Mărul românesc. În căutarea gustului pierdut

Ne mai aducem, nostalgic, aminte de merele cu aromă ispititoare puse la păstrare în pivniţa bunicii, de pomii bătrâni din grădinile de la ţară, încovoiaţi de fructe, cu un gust pe care îl tot căutăm, dar îl găsim din ce în ce mai greu. Proprietarii de livezi comerciale s-au orinetat spre soiurile moderne de meri, arătoase şi productive. În câteva pepiniere pomicole și în satele pierdute printre dealuri am mai găsit mărul de odinioară...

Soiuri pe cale de dispariție, readuse la viață

Mărul românesc, autentic, este cultivat din ce în ce mai puţin. Soiuri precum Poinic, Pătul, Crețesc, Domnesc sau merele de Voineşti au pierdut, pare-se, bătălia cu soiurile moderne.

Cel mai clar exemplu este piaţa. Rar mai găsești câte o bunicuță de la țară venită să-și vândă merele din grădină. De când a început pandemia au dispărut cu totul... Amatori de mere mai puţin aspectuoase, dar mai aromate, sunt din ce în ce mai mulţi.

Încă există pepiniere pomicole de unde mai putem procura soiurile tradiţionale de măr. La Unirea, în Alba, inginerul Eugen Sepesi cultivă în pepiniera sa, în fiecarea an, peste 30 de soiuri tradiționale de măr, păr și prun. „Cererea este din ce în ce mai mare, mai ales pentru grădinile de acasă, nu pentru livezile profesionale. Am umblat mult pe la țară să caut soiurile vechi de măr sau de păr, majoritatea le-am descoperit pe la țară și am reușit să readuc la viață câteva soiuri de pomii care erau pe cale de dispariție.“ Printre avantajele mărului neaoș, dincolo de gustul pe care îl tot invocăm, se află rezistenţa şi robusteţea lui. Este adaptabil şi la vitregiile poluării moderne, este de părere Eugen Sepesi, unul dintre pomicultorii care încurajează cultivarea soiurilor tradiționale.

Nu e rentabil, dar e gustos...

În căutarea mărului românesc ne-am oprit și la Aiud. Aici, în satul Ciumbrud, din vecinătate, pomicultura este una dintre ocupaţiile de bază. La pepiniera Takacs grădinăritul s-a transmis din generație în generație. Experienţa bunicilor şi a părinţilor l-au ajutat pe Csaba, unul dintre cei mai tineri horticultori din zonă, să-şi dezvolte propria afacere. Csaba ne spune că a avut în pepinieră și soiuri tradiționale, dar a renunţat complet să mai cultive mărul pătul sau poinic din lipsa rentabilității economice. „Lumea caută aceste soiuri vechi care amintesc de grădina bunicilor, dar nu este o soluție pentru o livadă profesională, merele nu au aspect comercial, dar sunt, într-adevăr, foarte gustoase“, este de părere horticultorul din Alba. Pătulul sau poinicul se găsesc încă în oferta altor pepinieriști importanți din zona Aiudului, Emeric Bakk, Eugen Szekely sau Iuliu Ștefan Csiki. Nici la staţiunile de cercetări pomicole de la Blaj, Bistrița, Voinești sau Băneasa soiurile autohtone de măr nu au fost abandonate și pot fi procurate de doritori din pepinierele proprii.

Mărul de Batoș, în căutarea gloriei de altădată...

Parcă în niciun alt colţ al judeţului Mureş localnicii nu vorbesc cu atâta nostalgie despre vremurile apuse precum se întâmplă la Batoş. Comuna mureșeană este cunoscută drept o importantă zonă pomicolă. Înainte de 1989 IAS-urile din zonă trebuiau să ceară sprijinul elevilor şi soldaţilor pentru a putea face faţă muncii din livezi. Erau aproape 1.000 de hectare cultivate cu pomi fructiferi, în special cu meri, dar din gloria de altădată a mai rămas foarte puţin. Vechile livezi au îmbătrânit, nu mai sunt performante. Majoritatea au fost lăsate de proprietari în paragină și au devenit locurile cele mai bune de păscut oile sau vitele satului ori s-au transformat în adăpost pentru căprioare, iepuri şi mistreţi. Dumitru Dinu Cotoi, primarul comunei Batoș, ne mărturisește că „sunt lăsate în paragină zeci de hectare de livezi pentru ca acestea să fie bio sau eco, în ghilimele vorbind, de fapt ele sunt lăsate cu intenție în paragină și astfel se distrug“.

În preajma unei vechi ferme, lăsată în uitare, l-am întâlnit pe nea’ Ion, un localnic care s-a născut şi a trăit cu familia la Batoş, în vremurile bune ale comunei. Ne-a povestit, cu durere, despre timpurile când dealurile dimprejur erau pline de livezi și despre prăpădul de acum… „Pentru merele noastre a fost renumit Batoșul, dar acum s-a ales praful și pulberea de livezi. Pe vremuri se exportau în toată Europa, acum le aducem noi de pe la alții…“

Mărul înregistrat la OSIM

La Batoș pomicultura s-a schimbat radical după 1989. Zona beneficiază de un microclimat ideal pentru cultura mărului. Dar puțini localnicii au avut curajul şi banii necesari să înfiinţeze noi livezi. Majoritatea se plâng că nu au găsit sprijin la autorități și prețurile sunt, de la an la an, mai mici. În toamnă o mare parte a recoltei a fost vândută sub un leu pe kilogram. Producătorii de mere sunt nemulțumiți și pentru că au început să aibă o concurenţă tot mai mare din partea speculanţilor din pieţele mureșene, care îşi vând produsele ca fiind de „mere de Batoş“. „Supărarea noastră, a producătorilor locali, autohtoni, este că după ce muncim un an întreg cu familiile, cu o grămadă de bani investiți contra bolilor și dăunătorilor, în piețe vedem mere aduse de cine știe unde și vândute ca mere de Batoș“, ne spune Alin Păcurar, unul dintre proprietarii de livadă din comună. Primarul Dinu Cotoi le ia apărarea celor care au avut curajul să înființeze noi livezi. Spune că a încercat să protejeze producătorii locali şi a înregistrat la OSIM marca „Mere de Batoş“.

Merii pierduți din cătunele Apusenilor

În inima Apusenilor, într-un cătun dosit sub povârnişurile munţilor, la marginea comunei Lupșa, Emil Rosca, un cunoscut meșter popular, ne-a povestit despre merii din grădina sa, păstrați ca o zestre de preţ, din tată-n fiu. Sunt soiuri care au dispărut complet nu doar din Transilvania, dar şi din satele izolate ale Ţării Moţilor.

Sunt scorburoși, rămuroși și cu trunchiurile învelite în mușchi. Nea Emil nu le mai știe numele, ce fel de soiuri sunt, dar nu vrea să renunțe la ei. „Unii au peste 50 de ani, alții sunt și mult mai bătrâni, erau tot aici când eram copil… Au un gust pe care nu-l mai găsești niciunde... Și pălinca făcută din aceste mere este una deosebită“, spune meșterul de la Lupșa.

Casetă

Înainte de pandemie, în piața centrală din Târgu-Mureş o bătrânică venea în fiecare an, tocmai de la Bistriţa, să-şi vândă merele. Erau mici, puţin ciupite de rugină, mai puţin ochioase decât cele de pe la alte tarabe, aduse din Polonia, Turcia sau din Ungaria. Dar aveau o aromă a lor rară şi un parfum care te îmbia de departe. Era aroma din piviniţele şi cămările de odinioară, unde merele erau ţinute până în primăvară, când dădeau florile la pomii cei bătrâni... Bătrânica nu mai vine în piață și lipsa ei ne îndeamnă să pornim, iarăşi, în căutarea gustului pierdut...

Vasile Braic