Asociația Montană Carpați, cu sprijinul Salvamont România, înființează primul centru din România dedicat educației montane și de mediu, deschis pe tot parcursul anului și către toate categoriile de public pentru a asigura, la nivel național, creșterea nivelului de conștientizare și responsabilitate a populației cu privire la natură, biodiversitate, siguranță și turism montan responsabil. Centrul, aflat in inima munților, pe platoul Padina din masivul Bucegi, va deveni un loc dedicat oricui dorește să învețe despre natură și biodiversitatea montană, beneficiile timpului petrecut în natură, sustenabilitatea și necesitatea practicării unui tip de turism montan responsabil.

România are cea mai puternică biodiversitate din Europa

În contextul actual și complicat al planetei, în care schimbările climatice se simt din ce în ce mai mult, credem cu tărie că pedala educației de mediu trebuie apăsată mai repede ca oricând, în special în România, unde avem cea mai puternică biodiversitate din Europa. Un centru de educație montană devine astfel necesar pentru a crește nivelul de conștientizare și responsabilitate față de mediu. Un hub național în care se vor intersecta copii, tineri, adulți, învățători și experți din toate domeniile protecției naturii are mari șanse să pună fundația unui nou val de străjeri ai acesteia și să deschidă poarta către noi feluri de protejare, la care astăzi poate că nu ne gândim încă.

Începând cu 1 octombrie 2023, Asociația Montană Carpați va prelua în administrare Centrul Național de Pregătire Salvamont Padina, clădire care aparține Salvamont România și funcționează de foarte mulți ani deja ca o „tabără de bază“ pentru antrenamentele anuale ale salvatorilor montani. Până la finele anului 2023, vom evalua și interveni asupra clădirii pentru a o adapta conceptului de centru de educație, astfel încât să fie potrivită desfășurării de activități cu toate categoriile de public. În același timp, alături de parteneri, vom dezvolta și definitiva tipurile de activități și programele de educație, vom schița calendarul și o parte din grupurile de beneficiari.

Începând cu 8 ianuarie, centrul va primi primii beneficiari

De asemenea, în această perioadă vom căuta să asigurăm fondurile necesare pentru desfășurarea programelor și activităților care vor avea loc pe parcursul anului 2024, astfel încât, începând cu 8 ianuarie 2024, centrul să fie pregătit să primească primii beneficiari.

În măsura în care proiectul va avea susținere financiară din partea societății civile și interes pentru activitățile și programele desfășurate din partea publicului, acesta poate continua pe termen nedefinit, având posibilitatea de a se adapta nivelului de educație și responsabilitate al societății în fiecare an sau odată cu fiecare generație.

De asemenea, în acest proiect, echipa va locui permanent în centru pentru a asigura un nivel crescut de calitate al activităților, precum și continuitatea acestora indiferent de sezon.

Înființată în 2008 de către un grup de iubitori de drumeții montane, Asociația Montană Carpați este o organizație neguvernamentală care promovează și activează pentru un turism montan responsabil și în siguranță. Pe cât de necesară și benefică este apropierea noastră de natură, pe atât de importante sunt siguranța drumeților în munți și, în același timp, protejarea naturii. Cu cât mai mulți turiști ajung în zone sălbatice și greu accesibile, cu atât mai mare este riscul de accidentări, evenimente neplăcute și de distrugere sau deteriorare a habitatelor naturale.

Asociația Montană Carpați caută un partener strategic care să împărtășească viziunea asupra unui viitor sustenabil și unor generații de oameni responsabili față de mediu. Nevoia actuală este să aibă sprijinul financiar pentru primul an de funcționare, astfel încât să poată pune în mișcare toate activitățile pe care le are în planuri și să se concentreze pe dezvoltarea unor programe coerente pe termen lung și cu impactul dorit.

Laura ZMARANDA

În calitate de administrator legal al monumentului, Ministerul Apărării Naționale a anunțat, la sfârșitul anului trecut, finalizarea, cu opt luni înainte de graficul din contract, a lucrărilor de restaurare și reabilitare a Crucii comemorative a Eroilor români din Primul Război Mondial, situată în Munții Bucegi, în apropierea Vârfului Caraiman, la altitudinea de 2.291 m. Toate procedurile pentru acest proiect de anvergură au început în 2016, odată cu transferul obiectivului de la Primăria Bușteni la MApN, iar până în 2018 inclusiv s-a desfășurat partea pregătitoare: întocmirea documentațiilor tehnice, depunerea cererii și semnarea contractului de finanțare, atribuirea prin licitație a lucrărilor, obținerea avizelor legale pentru fiecare etapă, semnarea contractului de restaurare, reabilitare și conservare. Dată fiind amplasarea monumentului într-un mediu climatic ostil în majoritatea anului, lucrările propriu-zise s-au desfășurat numai vara, în mai multe etape: 1 lună în anul 2018, 5 luni în anul 2019 (iulie-noiembrie), 5 luni în anul 2020 (iulie-noiembrie). Investiția a fost finanțată din Fondul European de Dezvoltare Regională, prin Programul Operațional Regional 2014-2020, valoarea acesteia ridicându-se la 19.159.031, 29 lei, din care 15.946.043,78 lei reprezintă finanțare din fonduri europene, iar 3.212.987,51 cofinanțare proprie pentru cheltuieli eligibile și neeligibile.

Lucrările au presupus următoarele operațiuni: sablarea tronsoanelor metalice, a soclului și platformei de acces la monument; acoperirea anticorozivă a întregii structuri metalice; montarea lămpilor electrice și a instalațiilor interioare de iluminat; amplasarea instalației de ventilație în subsol, amenajarea unui spațiu tehnic în care au fost amplasate bazine de colectare a apei de ploaie; punerea în funcțiune a generatorului ce va permite menținerea unei temperaturi constante în camerele din interiorul monumentului. Au fost amenajate, de asemenea, două săli expoziționale: la etaj, prin imagini, este rememorată construcția monumentului, ce a început în urmă cu 92 de ani; la parter poate fi vizitată expoziția dedicată Primului Război Mondial, eroilor neamului și bătăliilor de pe Valea Prahovei.

Construcția monumentului Crucea comemorativă a eroilor români din Primul Război Mondial a fost inițiată de regele Ferdinand I al României și de regina Maria, ca omagiu adus eroilor care și-au jertfit viața în Primul Război Mondial în luptele împotriva armatelor Puterilor Centrale. Construcția a început în anul 1926 și s-a finalizat în 1928, sub patronajul reginei Maria.

Detalii de la edificarea crucii din anii 1926-1928

• proiectare: arhitecții George Cristinel și Constantin Procopiu și inginerii Alfred Pilder și Teofil Revici (partea de rezistență);
• constructor: Direcția de Poduri din cadrul CFR, prin secțiile L1 și L5 de la Sinaia (diriginte de șantier- Nicu Stănescu, șef de șantier maistrul V. Bumbulescu, coordonator ing. Victor Emil Bruckner), cu sprijinul Societății Cultul Eroilor;
• structura metalică: realizată din oțelul fabricat „Uzine și Domenii“ Reșița);
• n transport: cu trenul până la stația CFR Bușteni și, de aici, cu carele cu boi ale localnicilor pe ruta Bușteni-Sinaia-Vârful Păduchiosul-Vârful Dichiu-Platoul Bucegi-Vârful Caraiman sau cu funicularul Fabricii de hârtie Schiel, din Bușteni, pe valea Jepilor, până la cantonul Schiel de pe platoul Bucegi și, mai departe, cu cai și măgari, până în vârful Caraiman;
• dimensiuni: crucea are înălțimea totală de 39,3 metri (din care 8,35 metri reprezintă soclul) și o deschidere a brațelor orizontale de circa 15 metri;
• iluminat: s-a efectuat inițial cu un generator de la care se alimentau cele 120 de becuri protejate cu semigloburi din sticlă, iar în 1939 crucea a fost racordată la rețeaua electrică printr-un cablu subteran, adus de la Coștila. În perioada interbelică, monumentul era iluminat în fiecare an, de Sf. Maria (15 august) și Înălțarea Domnului, când este sărbătorită și Ziua Eroilor;
• în 2013 Crucea Caraiman a fost inclusă în Cartea Recordurilor, fiind cea mai mare construcție cruciformă din lume amplasată la o asemenea înălțime.

Maria BOGDAN

Premiera la 2300m altitudine: Patruzeci de artiști au cântat  “Deșteaptă-te române!” alături de artistul Nicolae Voiculeț, un virtuos al naiului, lângă Crucea Eroilor din Munții Bucegi.

Evenimentul “Ziua Imnului Național, în sunetele naiului românesc” este organizat de Asociația Culturală “Nicolae Voiculeț”, cu sprijinul Ministerului Economiei, Energiei și Mediului de Afaceri, Ministerului Culturii și Identității Naționale, Institutului Cultural Român, Primăria Orașului Bușteni și Jandarmeriei Române.

Concertul face parte din turneul național D.O.R. (Dumnezeu Ocrotește România),  inițiat de către artist.

„Libertatea mea se termină acolo unde începe libertatea celuilalt“ (John Stuart Mill)

Ascultam deunăzi vreme că, în Japonia, niciunui om nu-i trece prin cap să-l deranjeze pe celălalt. Sau să ofenseze, întineze, degradeze orice altceva ar însemna cultura poporului din Țara Soarelui Răsare. Și într-o doară m-am gândit la noi. De fapt, nu într-o doară, ci când am urcat iar pe Platoul Bucegi. Și când am văzut puzderie de mașini. Puzderie de oameni. Puzderie de muzică aiurea (în loc să asculți vântul?!). Puzderie de mizerie. Și puzderie de... „neam prost“.

Credeam că niciunui om nu-i va trece prin cap să se urce cu picioarele pe Sfinx. Sau pe Babele. E ca și cum ți-ar tuna să te cațeri pe pereții Mănăstirii Voroneț. Ori pe Domul din Milano. Sau pe Coloana Infinitului de la Târgu Jiu. La un monument al naturii ar trebui, cred, ca omul să se închine așa cum o face la altar. Poate în altă viață o să apucăm și noi asta! Fiindcă, ei da, există turiști care cred că le este permis să escaladeze Sfinxul. Să-și scrijelească numele pe stânci, A + C= love. Sau să-și facă musai selfie de viteji pe ciupercile Babelor. Pentru această categorie de oameni, sintagma „monument al naturii“ nu înseamnă nimic.

O brașovancă, mare iubitoare de natură, Cristina Predoiu se numește, a inițiat o acțiune inedită. Și mi-am zis: ce bine e că societatea și-a format anticorpi! Inițiativei ei, de a face apel către turiștii care vizitează Platoul Bucegi pentru respectarea naturii și a valorilor naturale, i-au răspuns, sâmbătă, 31 august, reprezentanți ai Administrației Parcului Natural Bucegi, ocoalelor silvice Sinaia, Azuga (Prahova) și Pucioasa (Dâmbovița), precum și cei de la Serviciul „Arii Protejate“, Agenția Națională pentru Arii Naturale Protejate din Prahova și Brașov, Serviciul Public Local Salvamont Bușteni, mass-media locală și centrală și simpli turiști. Practic, acolo, sus, în vârful munților, s-a creat un lanț uman în jurul Sfinxului care să simbolizeze într-un fel reacția iubitorilor naturii față de gesturile unor așa-ziși turiști care se cațără pe acest monument al naturii unic în România, contribuind la degradarea lui. La fel se petrec lucrurile și la Babele, deși aici a fost montat un gard de protecție tocmai pentru a evita distrugerea stâncilor, foarte des inscripționate și escaladate. De altfel, cum spuneam, pe întreg muntele, iar cine a urcat pe platoul Bucegilor a văzut asta, se găsesc la fiecare pas urme ale lipsei de civilizație a unora dintre turiști, care lasă în acest peisaj rar „amprente“ ale trecerii lor sub formă de ambalaje și PET-uri. Păcat, mare păcat!

Monumente naturale unice

Sfinxul, situat la 2.216 m altitudine, măsoară 8 metri în înălțime și 12 metri în lățime. Este un megalit antropomorf, respectiv un bloc mare de piatră ce a căpătat forma de astăzi într-un timp foarte îndelungat ca urmare a eroziunii vântului. Asemănarea sa cu un cap uman cu fața proporționată, buze severe si bărbia voluntară a dat frâu liber imaginației oamenilor, spunându-se ba că avem aici reprezentarea unei divinități supreme din timpuri pelasge (civilizație de la Marea Egee, anterioară grecilor), ba că ar fi întruchiparea lui Zamolxe, ba că ar fi „frate“ cu sfinxul egiptean de la Gizeh, ba că el ar veghea, de-acolo, de sus, la fruntariile țării... Indiferent cum ar fi, această formațiune geologică a devenit una dintre cele mai mari atracții turistice din România. Ei bine, să scrijelești tu acum și să distrugi ceea ce a creat natura în sute de mii de ani este aproape de neînțeles!

Cât despre Babele (2.206 m), acestea sunt formate în mod asemănător, prin erodarea eoliană diferențiată a diferitelor strate geologice. Ele au fost supranumite „ciupercile din piatră“ sau „altarele ciclopice din Caraiman“, fiind închinate Pământului și Cerului, Soarelui și Lunii, ca și lui Marte, zeu al războiului și al agriculturii. În Bucegi mai există multe alte forme și figuri asemănătoare care pot bucura ochiul și sufletul precum Delfinul, Broasca, Gemenii, Câinele, Împăratul sau Șopârla.

Maria BOGDAN

„Omul trebuie să se ridice deasupra Pământului, a atmosferei și chiar mai departe de atât, pentru că doar astfel va înțelege pe deplin lumea în care trăiește.“ – Socrate

Bucegii. Munții misterioși despre care se istorisesc atât de multe povești tulburătoare. Șoptit, se spune că ar exista aici un portal energetic spre o altă dimensiune a timpului – cel care a pornit pe potecile Bucegilor trebuie să fi auzit măcar o dată teoria potrivit căreia Sfinxul ar fi unul dintre polurile energetice ale lumii. Legendă sau poate nu, se crede că acești munți ascund treceri subterane care pornesc din zona Bucegilor și continuă până în Apuseni în apropiere de Peștera Urșilor din Chișcău, Bihor. Legendele animă și mai mult misterul spunând că aceste tuneluri sunt închipuite sub forma unui lup imens cu gura deschisă. Nici măcar știința nu a rămas impasibilă în fața acestor mistere. Se spune că în Bucegi există cele mai pure izvoare din lume. Oamenii de știință au prelevat probe, iar confirmarea lor – că apa nu are nici măcar o bacterie – instigă și mai mult imaginația. Legendele despre Bucegi se țes cu frenezie și probabil că măsura descoperirii adevărului este măsura percepției fiecăruia. Dacă vom privi aceste povești cu mai puțin scepticism probabil că și misterele se vor risipi.

Înainte de a cunoaște intimitățile Munților Bucegi trebuie să pornești pe potecile lor pentru a-i cunoaște. Lăsați în urmă salba renumitelor stațiuni de pe Valea Prahovei pentru platoul Padina (altitudine 1.509 m). Puțin de la intrarea în Sinaia urmați indicatorul spre Târgoviște și veți începe urcarea. Un alt indicator vă duce spre Peștera Ialomicioarei. De aici începe Transbucegiul, care șerpuiește în jurul lacului Bolboci. La cabana Dichiu părăsiți Transbucegi spre stânga. De pe platoul Padina pornesc numeroase trasee montane. Însă unul dintre cele mai frumoase și simple pentru cineva cu experiență anterioară în cucerirea munților este traseul cabana Padina – Babele – cabana Piatra Arsă, cu întoarcere spre cabana Padina, marcat cu linie albastră. Urcușul începe din Rezervația Naturală Valea Horoabei, unde se află și Canionul Horoabei, Peștera Ialomicioarei și Mănăstirea Peștera. Ca timp, urcarea pe platoul Bucegilor (alt. 2.216 m) durează cca 2 ore. Întoarcerea pe la cabana Piatra Arsă spre Padina durează aproximativ trei ore. Însă muntele are grijă să te încarce cu energie atunci când trupul ostenit pare că nu te mai ascultă.

În călătoriile pe munte peisajele se schimbă molcom, de la văi cu vegetație și cu păduri prin care abia pătrund firișoare de lumină la stânci frânte de furtuni și ploi. Înainte de a ajunge pe platoul unde veghează Sfinxul parcurgeți o porțiune de traseu cu roci prăvălite. Un fel de supliciu al îndrăznelii tale de a supune acest uriaș.

Deși imaginea aridă a bolovanilor te-ar putea descuraja, vei descoperi că, dincolo de ei, muntele își schimbă iar chipul. Viața ia din nou locul deșertăciunii și însuflețește vegetația din scoarța colosului pe care îl cutreieri.

Potecile puțin complicate ale drumului către Cabana Piatra Arsă te poartă deasupra unor văi blânde. Sentimentul apropierii de cer și de norii care sărută tâmplele munților este unic. Pentru cei care iubesc traseele montane, nimic nu este mai plăcut decât această dulce nebunie care împinge cu forță adrenalina prin trupul tău sleit de urcușuri și coborâșuri.

În munți viața nu așteaptă a doua invitație. Din vitregia stâncilor se nasc brazi plăpânzi, care, dacă vor fi lăsați să trăiască, vor asigura peste secole oxigenul generațiilor ce ne urmează. Șansa lor la viață înseamnă de fapt șansa omenirii de a supraviețui.

De sus, de pe aripile munților, vezi cât de armonioasă este natura. Stâncile care au păstrat atingerea fiecărei pale de vânt și a picăturilor de apă sunt suflete pereche ale pășunilor întinse. Aici totul este unitar.

Laura ZMARANDA

Revista Lumea Satului nr. 18, 16-30 septembrie 2016 – pag. 54-55

Când pleci spre munţi te pregăteşti să treci de o frontieră nevăzută. În spatele tău rămân oraşele-furnicar, iar în faţa ta se deschide o lume nouă, acolo unde civilizaţia a pătruns doar pe alocuri. Aici, oamenii şi-au păstrat modul simplu de a trăi, nu şi-au meşteşugit vorbele şi au un fel cald de a te privi. Sunt gata să împărtăşească cu tine comorile munţilor şi să îţi dezvăluie chipurile ascunse ale sălbăticiei. Pe Ionuţ Cocă, un cioban de 26 de ani, l-am cunoscut la Padina. M-a apropiat de el firea foarte veselă şi deschisă, dorinţa de a vorbi despre viaţa lui în munţi alături de oi şi chiar despre familie. Ca toţi ciobanii, Ionuţ şi-a lăsat în urmă soţia şi cei doi copii mici. Spunând asta, în ochii lui de un verde-căprui se întrezăreşte emoţia. Ascunde bine însă acest fior şi revine rapid la starea veselă. Răspunde jovial oricărei întrebări legate de păstorit. Aveam de gând de multă vreme să pornesc spre o stână, aşa că întâlnirea cu Ionuţ nu mai pare să fi fost pur întâmplătoare. Sub îndrumarea lui am pornit spre stâna din Bucegi.

Urcuşul a început de pe platoul Padina pe o cărare de munte uşoară ce continuă aproape o oră. Când am pornit de la baza muntelui, cerul gemea îngreunat sub povara norilor de ploaie. Erau ore întregi de când aceştia stăteau neclintiţi peste crestele munţilor fără să scape totuşi din strânsoarea lor măcar un strop. Iarba, deşi lipsită de binecuvântarea ploii, sclipea în mii de diamante pentru că roua păstrată de peste noapte şi din zorii zilei plăsmuise sfere mici de lumină. Am pornit spre limita dintre cer şi pământ având ca însoţitor un uliu ce plana maiestuos deasupra văilor. Într-un final şi-a odihnit zborul departe de mine, într-un vârf de brad.

Drumul, străjuit pe o parte de stâncă şi pe cealaltă parte de o vale adâncă, şerpuia pe munte, urcându-mă tot mai aproape de cer. Din senin, pe buza coamei de munte am zărit strunga oilor, semn că nici stâna nu era departe. Mi-am continuat drumul pe poteca bătută de ciobani şi oile lor până ce în faţa mea s-a deschis o vale blândă, dar cu creste semeţe. Dintr-o dată liniştea munţilor s-a curmat lăsând să se audă încet şi suav cântecul tălăngilor prinse de grumazul vitelor. Ceaţa subţire lăsa ochiului doar puterea de a intui ce se află dincolo de năframa ei. Enigmatic, peisajul nu părea să aibă ceva pământesc. Părea că mă aflu cumva la porţile raiului. Doar coliba încropită din bârne de lemn amintea de menirea ei. În curtea mică înconjurată de un gard firav o zgâtie de copil tocmai urnea un cal masiv ce purta pe spatele lui bidoane de aluminiu. Împreună au dispărut în negură. Mai târziu am aflat că porniseră spre izvor. La vremea când mi-am strunit paşii spre stâna de pe culmile munţilor doar doi dintre cei opt ciobani erau acolo. Înăuntrul colibei se înteţise un foc care întreţinea căldura cazanului în care se prepara urda. Într-o parte, căzut pe gânduri, un bătrânel privea spre flăcările mistuitoare. Când şi când îşi arunca iscoditor privirea spre celălalt om din colibă.

Prins cu treburi, bărbatul de aproape 40 de ani nu părea să fie conştient de ochii care îl fixau. Am trecut pragul spre cămăruţa mică ticsită cu tot felul de nimicuri însemnate. Venirea mea nu pare să-i fi tulburat nicicum pe cei doi. Bătrânul, starostele stânii din Padina, Neculai Sumedrea, nu şi-a lăsat locul decât pentru a aţâţa când şi când focul, în vreme ce tânărul, Baiu Constantin, un fel de mână-dreaptă a acestui şef de ciobani, a continuat ritualul de pregătire a brânzeturilor. Fără „protocol“, ci firesc şi fără vreo forţare, ne-am pus la şezătoare. Cu vorbe atât de simple şi fără pretenţii au început a istorisi despre viaţa în creierii munţilor, despre întâlnirile cu fiarele sălbatice, în special lupii şi urşi ce tânjesc la animalele ciobanilor, despre lumea lor aproape ruptă de civilizaţie. Pare atât de puţin de spus despre această viaţă sihastră şi totuşi sunt atât de multe lucruri pe care aceşti oameni le trăiesc.

Mare parte din an şi-o petrec pe munte alături de mioare, înfruntând vitregiile naturii şi acceptând smeriţi că muntele, pe care turistul îl elogiază, dar pe care îl cunoaşte atât de puţin, are şi o faţă răzbunătoare.

În luna mai pleacă din satul lor, Moieciu de Sus, şi se întorc spre vatră abia în octombrie. Ca să dobândească „cheile“ templului montan ciobanii de la Padina plătesc tribut faţă de proprietarii suprafeţelor. Pentru trei luni plătesc aproape 15.000 lei. Şi iată că muntele înălţat de Dumnezeu din scoarţă şi pe care ciobanii au trăit de copii este astfel al lor. La stâna din Bucegi, ciobanii aveau în grijă 800 de oi, 120 de vaci, 20 de porci şi vreo zece cai ce stăpâneau toată valea. Nestingherite de răcoarea ce îţi trimitea fiori pe şira spinării imediat ce părăseai căldura colibei, animalele se cufundau în ceaţă pentru ca apoi să apară luminate de vreo geană de lumină ce spărgea cu greu zidul norilor.

La adăpost, lângă foc, poveştile au continuat istoriste de bătrânul şef al ciobanilor. Cu glas domol, dar în care puteai simţi totuşi tăria, mi-a spus că se trage din familie de ciobani şi că tradiţia păstoritului i-a revenit şi lui. La 80 de ani încă mai străbate munţii călare sau pe jos. Traiul pe „coamele dragonilor de stâncă“ l-a întărit astfel încât astăzi nimic de pe chip nu îi trădează vârsta. Trupul, deşi apăsat de povara anilor, este încă vânjos şi puternic. Doar de câteva ori în viaţă a părăsit munţii. A fost în Capitală, dar nu l-a prins nici frumuseţea antropică a locurilor şi nici stilul de viaţă al orăşenilor. L-am întrebat şi pe mai tânărul său companion Constantin, tată a doi copii, dacă ar alege vreodată să trăiască în Bucureşti. Zâmbind uşor în colţul gurii, cu un soi de ironie subtilă, mi-a spus că nu are ce face în Capitală, că lui îi place munca şi că existenţa într-o metropolă nu îl încântă deloc. Îi place să vină în munţi chiar dacă frigul nopţilor îl îndură învelit în cojoace, având deasupra capului doar un acoperiş de şindrilă şi patru pereţi de lemn. Stă departe de familia sa, de copii şi de soţie, dar este un sacrificiu conştient. Din oierit vin banii care îi ajută să trăiască, iar viaţa în munţi, la stână, nu este pentru femei. Bărbat de „modă veche“ pare-se, spune asta chiar cu un soi de mândrie şi foarte clar ca orice curios să ştie că femeia trebuie să rămână acasă şi să se îngrijească doar de gospodărie şi copii.

Ciobanii muncesc mult, se trezesc înainte de a miji vreo rază de soare şi se culcă abia după miezul nopţii, primesc uneori o răsplată mai mică decât ar fi firesc, dar sunt liberi de constrângerile sociale.

Între timp, din negura ceţurilor a început să se ivească silueta pribegilor plecaţi spre izvor, calul şi stăpânul său, Iulian, un copilandru de 11 ani, nepot al lui Ionuţ. În curtea împânzită de bălţi mici de apă şi noroi năclăios i-a întâmpinat Constantin. Copilul, cu mare năduf, i-a spus că probabil nu va mai lua acest cal la izvor pentru că s-a „năcăjit tare“ văzând cât de greu urcă bidoanele cu apă pe spinarea lui. Ce diferenţă între acest muntean mic şi copiii „crescuţi în puf“! Înjurând mai abitir ca ceilalţi ciobani şi cu o seriozitate menită să arate ce om mare este, Iulian nu pare să se fi desprins greu de cuibul familiei sale, acolo unde au mai rămas doar mama şi fratele mai mic de grădiniţă. Tatăl i-a murit şi nimeni nu ştie ce i-a adus moartea dincolo de gratiile puşcăriei. Nici măcar un singur muşchi nu s-a clintit pe faţa copilului când s-a vorbit despre el. Poate nu a auzit vorbindu-se despre el, poate nu l-a cunoscut sau poate că şi-a ascuns foarte bine suferinţa. De trei ani Iulian vine la stâna din Padina. Spune dezinvolt că nu îi place şcoala, că nu ştie să scrie şi să citească. L-am întrebat dacă vrea să devină cioban şi, fără să privească spre mine, mi-a spus cu o siguranţă aproape descurajantă că el este cioban. L-am lăsat pe Iulian povestindu-i lui Neculai despre „un brad cu o scoarţă tare faină“, tocmai bună pentru a face tradiţionala brânză în coajă de brad.

Treptat, chipul munţilor începuse să se schimbe. Ceaţa subţire de mai devreme fusese înlocuită de una lăptoasă. Se lăsa uşor noaptea. Am lăsat în urmă coliba, pe starostele ei, bătrânul Neculai, pe Constatin şi pe Iulian, micul cioban, pentru a vedea un ultim act în această piesă. Ionuţ adusese deja oile în strungă la muls şi, alături de alţi doi ciobani, mă aştepta să împărtăşim câteva cuvinte de rămas bun. Ne-am despărţit cu gândul că poate viaţa ne va mai aduce împreună şi că paşii mei vor mai fi purtaţi spre valea raiului, acolo unde îmbătrâneşte stâna din Bucegi.

Laura ZMARANDA