorbesc mai mult decât un milion de cuvinte. Vă recomand doar să fiți pregătiți pentru un moment de apogeu atunci când ajungeți pe Vârful Clăbucetul Taurului (o abatere de 30 de minute de la traseu, dar face toți banii): vi se deschide un peisaj de poveste oferit ba de Piatra Mare și Postăvaru, ba de Clăbucetul Azuga, Urechea și Cazacu. De la Gârbova, drumul continuă până la pârtia Clăbucet. De acolo (traseu de 1 oră sau 1 oră și jumătate, 2 ore, pentru cine se mișcă mai greu) până la Predeal osteneala poate fi curmată printr-o... adrenalină cu telescaunul. Merită și această senzație tare, pentru cei care nu stau foarte bine cu înălțimile.

Maria BOGDAN

  • Publicat în Mediu

Gura Teghii, pe cărări de munte neumblate

Gura Teghii este o invitație la drumeții pe cărări de munte, spre locuri mai puțin umblate sau nu la fel de cunoscute de turistul român. De oricare turist... Fiindcă adevărații iubitori de călătorii caută aceste zone liniștite, cu natura încă la locul ei, nerăscolită de pofte imobiliare. Reținem: localitatea este cea mai mare, ca suprafață, din Buzău și a treia, ca întindere, din România; este situată la granița cu județele Vrancea și Covasna; cea mai mare parte a localității se desfășoară în Masivul Penteleu.

Comuna, cu o populație de 3.800 de locuitori, se desfășoară pe o suprafață de 465 kmp, pe valea râului Bâsca Roziliei, care adună apele din Bâsca Mare și Bâsca Mică, Tainița și Tega, acolo unde sunt dispuse și satele Păltiniș, Furtunești, Nemertea, Gura Teghii, Varlaam, Vadu Oii și Secuiu. Ultimele două, puțin populate, se află în inima munților.

Între trecutul...

Destinul așezării este legat de mocanii transilvăneni, maghiari și români deopotrivă, fondatori ai satelor Nemertea (secui) și Vadu Oii (români), de moșnenii sibiceni, care s-au reunit astăzi într-o asociație pentru a-și gestiona pădurile, și de boierii Persescu, Sibiceanu, Borănescu și Maican. Cei din urmă au făcut încercări de transformare turistică a zonei încă din secolul al XIX-lea. De fapt, Gura Teghii era chiar stațiune. În 1856, Perescu ridică primul han, pomenit și în literatură, care l-ar fi găzduit, la un moment dat, pe renumitul pictor Gheorghe Tăttărescu. În 1870, Ștefan Borănescu, moștenitor prin căsătorie al averilor Sibiceanu, a construit un hotel cu 28 de camere și o sală de mese cu capacitate de 80 de locuri. Acesta îi găzduia pe cei veniți să caute vindecare în apa izvoarelor de la Tainița, Fulgeriș și Tega, ultimul fiind considerat, în perioada antebelică, unul cu cea mai sulfuroasă apă din România. Colonelul Dumitru Dumitrescu-Maican a cumpărat, mai târziu, moșiile Persescu și Borănescu, încercând să dezvolte turismul în jurul aceluiași hotel. De la acesta se păstrează și azi pădurea de brazi de pe Dealul Tega, plantată pentru a atenua viiturile care riscau să amenințe micuța stațiune. În Primul Război Mondial, armata germană a construit un sanatoriu cu 20 de locuri pentru tratarea răniților de pe front. După instalarea comunismului, toate aceste construcții au fost naționalizate și distruse. Se mai păstrează doar conacul Maican, înscris în lista monumentelor de arhitectură. Ceaușescu a avut aici o cabană de vânătoare, denumită Gura Milii, transformată mai apoi în tabără pentru elevi; clădirile au ars într-un incendiu imediat după 1990.

gura teghii

...și prezentul turistic

Inițiativa privată de după 1990 a mișcat cumva lucrurile în sensul redobândirii statutului de stațiune turistică, construindu-se câteva pensiuni incluse în circuitul Antrec, mai ales în satul Varlaam, acolo unde încă se păstrează un frumos obicei, cel al „terapiei cu zer“, moștenire, se pare, de la boierul Persescu (n.n. – îmbăierea în zer, se spune, face pielea catifelată și alungă stresul. Dacă în baie se adaugă mierea și lapte, rezultatele sunt excelente). Și tot în Varlaam, unde se organizează, anul, și sărbătoarea „Înțărcarea meilor“, ciobanii prepară brânza după metode clasice, iar gospodinele sunt neîntrecute în bulzul de Varlaam – bulgări de mămăliguță umpluți cu brânză de oaie, trași prin jar. Bineînțeles, localnicii povestesc și astăzi despre haiducii Năchită și Gheorghelaș, cu faptele lor de vitejie, multe cu iz de legendă. Se mai spune că regele Carol I a dorit să-și construiască reședința de vară într-o poiană din Varlaam, dar într-una dintre vizite a căzut de pe cal, iar el a considerat incidentul semn rău; așa ar fi ajuns Castelul Peleș la Sinaia... Dar peste toate, mândria cea mai mare a localnicilor o constituie serbarea folclorică „Pe urme de baladă“, menținută fără nicio întrerupere din 1970 și până astăzi, iar ca un fel de imn al sărbătorii este, nici nu se putea altfel, balada haiducului Gheorghelaș.

piatra lui visan

Pe cărări de munte

Gura Teghii în sine este spectaculoasă, poate și pentru că șerpuiește printr-o natură frumoasă, cot la cot cu Bâsca Roziliei și apoi cu Bâsca Mare și Bâsca Mică. Ce să fie mai liniștitor decât o apă de munte? Confluența râurilor Bâsca Mare și Bâsca Mică este străjuită de Piatra lui Vișan, prima apariție curioasă și minunată a naturii, asta dacă nu socotim Piatra Corbului, un colț de stânci răsărite printre arbori... Penteleu, supranumit „Ultimul refugiu al Vulturului Ilie“, a fost declarat sit de importanță comunitară printr-un proiect european încheiat anii trecuți. Muntele este generos în natură și drumeții. Consacrate sunt însă două trasee turistice: Traseul Vulturului Ilie, Varlaam – Gura Cernatului (650 m) – stâna Cernatului – Vf. Penteleu (1.772 m) – Vf. Crucea Fetei – Vf. Bălescu Mare – Vf. Bălescuțu – Mușa (1.070 m) și Traseul Drumul Căprioarelor, Gura Cernatului (650 m) – Valea Milea – Rezervația Viforâta – pârâul Cășeria – Culmea Caprei – Șaua Căprioarei (1. 410 m) – Șaua Miclăuș – Șapte Izvoare – Secuiu (760 m). Tot în Penteleu sunt și două rezervații, cea forestieră de la Viforâta, cu o pădure de conifere alcătuită din brazi și molizi seculari, cu arbori care au diametrul până la 0,8-1 m, și cea de pe lacurile Sec și Roșu, cu exemplare rare de roua cerului (Drosera rotundifolia) sau vuietoare (Empetrum myrum).

Maria Bogdan

  • Publicat în Turism

Rarău, o destinație unică de vacanță

Bucovina este o zonă ce merită vizitată în fiecare anotimp, iar destinațiile pe care le puteți alege sunt atât de multe și frumoase, încât în cadrul fiecărei vizite veți avea experiențe noi. Pentru această vară vă propun să alegeți zona Rarăului, pentru că veți avea o vacanță de neuitat parcurgând un traseu montan spectaculos, vizitând Mănăstirea Rarău sau urcând pe munte, tocmai pe Pietrele Doamnei, iar seara vă puteți odihni la cabana cu același nume.

Transrarău

Considerat cel de-al treilea cel mai frumos traseu montan din România după Transfăgărășan și Transalpina, Transrarăul era cunoscut în trecut sub denumirea Drumul Comorilor, asta datorită legendei care amintește de faptul că în masivul Pietrele Doamnei domnitorul Petru Rareș și-a ascuns la un moment dat familia și chiar o parte din avere. Drumul leagă Pojorâta de Chiril, iar lungimea traseului este de 26 de km, dintre care 16 km cu adevărat spectaculoși. Până în 2014, drumul era greu de străbătut, aproape imposibil pentru unele autoturisme, însă, în urma investițiilor, acum poate fi parcurs chiar și iarna. Mai mult decât atât, aici se organizează și o etapă a Campionatului Național de Drift, prilej cu care numeroși pasionați de sporturi extreme, dar și turiștii pot admira un adevărat spectacol.

Turism ecumenic

Pe același traseu este amplasată și Mănăstirea Rarău, care are un trecut zbuciumat, dar, prin perseverența călugărilor, a rezistat deceniu după deceniu și în prezent este una dintre cele mai apreciate mănăstiri din zonă. Se spune că a fost înființată la sfârşitul secolului al XV-lea, la iniţiativa călugărului Sisoe. Monahul a ridicat lăcaşul unde soţia şi copiii lui Petru Rareş s-au adăpostit atunci când acesta a fost înlăturat de la domnie. Cei mai mulți dintre credincioși se îndreaptă spre această mănăstire deoarece se spune că adăpostește icoane făcătoare de minuni – icoana Fecioarei Maria – Izvorâtoare de Mir şi icoana Sfântului Ioan Evanghelistul, care este aşezată în biserica nouă. Despre icoana Fecioarei Maria există numeroase mărturii ale călugărilor care au povestit cum au fost părtaşi la minunile acesteia. Una dintre mărturii susține că icoana a fost dăruită schitului chiar de ctitorul ei, Petru Rareş, însă nu acesta este elementul care a făcut-o faimoasă, ci faptul că dispărea din faţa altarului, călugării găsind-o de mai multe ori la ieşirea bisericii. Astfel, prin post şi rugăciune, stareţul din acele vremuri, împreună cu întreaga obşte, s-a rugat sfintei icoane, acesta avertizându-i să mute locul mănăstirii pe cealaltă parte de munte, fapt care s-a şi întâmplat, iar vechiul lăcaş al mănăstirii a fost incendiat de austrieci. Astăzi, în poiana Maicii Domnului, liniștea este întreruptă doar în momentele în care călugării taie lemne, pentru că se gospodăresc singuri și își asigură toate cele necesare traiului. În rest, momentele de rugăciune nu îți pot fi întrerupte de alte activități.

Rezervația Pietrele Doamnei

Pentru aventurieri și pentru cei care iubesc traseele montante, rezervația Pietrele Doamnei reprezintă o destinație ce nu trebuie ratată. În anul 2000 a fost declarată arie naturală protejată, iar frumusețea peisajelor este adesea completată de apariția Florii de Colț, o specie protejată de lege. Numele rezervației provine de la formațiunea de stânci vizibilă din mai multe locuri din apropiere. Însă, dincolo de explicația logică, stă și legenda care susține faptul că în timpul celei de-a doua domnii a lui Petru Rareș, în retragerea din fața otomanilor spre Cetatea Ciceului, acesta a găsit aproape de culmile Rarăului (care se numea, pe atunci Todirescu) adăpost pentru familia sa și a unei părți din avere. Se spune că, în momentul în care otomanii au încercat să-i ia averea, s-a produs o alunecare de pietre, care i-a omorât. Astfel, oamenii locului i-au dat masivului numele Rarău, iar stâncile au fost numite Pietrele Doamnei. Acestea au aproximativ 70 de metri înălțime, iar de sus peisajul este de-a dreptul impresionant. Cel mai înalt punct atinge 1651 de metri înălțime, iar traseele sunt amenajate și marcate corespunzător, astfel încât turiștii să aibă condițiile optime de plimbare, bineînțeles ei având obligația de a fi echipați corespunzător.

Cazare la poalele muntelui

De curând a fost redeschisă și cabana Rarău, o unitate modernă ce dispune de toate facilitățile – internet, televizor, baie, dar și de priveliști de neuitat. Structurată pe 6 nivele, cabana are 112 locuri de cazare și un restaurant unde se pot servi preparate tradiționale și vânătorești.

Pe lângă renumita cabană, în satele Chiril și Pojorâta, există și alte pensiuni sau agropensiuni unde se simte o parte din traiul bucovineanului de la poalele muntelui.

GALERIE FOTO


Larissa SOFRON

Revista Lumea Satului nr. 14, 16-31 iulie 2017 – pag. 54-55

  • Publicat în Turism

Munții Leaotă - paradisul brândușelor

„Munții sunt o lume deasupra lumii“, spunea alpinistul francez Gaston Rebuffat.

Într-adevăr! O lume în care trebuie să pătrunzi smerit ca într-un lăcaș sfânt, cu ochii plini de inocență asemeni unui copil care privește prima oară spre splendorile munților. Și mai ales cu respect, pentru că această supunere a munților de către oameni este una îngăduită.

Să pornim așadar spre munte călăuziți de ghizii Anne Mary Oană și Ciprian Năstase.

Dacă ați ales ca destinație Munții Leaotă din Carpații Meridionali vă propunem o variantă de traseu a cărei pornire începe din comuna Runcu, județul Dâmbovița, către Mănăstirea Adormirea Maicii Domnului. De aici traseul, semnalizat cu indicator, continuă spre Cabana Leaotă – Stâna de sub Vârful Romanescu. Ascensiunea continuă apoi pe creastă până la Vârful Leaotă (2.133 m altitudine), cel mai înalt din masiv.

Munții Leaotă sunt prinși în „strânsoarea“ Munților Făgăraș, Piatra Craiului, Iezer Păpușa și Bucegi. Ce dans halucinant al crestelor cu norii și cu văile întinse! Ce loc de legendă! Să fie adevărat oare că voievodul Negru Vodă a cucerit aceste culmi călăuzit de zborul unui vultur? Cum se vedeau oare Munții Leoată la lumina lunii pline?

La finalul ascensiunii, Munții Leaotă te răsplătesc pentru rezistența ta cu o panoramă extraordinară. Aici, pe cea mai înaltă creastă, natura dovedește încă o dată că este cel mai desăvârșit arhitect. Culmi și văi domoale se contopesc în nuanțe de verde, presărate ici colo cu petice de omăt. Însă, la vremea când zăpezile se retrag, muntele se transformă spectaculos și îmbracă culoarea purpurie. Orice călător ajuns aici „bate“ la porțile paradisului brândușelor.

Laura Zmaranda

Foto: Ciprian NĂSTASE

Revista Lumea Satului nr. 9, 1-15 mai 2017 – pag. 54-55

  • Publicat în Turism

Pe poteci de munte, un altfel de turism

Omul trebuie să se ridice deasupra Pământului, a atmosferei și chiar mai departe de atât, pentru că doar astfel va înțelege pe deplin lumea în care trăiește.“ – Socrate

Bucegii. Munții misterioși despre care se istorisesc atât de multe povești tulburătoare. Șoptit, se spune că ar exista aici un portal energetic spre o altă dimensiune a timpului – cel care a pornit pe potecile Bucegilor trebuie să fi auzit măcar o dată teoria potrivit căreia Sfinxul ar fi unul dintre polurile energetice ale lumii. Legendă sau poate nu, se crede că acești munți ascund treceri subterane care pornesc din zona Bucegilor și continuă până în Apuseni în apropiere de Peștera Urșilor din Chișcău, Bihor. Legendele animă și mai mult misterul spunând că aceste tuneluri sunt închipuite sub forma unui lup imens cu gura deschisă. Nici măcar știința nu a rămas impasibilă în fața acestor mistere. Se spune că în Bucegi există cele mai pure izvoare din lume. Oamenii de știință au prelevat probe, iar confirmarea lor – că apa nu are nici măcar o bacterie – instigă și mai mult imaginația. Legendele despre Bucegi se țes cu frenezie și probabil că măsura descoperirii adevărului este măsura percepției fiecăruia. Dacă vom privi aceste povești cu mai puțin scepticism probabil că și misterele se vor risipi.

turism in Muntii Bucegi

Înainte de a cunoaște intimitățile Munților Bucegi trebuie să pornești pe potecile lor pentru a-i cunoaște. Lăsați în urmă salba renumitelor stațiuni de pe Valea Prahovei pentru platoul Padina (altitudine 1.509 m). Puțin de la intrarea în Sinaia urmați indicatorul spre Târgoviște și veți începe urcarea. Un alt indicator vă duce spre Peștera Ialomicioarei. De aici începe Transbucegiul, care șerpuiește în jurul lacului Bolboci. La cabana Dichiu părăsiți Transbucegi spre stânga. De pe platoul Padina pornesc numeroase trasee montane. Însă unul dintre cele mai frumoase și simple pentru cineva cu experiență anterioară în cucerirea munților este traseul cabana Padina – Babele – cabana Piatra Arsă, cu întoarcere spre cabana Padina, marcat cu linie albastră. Urcușul începe din Rezervația Naturală Valea Horoabei, unde se află și Canionul Horoabei, Peștera Ialomicioarei și Mănăstirea Peștera. Ca timp, urcarea pe platoul Bucegilor (alt. 2.216 m) durează cca 2 ore. Întoarcerea pe la cabana Piatra Arsă spre Padina durează aproximativ trei ore. Însă muntele are grijă să te încarce cu energie atunci când trupul ostenit pare că nu te mai ascultă.

În călătoriile pe munte peisajele se schimbă molcom, de la văi cu vegetație și cu păduri prin care abia pătrund firișoare de lumină la stânci frânte de furtuni și ploi. Înainte de a ajunge pe platoul unde veghează Sfinxul parcurgeți o porțiune de traseu cu roci prăvălite. Un fel de supliciu al îndrăznelii tale de a supune acest uriaș.

turism1 in Muntii Bucegi

Deși imaginea aridă a bolovanilor te-ar putea descuraja, vei descoperi că, dincolo de ei, muntele își schimbă iar chipul. Viața ia din nou locul deșertăciunii și însuflețește vegetația din scoarța colosului pe care îl cutreieri.

Potecile puțin complicate ale drumului către Cabana Piatra Arsă te poartă deasupra unor văi blânde. Sentimentul apropierii de cer și de norii care sărută tâmplele munților este unic. Pentru cei care iubesc traseele montane, nimic nu este mai plăcut decât această dulce nebunie care împinge cu forță adrenalina prin trupul tău sleit de urcușuri și coborâșuri.

turism3 in Muntii Bucegi

În munți viața nu așteaptă a doua invitație. Din vitregia stâncilor se nasc brazi plăpânzi, care, dacă vor fi lăsați să trăiască, vor asigura peste secole oxigenul generațiilor ce ne urmează. Șansa lor la viață înseamnă de fapt șansa omenirii de a supraviețui.

turism5 in Muntii Bucegi

De sus, de pe aripile munților, vezi cât de armonioasă este natura. Stâncile care au păstrat atingerea fiecărei pale de vânt și a picăturilor de apă sunt suflete pereche ale pășunilor întinse. Aici totul este unitar.

Laura ZMARANDA

Revista Lumea Satului nr. 18, 16-30 septembrie 2016 – pag. 54-55

  • Publicat în Turism

Himalaya, impresii după un zbor peste acoperişul lumii

După cum ne este cunoscut, cei mai impresionanţi munţi de pe glob, ca întindere şi înălţime, sunt Himalaya, situaţi în majoritate pe teritoriul statului Nepal, la graniţa dintre India şi China.

Din Katmandu, capitala Nepalului, zilnic pe vreme favorabilă sunt zboruri cu avionul deasupra Himalayei. La unul dintre aceste zboruri de anul trecut am avut fericitul prilej să particip şi eu.

Pentru egalitate de şanse vizuale, fiecare pasager avea acces la geamul lui, fiind ocupate doar două rânduri laterale de scaune din cele patru ale avionului. Zborul, pe durata unei ore, s-a efectuat la 5-6.000 m altitudine pentru a observa din lateral lanţul montan, cu vârfuri de peste 8.000 de metri altitudine, şi în jos pentru a vedea mai bine zona premontană, cu localităţi şi culturi agricole la peste 3-4.000 m.

Pe un traseu dus-întors fiecare dintre noi a avut ocazia să admire acest spectacol unic şi fascinant, irepetabil într-o viaţă de om.

În soarele dimineţii vârfurile munţilor străluceau ireal şi văile de mai jos erau ascunse într-o mare lăptoasă de ceaţă, mărginită de păduri înverzite.

Gospodăriile şerpaşilor, locuitorii acestor munţi, din care a provenit şi nepalezul Tenzing Norgay, cel care a cucerit în 29 mai 1953 cel mai înalt vârf al planetei noastre, împreună cu apicultorul – alpinist neozeelandezul Edmund Hillary, sunt răsfirate pe pantele însorite, aproape inaccesibile.

Pe lângă crestele înzăpezite cu nume sonore ca Everest (8.848 m), Lhotse (8.516 m), Makalu (8.463 m), Chooyu (8.201 m), Shisha Pangma (8.013 m) şi altele, cel mai mult m-a impresionat lupta omului cu natura pentru supravieţuire prin construcţia teraselor necesare culturilor de grăunţe şi boabe pentru consum uman sau împreună cu resturile vegetale pentru hrana animalelor. La acestea se adaugă suprafeţe imense de pajişti permanente cu vegetaţie primară sau secundară, folosite prin păşunat cu animalele la mare altitudine. Interesant este şi faptul că surplusul de cereale de la mare altitudine este valorificat superior în complexe industriale de creştere a animalelor granivore de la baza muntelui.

La fel, producţia secundară din culturile pentru grăunţe şi boabe se valorifică de către animalele ierbivore în perioada de stabulaţie datorită sezonului uscat sau celui friguros.

Dintre bovine, cel mai bine adaptat la aceste condiţii montane de mare altitudine este yakul (Bos grunniens).

De la înălţime se observă grija deosebită a locuitorilor acestor munţi pentru valorificarea resurselor naturale cu diferite grade de intervenţie antropică, totul într-o bună armonie cu mediul înconjurător din acest mirific peisaj inconfundabil.

Pe când şi la noi o valorificare echilibrată a resurselor montane, fără distorsiuni forestiere, abandon pastoral, exod uman şi alte neajunsuri produse până acum, tendinţe care şi mai păgubos ne va afecta pe viitor dacă nu luăm din timp măsurile cuvenite de redresare, până nu e prea târziu?

Teodor MARUŞCA

Turnu Roşu, trecătoarea dintre munţi

Până nu demult ştiam doar că localitatea este atestată documentar în anul 1453. De asemenea, că nici legendele locurilor nu conţin măcar fragmente de răspunsuri, cât de cât credibile, la câteva întrebări frecvent rostite şi scrise de istoricii-arheologi. Adică: când, cine, dar mai ales de ce i s-a dat satului şi trecătorii sale frumosul nume de TURNU ROŞU!

Căutând posibile răspunsuri, am constatat că statornic şi adevărat a rămas doar frumosul peisaj înconjurător, modelat de apele Oltului. Dar şi aspectul spectaculos şi misterios al ruinelor unei cetăţi dacice şi romane, cu zidurile „iscodite“ arheologic de istoricii-muzeografi sibieni. Şi astfel te aştepţi să găseşti, la marginea şoselei dintre orăşelul Tălmaciu şi satul Boiţa, măcar un panou care să-i anunţe prezenţa, descriindu-i rosturile şi reproducând mici fragmente din poveştile trecutului îndepărtat al acestui „fragment“ de cetate, care îşi trăieşte bătrâneţea în ruină! Însă nici pomeneală de aşa ceva! Indiferenţa, comoditatea, neglijenţa, lenea, nepăsarea au pus stăpânire pe mai toată lumea acestei ţări! Inclusiv pe funcţionarii primăriilor şi pe dascălii şcolilor celor două localităţi. Şi chiar şi pe istoricii-muzeografi. Nu-i cazul celor care exploatează telefonia mobilă, cu mari foloase băneşti pentru ei! Domniile lor au „înfipt“ în perimetrul ruinelor cetăţii trei caricaturi de antene, schimonosind unicul sit istoric de la întâlnirea apelor râului Olt cu cele ale văilor Tălmăcelului, Sadului, Cibinului şi Hârtibaciului! Din fericire, n-ai la dispoziţie prea mult timp să rămâi supărat pentru că, de îndată, eşti îndemnat să te gândeşti la cele sfinte. Coborând spre Boiţa şi trecând pe lângă o frumoasă Troiţă, din instinct simţi nevoia să-ţi faci semnul crucii în faţa icoanelor sale. Zidurile ei pictate decorează multicolor pajiştea luncii Oltului, nefiresc de înverzită pentru un astfel de timp al desprimăvărării.

Continuându-ne periplul reportericesc şi coborând în partea de jos a satului Boiţa, mai primim încă o invitaţie: aceea de a admira lucrătura meşteşugită a unor clădiri-fortificate, cocoţate pe un fel de stâncă. Sunt acele construcţii care adăposteau, până la Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, cazarma şi fortul grăniceresc de supraveghere şi de apărare, precum şi birourile vamale imperial-habsburgice şi ungureşti. Dar şi grajdurile pentru hrana şi odihna cailor, birjarilor şi vizitiilor obosiţi. Cei care coborau şi urcau cu poştalioanele lor lunga şi întortocheata vale a Oltului, mijlocind comunicarea şi legăturile comerciale, dus-întors, între locuitorii Transilvaniei cu cei ai ţinuturilor munteneşti ale Ţării Româneşti. De aici încolo, înspre Vâlcea, imaginile pitoreşti se succed una după alta, însoţind scurgerea la vale a legendarului râu, pornit hai-hui prin ţară tocmai din adâncurile calcaroase ale „Pietrei Singuratece“, de deasupra orăşelului Bălan, din vecinătatea masivului muntos Hăşmaşul Mare, locul din care pornesc spre şesuri şi apele limpezi şi reci ale celorlalţi doi „fraţi“ de poveste ai Oltului: Mureşul şi Bicazul.

Aşadar, scăpat de strânsoarea trecătorii Turnu Roşu – Podu Olt, din preajma Munţilor Făgăraş, legendarul râu ajunge în loc de lumină şi verdeaţă, după care scaldă, cu apele sale când line, când învolburate (precum firea omului), o lungă fâşie din pământul podişului transilvan. Pentru ca, într-un târziu, să se întâlnească cu ţinuturile cărora le-a împrumutat numele: cele ale Olteniei. Sunt locurile în care Oltul, în postura lui de cel mai lung râu interior al ţării, coboară tot mai domol, încercând să-şi ofere un răgaz ceva mai lung de gândire, pregătindu-se sufleteşte pentru apropiata şi triumfala întâlnire muzicală cu bătrânul fluviu, cântat de compozitorul de origine română Ivanovici, în celebrul său vals „Valurile Dunării“!

Şi o constatare: se pare că coloritul roşcat al cărămizilor rânduite în zidurile groase ale fortăreţelor grănicereşti de la Boiţa, ca şi existenţa în chiar albia râului Olt a bastioanelor „Turnul Rotund“ şi „Turnul Spart“, uitate în ruină, i-a determinat pe mai-marii acelor îndepărtate vremuri să alcătuiască, din două cuvinte, frumosul nume al satului dintre munţi, păduri şi ape, cel care dăinuieşte în vatra lui de secole: Turnu Roşu, locuit de la începuturile sale doar de vrednici ţărani români ardeleni! Între timp, după trecerea câtorva sute de ani de la prima lui atestare documentară, importanţa istorică şi turistică a acestei aşezări sibiene a sporit şi datorită identificării, protejării şi conservării unei valoroase picturi murale din interiorul bisericii ortodoxe voievodale, ctitorie de la 1653 a domnitorului muntean Matei Basarab (1632-1654).

La zestrea de credinţă străbună se adăugă rodnicia muncii zilnice a locuitorilor săi, din vechime, ştiutori de carte. Cei mai capabili şi sârguincioşi dintre ei au fost trimişi la studii înalte, pornind în lumea învăţăturii de pe băncile bătrânei şcoli din sat. Trebuie să spunem că pruncii ţăranilor-plugari din Turnu Roşu au deprins a desluşi slova românească, scrisă în limba lor maternă, încă de pe vremea vrednicului cărturar Gheorghe Lazăr, născut în vecinătate, la Avrig, cocheta aşezare fiind situată pe streaşina nordică împădurită a Munţilor Făgăraş.

Lăudabilele strădanii i-au fost continuate, în vremuri de restrişte pentru neamul românesc, de înţeleptul Sfânt Ierarh al Bisericii Ortodoxe Române, Andrei Şaguna, Mitropolitul Ardealului.

Ioan VULCAN-AGNITEANUL
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.10, 16-31 MAI 2013

Abonează-te la acest feed RSS