Hop şi noi…
Nu c-am fi mai breji, frumoşi şi deştepţi decât alţii, dar… ne-a venit rândul. Ne şi gândim de-acum ce puternici vom deveni în aste şase luni la preşedinţia celui mai mare for european. Am început deja să ne arătăm muşchii, să ne etalăm „sclipirile“ materiei cenuşii, chit că ne încurcăm în limbă, hârtii şi comportament.
Lăsând gluma la o parte, socotesc că ar trebui să luăm lucrurile în serios şi după fiecare pas făcut să privim în urmă la ce am lăsat şi să gândim la ce-am vrea să găsim la întoarcere. Nu de alta, dar sunt multe de făcut, unele treburi negreşit fiind necesar a fi luate de la capăt.
Economia scârţâie, şcoala e de izbelişte, finanţele au cheltuit şi ultimul şfanţ din fundul sacului, ba chiar şi pe cei luaţi de la cămătarii lumii, leul a luat-o pe povârniş la vale. Până şi natura ne e potrivnică. „Apăi de – ar zice românul neaoş – la omul sărac, nici boii nu-i trag.“
Păi da, de n-om hrăni bine boii şi n-om unge butucii roţilor, nici că se va urni carul din loc.
Hei, iar am ajuns la vorbele de duh specifice celor în mijlocul cărora îmi place adesea să mă aflu. Dar de unde poţi afla adevărul adevărat decât de la cei care trăiesc fenomenele generate de neputinţa, ori… ne-voinţa celor aflaţi, vremelnic, în „capul trebii“? Că de, stau o vreme, arată cu degetul la cei de dinainte, mai meşteşugesc câteva vorbe, îşi umplu sacii şi pe-aici ţi-i drumul.
Ei bine, cum spuneam, sunt multe de făcut pentru a intra în rândul lumii. În afară de justiţie şi grija pentru cei certaţi cu legea, ar mai fi nevoie, acută nevoie de investiţii în tot ce poate aduce plusvaloare: ştiinţă, infrastructură, economie, cultură şi câte altele. Dacă tot am ajuns în „buricul târgului“, poate mai învăţăm câte ceva de la „târgoveţii“ în mijlocul cărora ne vom afla vreme de şase luni despre cum se administrează eficient o ţară. Uneori, până şi de la cei mai mici în trup şi faptă poţi învăţa ordinea lucrurilor din ogradă. Pentru că, se pare, mulţi nu ştiu nici cât de important este să faci şi să obţii ceea ce este necesar să pui zilnic pe masă, de cel puţin trei ori.
Mai zilele trecute am auzit un ins – nu-i pot spune decât aşa, chiar dacă ocupă acum un important fotoliu guvernamental – care, adresându-se unei personalităţi din lumea agricolă, întreba oarecum dojenitor, ce-i atât de important şi greu să faci agricultură?! „Ce, aia-i cercetare, ce se face în domeniul pe care-l plângeţi atât?“
Surprinzător, trist, dar adevărat. Nu ştie insul şi poate nu sunt puţini asemeni lui, cât de greu şi important este să lucrezi şi să ai grijă de ceva plin de viaţă, de la pământ, plantă sau animal şi până la ceea ce ajunge în farfurie.
De-asta spun că trebuie să mai învăţăm dacă nu ştim. De la oricine se dovedeşte raţional şi iubitor de glie şi neam, fie el şi de… oriunde.
Ion Banu
