Eradicarea bolilor, printre care şi a Anemiei Infecţioase Ecvine, reprezintă unul dintre angajamentele Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor din România faţă de Uniunea Europeană. Anemia infecţioasă ecvină (A.I.E.) cunoscută şi sub denumirea de febra de mlaştină, este o boală virală produsă de un lentivirus cu acţiune complexă prezent la cai, catâri şi măgari. Acesta are capacitatea unică de a infecta calul pe viaţă, producând atacuri intermitente de boală, urmate de perioade în care calul poate părea cu stare de sănătate normală. Începând cu anul 2010, a fost promovat un nou program de asanare a focarelor de A.I.E, ca parte componentă a Programului Naţional.

În fapt este vorba despre acţiuni de identificare a tuturor cabalinelor existente, supravegherea bolii prin examene de laborator, eliminarea în termenul legal a animalelor anemopozitive, aplicarea de măsuri corective pentru neconformităţiile constatate. În paralel cu eliminarea cailor bolnavi sunt acordate plăţi de despăgubire prin DSVSA judeţene pentru proprietarii cabalinelor tăiate, ucise sau altfel afectate din proprietatea acestora, în vederea lichidării rapide a focarelor de boli transmisibile ale animalelor, în afara sumelor cuvenite prin asigurări, conform prevederilor H.G. nr.1.214/2009. Valoarea de înlocuire a animalului se stabileşte în funcţie de valoarea genetică, zootehnică, sex, vârsta, greutate, starea fiziologică, categoria de producţie, la valoarea de înlocuire la preţul pieţei, la data când a avut loc acţiunea de lichidare a focarului de boală.

Mai zilele trecute îmi pică în mână o juma de pagină de net în care un distins jude sindicalist, din lipsă de a-facere, se puse pe păzit bulendre. Dete şi un comunicat în care se ofili de grija altora, jelind cercetarea agrariană. Mai interesant e că plângerea este ca şi cum jeliţii sunt de la megieşi, deşi o parte sunt din propria bătătură. Pentru conformitate ţinem la dispoziţie terfeloagele prin care-i ceru oarbei să-l cunoască de singur reprezentativ.

Să trecem la o analiză pe text! Ca liber profesionist agrarian (socotitor, bre!), sunt sindicalizat, aşa că, între membrii a aceluiaşi organ, nu se pune! Acu’ nu ştiu dacă judele e membru’, da’ prepun că e, de vreme ce calcă a organ… de conducere! Zice că până acu’ fu „un jaf sistematic asupra unităţilor de cercetare, care au pierdut suprafeţe importante de teren“. Atât! Când să spuie cine-i autoru’ luă apă’n gură! Mai trebuia spus şi că respectivele suprafeţe erau esenţiale pentru asigurarea lefilor sindicaliştilor din unităţile arătate cu deştu’ şi jefuitorii sunt ştiuţi cu nume, prenume şi cazier. Ar fi trebuit să-i spuie şi membrilor lui, că ei fură văduviţi! De unde’i plătiră leafa’n Făurar, timp în care ei, plânşii, ajunează negru de la Sân’ Dumitru. Sper ca leafa lui de independent să fie măcar cât a asistenţilor de cercetare, pe umărul cărora jeleşte.

Nu ştie dom’jude, deşi ar fi trebuit, că-i d’aia’i jude, că forma de organizare a cercetării, frăsuită de destinsa sa persoană, este girată de o lege organică care stabileşte şi nişte obligaţii ale statului. Obligaţii nicicând împlinite în ultimii 15 ani (25, după unii)! Inutil să-i mai amintesc că obligaţiile respective se referă la acoperirea de la bugetul de stat a cheltuielilor de capital şi de funcţionare, adicătelea lefi, a căror apărare cam pică’n dreptu’ lui. Nu ştie „dom’ procuror“, da’ nici nu mă minunează, că datoriile iertate sunt datoriile la bugetul consolidat al statului (aferente lefilor!) şi nu comerciale, cum insinuează. Adicătelea, mai pe înţelesul lui, statul şi-a iertat datoriile pe care singur şi le-a făcut, neachitându-şi obligaţiile, pe care singur şi le-a tras.

Apropo unu! Dom’jude, horticultura e tot vegetală, dupe ştiinţa mea! Nu mă crezi? Întreabă-l pe „pretenul“ care „ţi-a pus vorbele’n gură“, notoriu cunoscut prin faptu’că încurcă „culturile de câmp“ cu „vegetable“ (bruxelleză!) şi care-şi lăsă amprenta inconfundabilă pe comunicat. Ar fi fost mai bine de comunicai comunicatu’ cu vorbele lu’ mata, poate te-ai fi prins că fusăşi pus să plimbi prin târg nişte „underpants/ underwears“ (bruxelleză!), mai murdărele oleacă.

Apropo doi! N’ar fi mai bine să pledezi la „preten“ cum că fermele de pe pământurile cercetării agricole sunt în fapt „fermieri activi“? Poate aşa ar deveni eligibile la parale comunitare, râmnite prisoselnic în baza principiului că, dacă pretenu’ nu-şi respectă obligaţiile legale, să plătească ăia. Eventual să pui de-o grevă (armă de luptă sindicală!) ca să le aperi interesele. Ori ăştea nu intră în obiectivele Uniunii?

Gheorghe Socotitoru

P.S. Ca să nu ziceţi că mor de drum lung (ca alţii), vă rog să cătaţi printre obiectivele federalei, măcar unul, de leac, care să vizeze cercetarea agricolă (v.dvcine.ro).

Acelaşi

Trebuie să recunosc că titlul mi-a fost inspirat de povestea unuia dintre ultimele „bastioane“ de refugiu ale fazanilor. Cuibărită în desişul unei păduri de foioase din sudul ţării, în judeţul Giurgiu, fazaneria Ghimpaţi a îndrăznit să înfrunte timpul, rezistând tuturor presiunilor economice de după 1989. Ocrotită de Ocolul Silvic Ghimpaţi şi cârmuită de „mâna de fier“ a inginerului Mihai Tache, fazaneria pare să-şi fi înşelat destinul.

Încă în afara preocupărilor

Au trecut şase ani de când am vizitat pentru prima dată această crescătorie, una dintre cele trei care mai sunt astăzi în ţara noastră. Acum, ca şi atunci, o linişte profundă, animată când şi când de freamătul frunzelor de stejar,  învăluia fazaneria. Razele aproape stinse în apusul primăvăratic se răsfrângeau în mii de străluciri în penajul fazanilor din voliere. Nu vom şti niciodată dacă aceasta este imaginea care l-a vrăjit pe Iason, liderul argonauţilor, atunci când a hotărât să aducă în ţara sa fazani. Însă pentru noi, muritorii de rând, veniţi pentru a privi cu un ochi critic soarta incertă a crescătoriei, această imagine idilică nu putea fi decât preludiul de dinaintea primei guri din paharul de pelin. Discuţia avută cu dl Tache ne-a semnalat că ultimele crescătorii de fazani din ţară sunt încă în afara preocupărilor celor care au puterea de a schimba ceva. Aşadar, problemele sunt aceleaşi: o cerere relativ mică pe piaţă, costuri mari de întreţinere a fazaneriei şi resurse materiale limitate. Vestea bună este că şi voinţa omului care veghează la destinul ei a rămas neclintită. Şeful fazaneriei este hotărât să păstreze deschise porţile acestui „bastion“.

Noi condiţii de existenţă

Ca şi în cazul celorlalte unităţi de profil, pentru crescătoria din Ghimpaţi declinul drastic a început imediat după 1989, atunci când fermele industriale s-au văzut purtate în derivă de valul schimbărilor. Acelaşi val care avea să spulbere şi visul României de a deveni cel mai mare exportator de fazani. Odată ştearsă din ecuaţia succesului piaţa externă, crescătoriile intensive s-au închis rând pe rând. În schimb, fazaneria Ghimpaţi s-a adaptat noilor condiţii de existenţă, iar atunci când s-a impus şi-a restrâns activitatea. Din cele 11,7 hectare pe care a fost amenajată crescătoria, astăzi mai sunt utile tehnologic doar 6 hectare. Pe această suprafaţă sunt amplasate volierele, halele de reproducţie, incubaţie şi creştere a puilor. Fără resurse materiale suficiente pentru a permite modernizarea, fazaneria din Ghimpaţi este însă un etalon în ceea ce priveşte întreţinerea tehnologiei de care dispune. Staţia de incubaţie este încă în stare perfectă de funcţionare, chiar dacă a fost achiziţionată în 1975.

Asociaţiile de vânătoare, salvarea

Crescătoria Ghimpaţi a rezistat celor 25 de ani de reformă, însă nu fără transformări de substanţă. Prima şi cea mai evidentă schimbare este volumul producţiei obţinute. Infinit mai puţin decât la înfiinţarea ei, când putea adăposti 40.000 de pui de o zi, în crescătorie mai sunt astăzi doar 1.500 de fazani. Salvarea vine din partea asociaţiilor de vânătoare, care, din cauza reducerii efectivului de fazani din libertate, sunt nevoite să populeze fondurile de vânătoare cu exemplare crescute în captivitate. Preţurile de valorificare a fazanilor pornesc de la 6,58 de lei pentru puii de o zi şi ajung până la 42 de lei pentru vârsta de 150 de zile. Această„ gură de oxigen“, dar şi sprijinul oferit de Regia Naţională a Pădurilor prin Ocolul Silvic Ghimpaţi au permis fazaneriei să se păstreze la limita supravieţuirii an după an. Însă timpul este nemilos şi ştim toţi că doar „talanţii de argint“ stau drept chezăşie pentru destinul ei.

Laura Zmaranda

Curtea de Conturi a României a dat publicităţii ultimul „Raport de Audit al performanţei modului de administrare a fondului forestier naţional în perioada 2010 – 2013“.

Ce aflăm din respectivul raport? Cel puţin două lucruri care, dacă nu ar fi cât se poate de serioase, ar intra în categoria mioritică a tragi-comicului. Primul – România ar avea nevoie de un mileniu pentru a împăduri cele 2 milioane ha de terenuri degradate. Al doilea – în România pădurile sunt considerate „poluatori“ şi plătesc taxă de mediu. Bineînţeles că aceste lucruri sunt ştiute în „sferele înalte“ ale puterii dar, când sunt spuse „verde-n faţă“ de un Raport al Curţii de Conturi, parcă se schimbă situaţia...

18 din 156

Din raport aflăm că, potrivit programelor de împădurire elaborate la nivelul autorităţii centrale care răspunde de silvicultură, pentru perioada 2005-2013 s-a prevăzut împădurirea a 156 mii ha de terenuri degradate, din care s-au împădurit efectiv 18,5 mii ha, adică 12%. „Având în vedere că România are 2 milioane ha de terenuri agricole degradate, luând în considerare acelaşi ritm de împădurire, ar fi necesari aproape 1000 ani“, se arată în raportul Curţii de Conturi. Se ştie că, începând cu anul 2008, a fost finanţat programul de împădurire a terenurilor degradate, reconstrucţia ecologică şi gospodărirea durabilă a pădurilor din Fondul pentru Mediu. Dar, potrivit Curţii de Conturi, „procedurile instituite prin ghidurile de finanţare nu au ţinut cont de caracterul specific al acestor tipuri de investiţii care trebuie finanţate continuu până ce plantaţia atinge starea de masiv, când se poate susţine singură, şi nici de riscurile inerente acţiunii factorilor biotici şi abiotici. De asemenea, nu s-a avut în vedere faptul că derularea unor astfel de proiecte nu este posibilă fără participarea instituţiilor specializate ale autorităţii centrale care răspunde de silvicultură. Prin aceasta au fost încălcate chiar prevederile legale care stabileau că autoritatea centrală pentru silvicultură este singura competentă în coordonarea tehnică a împăduririlor în terenuri degradate“, se arată în document.

Explicaţia...

Marian Stoicescu, preşedintele Federaţiei pentru Apărarea Pădurilor, a declarat pentru Lumea Satului că autorităţile cunosc toate aceste probleme. „Suprafaţa aceasta coincide cu obiectivul actualului Cod Silvic. Astfel, în textul Legii nr. 46/2008 se menţionează că, până în anul 2035, trebuie împădurite 2 milioane ha terenuri degradate. Dar realitatea este că nu s-au pus la dispoziţie terenurile degradate din sectorul privat, pentru că aici sunt marile probleme cu împădurirea. De fapt, nu s-a întreprins mai nimic în sensul acesta... Aceste terenuri trebuie ori preluate de stat ori convinşi proprietarii să accepte împădurirea acelor terenuri. Mai mult, faptul că aceste terenuri degradate nu au fost împădurite nu s-a datorat unor agenţi economici care aveau datoria să le împădurească sau că autorităţile nu au luat măsurile necesare. Ministerul nu a luat măsuri pentru a pune la dispoziţie terenurile pentru împădurit“, explică Stoicescu. Referitor la derularea Programului de împădurire a terenurilor degradate finanţat de AFM, în Raportul Curţii de Conturi se arată că „s-a constatat că, din 7.048 ha contractate a fi împădurite, numai pe 41 ha s-a atins starea de masiv şi numai pentru 2.836 ha există controale anuale de regenerări avizate de ITRSV, prin care se confirmă reuşita plantaţiei fără a fi încheiate lucrările. Pentru diferenţa de 4.171 ha, la nivelul anului 2013 nu se cunoaşte cu exactitate de către AFM care este starea reală a lucrărilor de împădurire executate“. Legat de această stare de fapt, „este nevoie ca Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor să raporteze exact ce terenuri a pus la dispoziţie şi câte au fost împădurite pentru a se şti ce măsuri trebuie luate cât mai curând“, crede Marian Stoicescu.

Pădurile poluează...

Asta ar mai fi încă o aberaţie din lunga listă a aberaţiilor 100% „made in Romania“. Faptul că pădurile sunt considerate un factor poluator ne-a spune acelaşi Raport al Curţii de Conturi. „Contrar principiului poluatorul plăteşte şi al scopului Fondului pentru Mediu (descurajarea poluatorilor prin taxare şi finanţarea proiectelor cu un impact pozitiv asupra mediului), s-a instituit o taxă care, prin modificări legislative succesive, a ajuns să fie în sarcina deţinătorilor de păduri. Aceştia, în procesul de regenerare a pădurilor, exploatează masa lemnoasă prin extragerea arborilor maturi ce trebuie înlocuiţi de arborete tinere, capabile să reia ciclul regenerării.

În acest context, pădurea a fost un contribuitor net la Fondul de Mediu, veniturile realizate din aceste surse fiind de trei ori mai mari decât plăţile efectuate pentru susţinerea programului de împădurire a terenurilor degradate“, se arată în document. Iar preşedintele Federaţiei pentru Apărarea Pădurilor confirmă: „Aşa este... Din păcate, spre deosebire de alte ţări, în România se practică acest sistem, care este cel puţin curios, ca să nu spunem dubios. Nu pot să nu mă întreb: cum poţi să iei taxă de mediu de la păduri, în condiţiile în care pădurea este cea care creează «mediul» şi îl susţine? Deci este cel puţin total nepotrivită, dacă nu aiuristică această taxă. Ce ştiu este că s-a atras atenţia asupra acestui paradox, cum că pădurea ar fi «poluatoare», deci trebuie să plătească «taxă de mediu». De aceea considerăm că autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură ori nu ia în considerare această anomalie, ori nu este în stare să susţină în faţa Guvernului sau a Parlamentului modificările care trebuie făcute în privinţa acestei situaţii. E inadmisibil să pui pădurea să plătească taxe de poluare. De ce nu se întâmplă aşa cum se întâmplă în Germania sau în alte state, ca poluatorii să susţină în mod real împăduririle? Cred că, de fapt, nu s-a dorit creşterea suprafeţei pădurilor“, conchide Marian Stoicescu. 

Perdelele forestiere, doar în stadiul de deziderat

Conform programului naţional de împădurire elaborat de Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Durabile în anul 2004, necesarul de perdele forestiere de protecţie în România este de 300.000 ha. Aceasta presupune asumarea de către autorităţile publice a unor programe pe termen lung, cu obiective ferme pe etape şi cu finanţări continue. Deşi s-au aprobat studii de fundamentare a necesităţii înfiinţării perdelelor forestiere de protecţie pentru 50.600 ha şi s-au întocmit documentaţii tehnico-economice pentru 20.000 ha, acestea nu au fost transpuse în practică. În perioada 2005-2013 s-au înfiinţat numai 388 ha de perdele forestiere, astfel încât la începutul anului 2014 în România suprafaţa perdelelor forestiere este cu 5.500 ha mai mică decât în anul 1957. (Raport Curtea de Conturi a României).

Bogdan PANŢURU

Absolventă a Facultăţii de Tehnologie Petrochimică – Universitatea de Petrol şi Gaze Ploieşti, Graţiela Gavrilescu (49 de ani) a preluat portofoliul Ministerului Mediului, Apelor şi Pădurilor în decembrie 2014. Printre priorităţile mandatului său am reţinut un amplu program de împădurire şi materializarea programului de realizare a perdelelor forestiere de protecţie.

– La nivel de minister ori RNP există o situaţie clară a pădurilor defrişate ilegal? Dacă da, la ce suprafaţă se ridică la nivel naţional şi în care judeţe este situaţia cea mai gravă?

– La nivel naţional, conform datelor raportate, în anul 2013 volumul total constatat ca fiind tăiat ilegal a fost de 1.120.890 mc. Din acesta, 144.830 mc în pădurile proprietate publică a statului administrate de Regia Naţională a Pădurilor – Romsilva, sub formă de tăieri ilegale de arbori dispersaţi. În anul 2014 volumul total constatat ca fiind tăiat ilegal a fost de 291.945 mc, dintre care 89.036 mc în pădurile proprietate publică a statului, administrate de RNP - Romsilva. Judeţele cele mai afectate au fost Alba, Argeş, Cluj şi Maramureş.

– Curtea de Conturi a calculat, într-un raport care analiza perioada 1990-2012, dar referindu-se la intervalul 2005-2011, tăieri ilegale în pădurile statului pe o suprafaţă de 291.932 ha şi în cele private de peste 10.000 ha. RNP - Romsilva, din ce ştiţi, a găsit vreun vinovat pentru faptul că o serie de codri au plecat, scuzaţi formularea, de sub nasul angajaţilor lor din teritoriu?

– Capitolul 3 al Raportului de audit al Curţii de Conturi privind „Situaţia patrimonială a fondului forestier din România din perioada 1990 - 2012“, în care se face referire la tăierile ilegale, cuprinde inexactităţi şi erori, astfel încât documentul nu poate constitui baza unei analize corecte şi obiective a fenomenului tăierilor ilegale din fondul forestier naţional. Nu cunoaştem cum s-a efectuat raportarea la suprafaţă. Analizând situaţia tăierilor ilegale din fondul forestier proprietate publică a statului administrat de RNP - Romsilva se constată faptul că, în ultimii 10 ani, volumul arborilor tăiaţi ilegal a crescut constant, de la 86 mii mc, în anul 2005, la 145 mii mc, în anul 2013. În pofida acestei creşteri, cel puţin prin prisma comparaţiei cu alte forme de proprietate, se poate afirma că RNP - Romsilva şi-a îndeplinit corespunzător principala atribuţie, şi anume aceea de pază a fondului forestier naţional proprietate publică a statului.

– Mai multe ONG-uri au acuzat şi un oarecare zel al Romsilva de a aproba defrişări pentru marile fabrici de debitare a materialului lemnos, neocupându-se şi de regenerarea imediată a pădurilor...

– Conform prevederilor Legii nr. 46/2008 – Codul Silvic, tăierile rase sunt admise numai în anumite tipuri de arborete, precum şi în situaţiile în care nu este posibilă aplicarea altor tipuri de tratamente. Suprafaţa maximă ce poate fi parcursă cu tăieri rase este de 3 ha. De asemenea, Codul Silvic prevede că, în suprafeţele parcurse cu tăieri rase, lucrările de reîmpădurire şi completare a regenerărilor naturale să fie executate în termen de cel mult două sezoane de vegetaţie de la tăierea unică sau definitivă. În urma controalelor efectuate în ultimii 2 ani, la nivelul ocoalelor silvice de stat din componenţa RNP - Romsilva, nu au reieşit încălcări ale prevederilor amenajamentelor silvice şi ale legislaţiei în vigoare în ceea ce priveşte tăierile rase şi nici suprafeţe semnificative neregenerate în termenul prevăzut de Codul Silvic.

– Aţi anunţat, la preluarea portofoliului, că printre priorităţile dvs. se numără un proiect de anvergură privind împăduririle. Puteţi să detaliaţi?

– În fondul forestier naţional se realizează, anual, lucrări de regenerare a pădurilor pe cca 25 mii ha, dintre care cca 10 mii ha sunt lucrări de împăduriri propriu-zise, iar 15 mii ha sunt lucrări de regenerări naturale, suprafeţele variind an de an, în funcţie de cele parcurse cu tăieri anterior şi de tipurile de tăieri prevăzute de amenaja­mentele silvice. Aceste lucrări se finanţează din fondul de conservare şi regenerare a pădurilor care se constituie la nivelul fiecărui ocol silvic, principala sursă fiind un procent de 15-25% din valoarea masei lemnoase autorizate spre exploatare, provenită din produse principale şi accidentale, calculată la nivelul preţului mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior (115 lei/mc, în prezent). În vederea creşterii suprafeţelor de pădure la nivel naţional, autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură finanţează lucrări de împădurire pe terenuri degradate devenite inapte pentru agricultură, dar care pot fi puse în valoare prin împădurire. În acest scop, pentru anul 2015 s-au alocat 2 mil. lei de la bugetul de stat şi 25,5 mil. lei din fondul de ameliorare a fondului funciar cu destinaţie silvică. Din aceste fonduri se asigură finanţarea lucrărilor de împădurire pentru o suprafaţă de 10,9 mii ha, din care 480 ha sunt lucrări noi, iar restul sunt lucrări de întreţinere a plantaţiilor realizate în anii anteriori (completări ale golurilor, praşile, descopleşiri, combaterea bolilor şi dăunătorilor, refacerea plantaţiilor afectate de calamităţi etc.). Din suprafaţa totală, 4,2 mii ha se realizează prin comisariatele de regim silvic şi de vânătoare, iar 6,7 mii ha – prin RNP - Romsilva, în calitate de autorităţi contractante. O altă sursă de finanţare pentru împădurirea terenurilor degradate o reprezintă Fondul pentru mediu, prin care se vor încheia contracte noi de finanţare în valoare de 150 mil. lei, sumă din care se poate asigura împădurirea a cca 4 mii ha. Tot din Fondul pentru mediu se va finanţa, în perioada 2015-2016, un studiu pentru identificarea la nivel naţional a terenurilor degradate apte pentru a fi împădurite, studiu care va sta la baza programelor de împăduriri pentru anii următori.

– Pentru anul 2015, ce sumă este alocată pentru realizarea perdelelor forestiere de protecţie?

– Pentru anul 2015 avem în buget 36,3 mil. lei, din care se vor finanţa: studii de fezabilitate pentru 1.111 ha, inclusiv cele 172 ha contractate în 2014, autorităţi contractante fiind comisariatele de regim silvic şi cinegetic (fostele inspectorate de regim silvic şi de vânătoare) – 1,3 mil. lei; exproprierea a 40 ha terenuri situate pe autostrăzile A1 şi A2 (documentaţii cadastrale, evaluarea terenurilor, servicii juridice, despăgubiri) şi plantarea acestor terenuri în campania de toamnă a anului 2015, autoritate contractantă fiind RNP – Romsilva – 2,0 mil. lei; acţiuni de expropriere pentru cele 1.111 ha pentru care se vor realiza documentaţiile tehnico-economice, dar acest lucru depinde de rezultatul notificărilor – 33 mil. lei.

Maria BOGDAN

Pentru că este martie, o lună dedicată femeii şi mai cu seamă mamei, am ales să continuăm poveştile oamenilor de nota 10 aducând în atenţia dvs. eforturile unei doamne deosebite. Mia Scarlat este dovada că faptele bune se petrec dincolo de luminile reflectoarelor, acolo unde umbrele nu pot fi ridicate decât de razele speranţei şi ale iubirii.

Povestea ei se identifică cu cea a copiilor pentru care a devenit protector, mentor, prieten, într-un cuvânt mamă. Cine este însă această doamnă?

Fondatoare şi preşedinte al fundaţiei Mia's children, doamna Scarlat este în esenţă un om care a înţeles că pentru a triumfa răul este suficient ca oamenii buni să nu se implice. Această înţelegere i-a dat forţa necesară pentru a începe o luptă împotriva abandonului şi pentru a schimba, dacă nu politicile sociale, cel puţin percepţia societăţii asupra copiilor care provin din familii dezorganizate sau care nu au cunoscut deloc intimitatea unui cămin. Om simplu, altruist, Mia Scarlat nu pare să fie fundamental diferită faţă de noi ceilalţi. Diferenţele se văd însă abia după ce afli că acest om a schimbat prin educaţie şi dezvoltare spirituală armonioasă destinele copiilor pe care i-a avut în grijă.

„Să poţi aduce fericire în ochii unui copil, să poţi să faci ca o fiinţă umană să renască din durere şi umilinţă, să descoperi adevărata comoară ce se află în fiecare dintre aceştia – iată satisfacţia de a servi, de a dărui, de a modela caractere, de a contribui la schimbarea răului în bine, de a aduce lumină şi iubire, de a dărui speranţă şi vise celor care nu le-au ştiut!“.

Mărturiseşte că a cunoscut suferinţa în toate formele ei, dar şi că a descoperit „leacul“ care vindecă rănile provocate de neînţelegere şi indiferenţă. Din iubire faţă de proscrişii destinului, Mia Scarlat şi soţul ei s-au implicat începând cu anul 1992 în programe de voluntariat în orfelinate. Realitatea tristă a vieţii într-o astfel de instituţie i-a determinat să înfiinţeze şase ani mai târziu fundaţia Mia's children, o organizaţie a cărei existentă este susţinută prin donaţii. În căminul improvizat din dăruirea a doi oameni, copiii adunaţi din locuri pe care imaginaţia cu greu le poate cuprinde au descoperit ce înseamnă cu adevărat căldura unei familii, au parte de educaţie, de îngrijire medicală şi consiliere. Pas cu pas, sub protecţia doamnei Scarlat, aceştia îşi construiesc viitorul. Astăzi au alături o echipă care îi ghidează, care îi inspiră şi îi motivează. Sub îndrumarea voluntarilor de la Mia's children, copiii cunosc frumuseţea picturii şi a muzicii, două arte care sunt terapie pentru suflet. Programele pe care fundaţia le promovează contribuie la dezvoltarea armonioasă a personalităţii copiilor şi la integrarea lor în instituţii de învăţământ.

În calitatea pe care o ocupă, de filantrop, dar şi de manager al fundaţiei, Mia Scarlat spune că sunt multe bariere de depăşit, iar aşteptările pe care le are de la societate nu sunt de natură economică. Deşi contribuţia financiară este vitală, cea mai mare nevoie a copiilor pe care îi are în grijă este comunicarea cu oameni care le pot da un sens şi valoare. Pentru a putea schimba ceva este nevoie de o voinţă generală şi înţelegerea faptului că dăruind vei primi. Mia Scarlat urmează această cale de multă vreme. Poate este timpul să facem şi noi la fel!

Laura Zmaranda

Materialul de faţă este un apel din partea cititorilor revistei Lumea Satului către autorităţile judeţene şi locale, către Gărzile de Mediu din judeţe ale căror trasee de cale ferată au devenit în ultimii 25 de ani un şirag de imagini dezolante. Fereastra vagonului de tren nu mai oferă peisaje încântătoare, ci o tristeţe fără margini creată de maidane pline de bălării, gunoaie de tot felul, gropi, râpe, clădiri în ruine, la care se adaugă compania oamenilor necivilizaţi, certaţi cu ordinea şi curăţenia, care fac călătoria cu trenul un coşmar.

În secolul vitezei ne mişcăm cu „frâna“ trasă

Dintotdeauna, călătoria cu trenul a fost considerată o desfătare a simţurilor prin peisajele minunate care se derulează în faţa ochilor, ritmul sacadat al roţilor la îmbinarea şinelor, confortul fotoliilor, posibilităţile de mişcare pe coridor, servirea mesei la vagonul restaurant şi, nu în ultimul rând, conversaţiile dintre cele mai diverse şi interesante cu persoane necunoscute până atunci. Pe măsură ce s-a dezvoltat transportul auto, deplasarea cu trenul a mai pierdut din importanţă şi farmec, cel puţin în ţara noastră.

În ultima vreme, datorită unor împrejurări şi avantaje, am început să călătoresc cu trenul ca pe vremuri, înlocuind uneori deplasarea auto de pe şosele.

O primă constatare a fost viteza de deplasare care este cu mult mai mică decât în vremurile normale ale tinereţii mele. Pe distanţa Braşov – Timişoara de 486 km pe via Aradul Nou se circulă aproape 10 ore cu locomotiva Diesel electrică, construită la Craiova, cu mult mai mult ca timp decât în urmă cu jumătate de secol, când se circula cu locomotiva cu aburi fabricată la Reşiţa!

Acest paradox al vitezei de sub 50 km pe oră este cauzat de starea deplorabilă a infrastructurii, a lipsei de întreţinere a ei sau de altele. Evident, nu este normal ca în Europa zilelor noastre, când TGV – urile franţuzeşti depăşesc 300 km pe oră, să mai existe aşa ceva sau poate călătorim cu trenuri – muzeu, dar nu ştim noi!

Gările, staţii în pustiu

A doua constatare a fost starea jalnică a gărilor CFR. Unele au rămas încă la lampă de petrol sau lumânare, fără curent electric, cu cantoane devastate, fără uşi şi ferestre. În gările principale se mai întâlnesc turnuri cu staţii de alimentare cu apă a fostelor locomotive cu aburi, şi acestea devastate, cu zidurile mâzgălite de noua „artă graffiti“.

Majoritatea depozitelor de mărfuri, în special de cereale, din apropierea gărilor sunt abandonate, într-o stare jalnică de neîntreţinere şi mâzgăleală infantilă.

Fostele părculeţe cu flori din faţa gărilor şi terenul de lângă acestea sunt invadate de buruieni şi vegetaţia lemnoasă de tot felul sluţeşte peisajul, care până nu de mult era un exemplu de ordine şi bun gust pentru locuitorii satelor din apropiere.

Taluzele şi marginile căilor ferate, care erau altădată surse de producere a fânului pentru vacile lăptoase ale cantonierilor, sunt acum năpădite de vegetaţie nevaloroasă.

În triaje, pe „linia moartă“ staţionează sute, poate mii de foste vagoane de călători şi de mărfuri, unele cu inscripţia „CEREALE“, în diferite stadii de degradare şi devastare. Nu departe de aceste gări observăm suprafeţe imense de terenuri arabile din cele mai fertile rămase pârloagă şi silozuri cilindrice din beton goale, unde vântul suflă a sărăcie şi pagubă.

Traseul liniei ferate Bucureşti – Oltenia este un exemplu în acest sens. Mai mulţi locuitori ai judeţului Călăraşi se întreabă într-o scrisoare trimisă redacţiei noastre „de ce autorităţile nu demarează o acţiune de ecologizare şi amenajare corespunzătoare a terenurilor situate de-a lungul liniei de cale ferată. Din indolenţă şi nepăsare autorităţile judeţelor Călăraşi şi Ilfov, dar şi primăriile localităţilor respective ignoră cu tenacitate ieşită din comun această anormală stare de lucruri. Cum este posibil ca, în imediata vecinătate a unei capitale ce se pretinde a fi europeană, să existe asemenea situaţie?“

Trenul fantomă

A treia constatare, cea mai tristă, este produsă de numărul foarte redus al călătorilor cu trenul, aproape că ţi-e frică să călătoreşti, mai ales noaptea.

De la circulaţia cu bilet ştampilat „în picioare“ s-a ajuns la 2 – 3 călători într-un vagon de 60 locuri pe scaune, cum am călătorit eu deunăzi dus – întors pe ruta Braşov – Timişoara.

Aproape săptămânal, de câţiva ani încoace, prin mijloacele mass-media, vorbim de masterplanuri de autostrăzi şi şosele, care mai de care mai importante şi mai nimic nu se pomeneşte de căile ferate, cel mai ieftin şi sigur mijloc de transport călători şi mărfuri.

Pe când şi modernizarea transportului feroviar, urmată de amplificarea călătoriilor cu trenul, asemenea vestului continentului nostru!?

Teodor MARUŞCA

 

La Sibiel şi Fântânele – Cacova, două dintre satele Mărginimii Sibiului, cu vechi tradiţii în pomicultura transilvană, livezile cu meri şi peri seculari pornesc din grădinile caselor şi gospodăriile ţăranilor-oieri şi urcă pe versantul nordic al Munţilor Cindrelului, până dincolo de 1.000 de metri altitudine. Ca urmare, specialiştii Fundaţiei Ecologice „Trai Verde“ din Sibiu au inventariat nu mai puţin de 30 de soiuri locale, cele mai vechi purtând denumirea de „Roşu de Cacova“ şi „Flori frumoase“. De asemenea, peste 100 de munţi, dealuri şi coline în ale căror toponime se regăsesc denumiri de fructe: meri, peri, cireşi, vişini, gutui, nuci, pruni, corcoduşi şi duzi.

Pomii unor astfel de roade n-au fost niciodată stropiţi şi fertilizaţi chimic, altoii lor contribuind la înmulţirea unor arbori şi arbuşti fructiferi extrem de rezistenţi la boli, dăunători şi intemperii, cum ar fi îngheţurile şi brumele târzii ale primăverilor. Într-un atractiv peisaj pomicol secular, încadrat în chenarul uliţelor troienite de zăpezile iernii, i-am întâlnit, într-o expoziţie-târg cu gustare şi vânzare, pe cei mai destoinici cultivatori de meri şi peri din soiurile bătrânelor livezi, urmaşi ai părintelui Leb, cel care în anul 1860 organiza cea dintâi pepinieră şi şcoală horticolă ţărănească din podişul sibian al Ardealului. Priviţi şi admiraţi cât de frumoase şi de colorate sunt merele, perele şi nucile deşertate în coşurile din nuiele şi în desagii ţesuţi în război de vrednicile ţărănci mărginene! (Ioan VULCAN-AGNITEANUL)

PUBLICITATE: Agenție de turism: http://www.kmd-travel.ro/

---

Potrivit legendei, când a murit Buddha, trupul său a fost incinerat în India. Un dinte a fost recuperat din cenuşa rugului funerar din lemn de santal. S-a născut apoi tradiţia: cine avea dintele avea dreptul divin de a domni peste acel pământ. În istoria Ceylonului cuceritorii străini au încercat să captureze în primul rând Dintele lui Buddha, deoarece se credea că ţara va putea fi condusă numai de cel care deţinea relicva. (sursa UNESCO)

Kandy – oraşul sfânt al budismului

Kandy este considerată una dintre destinaţiile cele mai reprezentative pentru cei care ajung în Sri Lanka. Numele singhalez este Maha Nuwara, în traducere „capitala“ şi îşi merită numele pentru că aici a fost reşedinţa regilor singhalezi care au rezistat eroic în faţa multor valuri de cotropitori. Portughezii au numit această aşezare „Cadea“ ulterior s-a numit Kandy, după ocupaţia britanică.

Kandy este un fel de Mecca sau Ierusalim, iar Templul Dintelui (Sri Dalada Maligawa), locul de pelerinaj pentru milioane de credincioşii budişti.

De această relicvă este legată aproape toată istoria insulei. Se pare că dintele sacru a ajuns în Sri Lanka ascuns în părul unei prinţese al cărei tată domnea în India şi se războia cu hinduşii. Diferiţi regi care s-au perindat au adăpostit relicva în locuri cât mai sigure, mai întâi la Anuradhapura apoi la Polonnaruwa pentru ca în secolul XVII, când capitala s-a mutat la Kandy, să se construiască un templu dedicat acesteia.

Locul sfânt a fost afectat de confruntările militare cu portughezii, englezii şi mai recent, în anul 1998, a fost bombardat de tamili. Imaginea exterioară a templului oglindită în apele râului Kandy este unică şi cu atât mai spectaculoasă parcă pentru că noi am surprins-o la apus de soare.

În interiorul templului am intrat desculţi şi nu am putut vedea Dintele lui Buddha, ci doar o masă pentru ofrande pe care erau flori de lotus şi un altar frumos sculptat în lemn lăcuit înconjurat de fildeşi de elefant.

Relicva era scoasă până acum ceva vreme la vedere odată pe an în timpul unei fastuoase procesiuni religioase, Esala Perahera. Din motive de siguranţă s-a renunţat la acest lucru, dar nu şi la sărbătoare ce se desfăşoară la sfârşitul lunii iulie-august.

În noiembrie când noi am vizitat aceste locuri nu am putut vedea procesiunea, dar locul e încărcat de spiritualitate indiferent când ajungi să-l vezi.

Am povestit despre câteva locuri de neuitat ce sunt reprezentative în patrimoniul istoric şi cultural al insulei, dar cum spuneam, Sri Lanka este desprinsă din grădina raiului, iar natura şi frumuseţile văzute acolo propun să le descoperim împreună. Aşadar, călătoria continuă.

Teofilia BANU

Reprezentând o zonă unde ocupaţia de bază a locuitorilor este legumicultura, era firesc ca Grupul de Acţiune Locală Ecoleg Olt Inferior să aibă majoritatea proiectelor implementate pentru obţinerea de fonduri europene necesare construirii de sere şi solarii. Înfiinţat destul de târziu, căpătând personalitate juridică în anul 2013, GAL-ul din sudul judeţului Olt pare să fi avut destinul de poveste al lui Făt-Frumos: să crească şi să fie eficient într-un an, cât alţii în cinci.

Gelu Mariţa este preşedintele GAL Ecoleg Olt Inferior. Oltean hotărât, descurcăreţ, rapid în mişcări şi-n decizii a dus cu brio GAL-ul pe care-l reprezintă pe un trend ascendent. Se poate lăuda c-a reuşit să implementeze, în numai un an, 50 de proiecte pe mai toate măsurile din PNDR. Răsărite ca ciupercile după ploaie, zeci de sere şi solarii asigură o mare producţie de legume timpurii beneficiarilor, care altfel, fără munca lui „titanică“, după cum spune, ar fi rămas la stadiul de câteva firişoare prizărite de răsad, care ar fi dat rod când ar fi dat Domnul şi-ar fi ajuns pe tarabe la ceasul când deja, de mult, orăşenii se vor fi săturat de „trufandale“.

„Fiindcă suntem o zonă preponderent agricolă, culturile vegetale şi cele legumicole domină, datorită faptului că ne găsim în bazinul Oltului de Jos şi-n bazinul Dunării, unde fermierii sunt mari cultivatori de legume în sere şi solarii. Ce-am făcut noi a fost o muncă uriaşă, titanică, deoarece GAL-urile au făcut pionerat în România. Cum ne-am constituit târziu, în ultima sesiune, problema noastră cea mai mare a fost timpul fizic, datorită faptului că în momentul în care am depus strategia şi am semnat contractul de finanţare ne-am obligat să facem într-un an de zile, cât trebuia să facem în cinci, ca Făt-Frumos! Datorită acestui aspect, la această dată, avem suma contractată de 90% dintr-un total de 2.500.000 euro şi suma absorbită de 40%. Avem şi proiecte inedite în zonă. Mai precis un proiect de achiziţie linie brichetare resturi vegetale şi altul de achiziţie a unei linii de prelucrare tablă ţiglă metalică. Al doilea aspirant pentru calitatea de beneficiar este o femeie, până în 40 de ani, un proiect curajos pentru o doamnă, care îşi doreşte să intre în competiţie cu marii producători. Deocamdată au eşuat, deoarece la două licitaţii nu s-au prezentat 3 firme care să justifice şi să susţină licitaţia“, spune preşedintele Grupului.

Cu optimism spre noul PNDR

Cu o experienţă dobândită printr-o muncă susţinută, Gelu Mariţa aşteaptă noul PNDR cu o mare doză de optimism. Asta pentru că structura de bază (la care a lucrat mai bine de un an) este deja constituită, iar noile reglementări nu vor face decât să umple „matca săpată“ de echipa tehnică a GAL Ecoleg. „Dacă în PNDR-ul vechi GAL-urile aveau un teritoriu bine stabilit şi o sumă foarte bine definită, pe noul PNDR suma nu va mai fi fixă, ci în funcţie de teritoriu şi de numărul de locuitori ai microzonei. Locuim la şes, aşa că avem o populaţie peste medie, lucru care o să ne avantajeze. Noul PNDR va fi o structură pe care, din mers, se vor plia diferite intervenţii. Dacă în vechiul PNDR scria clar în ghidul de finanţare al unei măsuri caracteristicile bine definite, noul PNDR va fi mai permisiv. În funcţie de cerinţele zonei şi ale perioadei prin care trecem se vor face adăugiri pe structura cadru a PNDR-ului. Aşadar, suntem foarte optimişti!“, încheie încrezător Gelu Mariţa.

Patricia Pop, Paul Rogojinaru