reclama youtube lumeasatuluitv
update 25 Apr 2019

Sărbătorile Pascale, între credință și tradiții

Sărbătorile de Paști sunt considerate cele mai importante pentru creștini. Pregătirea pentru această sărbătoare începe cu mai bine de o lună înainte, timp în care credincioșii postesc și se roagă. În popor, și mai ales în lumea satului, încă există numeroase tradiții care se păstrează cu strictețe, atât în zilele de post, în Săptămâna Patimilor, cât mai ales în zilele de Paști. Mersul la Denii, pregătirea casei și a gospodăriei, precum și prepararea bucatelor tradiționale sunt doar o parte dintre aceste demersuri premergătoare, însă, în funcție de zonă, tradițiile și obiceiurile diferă. Pentru a afla mai multe despre tradițiile și credințele din satul românesc am stat de vorbă cu doamna prof. dr. Doina Ișfănoni, etnolog și cercetător, care nu doar cunoaște aceste obiceiuri, ci pe unele le și respectă cu sfințenie.

– Sunteți foarte apropiată de tot ceea ce reprezintă tradițiile din lumea satului, iar din acest motiv v-aș ruga să detaliați ce înseamnă din punct de vedere religios și al tradițiilor perioada Postului Mare și Săptămâna Patimilor.

– Postului Mare este acea perioadă de reflexie, de autocunoaștere a noastră ca potențial uman și emoțional. O zi importantă este Sâmbăta lui Lazăr, atunci când se prefigurează sărbătoarea Floriilor printr-o tradiție respectată mai ales în sudul țării, aceea a lăzărițelor. Adică fetițele curate – una care se îmbracă în mireasă și celelalte o acompaniază, și celebrează acel străvechi rit de fecunditate întrucât Lazăr, feciorul care pleacă cu turmele la păscut, moare, pentru că, urcându-se pe o creangă ca să scuture frunze la animale, ea se rupe și el moare. Surorile îl bocesc, chiar și cântecul lăzărițelor narează acest trist eveniment, de fapt tâlcul acestei legende este unul străvechi, accentuând moartea sacră pentru a permite renașterea. În schimb, Floriile prefigurează gloria Mântuitorului Iisus, pentru că el este primit în cetatea Ierusalimului de populație cu ovații și ramuri de finic, obiceiuri destinate inițial doar regilor și eroilor care câștigaseră bătălii importante. Însă știm că Iisus nu intră ca orice rege sau erou pe atelaj sau cal, ci pe măgar ca semn al smereniei sale.  Întorcându-ne la lumea satului, de aceea se duce la biserică acea expresie a fecundității, a rodirii, întruchipată prin ramura de salcie – un simbol străvechi al dezvoltării ciclice a vieții vegetale, care este semnul gloriei Mântuitorului, înlocuind bineînțeles fenicul inițial, iar în unele zone din țară ramura de salcie este înlocuită de mâțișori. Cu această ramură creștinii pleacă de la biserică și sunt tot felul de obiceiuri, de exemplu ating copiii spunând: să creșteți și să vă dezvoltați! Este păstrată apoi în casă pentru că se spune că, atunci când vin furtuni sau alte fenomene climaterice, păzește casa de cele rele.

– În această zi încep și Deniile consecutive, deci dimineața ne ducem la biserică, ne întoarcem cu ramura de salcie sau mâțișori, venim acasă și sărbătorim alături de cei dragi, dar seara ne întoarcem la Sfânta Biserică.

– De fapt, de la Florii intrăm într-o altă etapă, este un fel de apogeu al credinței, al convingerilor creștine. În Săptămâna Mare intrăm și în aceea frenezie de pregătire a gospodăriei, bărbații au grijă mai ales de curte, livadă și grajd, iar femeile de casă. Trebuie să spunem că în această săptămână un moment importat îl reprezintă Joia Mare deoarece este ziua celor 12 Evanghelii și momentul crucial când Iisus la Cina cea de Taină știe foarte bine ce soartă îl așteaptă. Iar din acest moment, prefigurat teologic de această masă specială și de jertfa pe care și-o asumă Iisus, femeile anticipează în gospodărie, prin prepararea celor două simboluri pascale – ouăle roșii și pasca. Există credința că este bine să fii prezent la această slujbă pentru că există și obiceiuri precreștine, cum ar fi celebra ață cu 12 noduri, adică la fiecare evanghelie se face un nod pe ață, iar peste an, în momente grele, dezlegi un nod și se spune că Dumnezeu te ajută să duci la capăt greutățile.

– Ați atins un punct cheie. Am văzut chiar și la biserică ouă vopsite în alte culori, nu doar roșii, deși teologic știm că ouăle se înroșesc. Putem face și ouă de alte culori?

– Ouăle roșii reprezintă jertfa Mântuitorului, iar prin culoare aduc în atenție riturile vechi de fecunditate deoarece roșul este culoarea sângelui, a fertilității, a tinereții fără bătrânețe. Din dorința de fală au apărut și alte tipuri de ouă, cele colorate sau încondeiate, care expun tot felul de motive, dar nu întâmplătoare.

– Ați amintit și de Pască; cum ar trebui ea preparată pentru a respecta tradiția?

– Pasca nu trebuie văzută doar un sortiment gastronomic, în care savoarea reprezintă principalul scop. Pasca este un aliment ofrandă, ritualic, cu care, exact ca anafura, noi ne vom împărtăși, deci ea trebuie dusă la biserică pentru a fi sfințită. De aceea în vechime erau restricții foarte importante în ceea ce privește prepararea ei. De exemplu, cernutul făinii îl făceau numai femeile bătrâne și curate, iar frământatul ei trebuia să aibă loc dimineața pentru a fi în ritmul soarelui ce crește. Aluatul trebuie să dospească, iar prin drojdia care face aluatul să crească se înțelege ascensiunea cristică. Adaosul de brânză, de oi de cele mai multe ori, amintește de mielul cristic, jertfelnic. În multe locuri din țară nu se frământă în Vinerea Mare, când Iisus este mort, de aceea se face pasca joi sau sâmbătă. Un alt lucru important de care trebuie să ținem cont este forma ei. Ea trebuie să fie mereu rotundă, cercul înseamnă perfecțiune, dar de această dată ea întruchipează soarele. Pe mijlocul ei se face crucea răstignirii, de aceea se pun și ouăle în cele 4 colțuri, iar în unele zone ea are colțișori ca razele solare. În momentul în care pasca este așezată în coșul cu care mergem la biserică ea este deasupra, vizibilă, este sfințită prima și tot cu ea se începe masa de Paște. Din ea nu mănâncă doar oameni, ci și animalele din gospodărie, iar în toate zilele de Paști ea trebuie să stea pe masă.

– Ați pomenit și de miel. Știm că datina spune că trebuie să-l avem pe masă, însă care este de fapt semnificația lui?

– Mielul este substitutul jertfei Mântuitorului. Să nu uităm că în templu mielul era dus și jertfit. Iisus a mers în templu, a fost judecat și condamnat, a fost jertfit. În multe zone se spune că mielul trebuie gătit întreg, pentru a fi neamul împreună, iar în Banat se îngroapă la poalele pomilor chiar și oasele, pentru ca nici măcar atunci să nu se împrăștie neamurile.

– Vinerea Mare este un alt moment important pentru creștini, ce tradiții și semnificații puteți aminti aici?

– Vinerea Mare mergem la biserică pentru trecerea pe sub Epitaf, care înseamnă de fapt trecere prin Mormântul lui pentru a putea să renaști, așa cum El va învia sâmbătă. Mai apoi, dacă vorbim despre comuniunea care se creează în noaptea de Înviere, ea este unică. Chiar dacă am postit sau nu, dacă este vorba despre un copil sau un vârstnic, este bine să mergi la biserică în noaptea de Înviere și în Săptămâna Mare.

– Ce preparate trebuie să punem în coșul pe care îl ducem la biserică în noaptea de Înviere?

– De fapt, în țară sunt două obiceiuri, se merge cu coșul sau cu blidul. În Bucovina întâlnim cea mai completă și complexă formă de așezare a coșului pascal. Se spune că trebuie puse 12 feluri de mâncare în coș, acestea întruchipând cei 12 Apostoli. Se începe cu ceea ce înseamnă sporul casei – adică mai întâi se pun un pic de slănină și cârnați pentru că porcul asigură peste an alimentele de bază pentru familie. În continuare se pune cașul, proaspăt de preferat de această dată, apoi friptura de miel, ouăle, iar unele femei mai pun și peteca (n.r. prosopul) cu care au șters cu ceară sau untură ouăle, pentru că peste an ea va fi pavăză și va feri de rău pentru că a fost sfințită, dar mai ales pentru că a participat la un act de mare sacralitate, reali­zându-se transferul oului de la aliment la simbol. Se mai pune în coș, zahăr, puțin hrean, unii mai pun și puțin piper, se mai pune cozonacul, pasca frumos împodobită cu ouăle cele mai frumoase puse deasupra. Se spune că bărbatul trebuie să ducă coșul. În Muntenia se merge tot așa, dar cu blidul, adică se pune pe o farfurie mare pasca împreună cu ouăle. Însă în Muntenia și Oltenia mai există un obicei pentru noapte de Înviere: se merge cu un cocoș viu, care reprezintă ofranda care se face pentru răposații care au murit fără lumânare deoarece știm cu toții ceea ce Iisus i-a spus lui Petru, adică că se va lepăda de El de 3 ori când vor cânta cocoșii. Iar după ce preotul spune Veniți de luați lumină, cocoșul se dă de pomană.

– Ce semnifică înconjuratul bisericii în Vinerea Mare și la Înviere?

– La Prohod semnifică cortegiul către locul de îngropăciune, iar la Înviere reprezintă triumful.

– Cele trei zile de Paști au o semnificație aparte, mai ales în lumea satului, și sunt tot felul de obiceiuri care se respectă.

– Da, suntem practic într-un moment de mare sărbătoare. Ziua de Paști este de fapt Lumina coborâtă în mintea noastră, este un fel de încununare, de glorie, de bucurie pe care fiecare creștin o primește, după toate săptămânile de post și slujba de Înviere. De fapt, ne începem ziua cu a doua Înviere, cum se spune în popor. În acest moment suntem deja înnoiți. De aceea la această slujbă ne îmbrăcăm cu cămășile populare nou cusute sau cu lucrurile nou cumpărate pentru că momentul întâlnirii cu Iisus este crucial pentru existența umană. După slujba de la biserică este momentul ciocnitului pe luate. Atenție însă, ouăle se ciocnesc numai la vârf, în sens ascensional, nu pe laturi sau, cum se spune în Moldova, pe coaste, și nici la fund. Ciocnirea ouălor semnifică certificarea, deschiderea mormântului lui Iisus.

– Există și o tradiție ca în dimineața de Paște să te speli cu apa în care a fost așezat un ou roșu alături de o monedă.

– Sigur, pregătirea pentru a merge la biserică este specială. Moneda nu a fost pusă în apă cu scopul de avuție, ci pentru de a străluci ca ea, în nădejdea luminii care de acum va fi mai puternică, înainte punându-se în apă ban de argint sau de apă. Oul roșu îl punem pentru a fi rumeni în obraji, adică sănătoși și puternici.

– Masa din prima zi este importantă, exact cum ați amintit. Există și aici tradiții, de exemplu cine începe masa, cu ce preparat?

– Sigură că da! În tradiție masa de Paște trebuie să cuprindă toate bunătățile pregătite în zilele premergătoare sărbătorii. Tronează, ca să spunem așa, ouăle roșii și pasca, nu lipsesc preparatele de miel, sigur celelalte preparate diferă de la o zonă la alta, dar de obicei nu lipsește ciorba cu leuștean, sarmalele, cozonacul sau dulciurile. Prânzul acesta este al familiei – părinți, bunici, copii, adică neamul cel aproape cum se spune. Această masă se deschide întotdeauna cu ciocnitul ouălor, iar cel mai bătrân din neam este cel cu care de obicei ceilalți membri ai familiei ciocnesc mai întâi ouăle.

– Obiceiurile nu se opresc doar pentru prima zi. Mai sunt încă două zile de tradiții și obiceiuri. Diferă ele în funcție de zonă?

– Cândva, în zona Moldovei sau în zona montană a Munteniei se construia scrânciobul și mai sunt zone în care se practică acest obicei. Datul acesta în scrânciob avea cândva o funcție premaritală, nu doar tinerii ieșeau din casă, ci toată lumea mergea la iarbă verde sau la birt pentru a socializa. Să nu uităm că în Transilvania există obiceiul stropitului, în sudul țării se evidenția măiestria femeilor de a coase, de exemplu în sudul județului Olt încă se păstrează sărbătoarea cămășilor. Să nu uităm mersul la nași, pentru că și el este foarte important, cum fina se străduiește să arate cât de pricepută a fost și ea, iar nașa întoarce favorul pentru că nu se poate ca fina să fie mai presus, de aceea există acest frumos schimb de produse. În aceste zile se dă și de pomană pentru morți pentru că există convingerea aceasta că înainte de a ne hrăni noi, trebuie să ne hrănim strămoșii. Înainte se organizau baluri în a doua și a treia zi de Paști, iar în unele zone se mai păstrează obiceiul. Această sarcină cade mai ales pe umerii flăcăilor, așa cum se întâmplă și cu balurile de la sărbătorile de iarnă.

– Ce ne puteți spune despre cei care se nasc și despre cei care mor în perioada Paștilor? În popor există tot felul de superstiții și credințe…

– Așa este, se spune că cine moare la Paști se duce direct în Rai pentru că cerurile sunt deschise. Iar cel ce se naște în aceste zile este un om cu mult noroc, un om ales, pentru că precum Iisus va fi un om cu vederi progresiste, va fi un om care în societate poate deveni un lider.

– Avem așadar multe tradiții, iar noi ca popor nu ar trebui să le pierdem, ci să le cunoaștem și să le transmitem așa cum se cuvine. Vă mulțumim că ați împărtășit cu noi toate aceste cunoștințe.

– Noi, etnologii, am învățat de la oamenii cu care am stat de vorbă în cercetările pe teren că omul de la țară are acea înțelepciune care ne oferă convingerea că vom putea învinge diferitele dificultăți prin care trecem. Cred că prin credință și tradiție omul nu se simte singur și are acel sentiment al solidarității, iar în aceste zile bucuria este deplină pentru fiecare dintre noi.

Larissa SOFRON

Cum a crescut din credință o pădure

„Atât timp cât mă vor ține puterile voi planta copaci. Îmi doresc să fac tot ce îmi stă în putere pentru a le face oamenilor viața mai bună.“ – Sadiman

Undeva prin anul 1960 pădurea Gendol din Indonezia avea să fie mistuită complet de un incendiu. Dispariția acestei păduri a determinat o reacție în lanț, iar repercusiunile acestui eveniment s-au resimțit zeci de ani de la întâmplarea tragediei. Natura și-a desfășurat cu furie forțele, iar satul Dali, aflat în apropierea aceste regiuni, a trebuit să îndure toate supliciile ei, secetă sau inundații. Apoi, la fel ca într-un scenariu apocaliptic, peste sat s-a abătut foametea. Părea că nimeni nu înțelegea de ce se întâmplă asta. Mai puțin un om. Un fermier care înțeles că sursa tuturor problemelor este dispariția pădurii Gendol. Zeci de ani mai târziu, teoria lui avea să se confirme. Și pentru că a înțeles problema, Sadiman a găsit și soluția, replantarea pădurii.

Fără a avea la dispoziție mijloace financiare care să îi permită acest lucru, Sadiman a găsit o alternativă. La începutului anului 1990 a început să facă schimb de semințe cu alți fermieri. Pentru semințele de cuișoare pe care le dădea primea semințe de banian, specia de copaci din pădurea Gendol, a cărei principală proprietate era aceea de a reține apa în sol. Credința lui a făcut ca în 20 de ani pe locul mistuit de flăcări să crească o altă pădure de banian. În cele două decenii, Sadiman a plantat semințele și a îngrijit copacii răsăriți. La finalul misiunii sale, au fost reîmpădurite peste 100 de hectare cu aproximativ 11.000 de copaci. Și abundența s-a revărsat din nou asupra satului Dali. În prezența apei dezvoltarea agriculturii a fost posibilă, iar satul a ieșit de sub semnul foametei. Pentru că visul său de a replanta pădurea Gendol s-a împlinit, Sadiman și-a propus să ajute și alte sate prin plantarea a altor 20.000 de copaci.

Laura ZMARANDA

  • Publicat în Magazin

„Fără credință, lumea ar dispărea“. Rânduri pentru... suflet

„Credința își păstrează același rol constitutiv în toate timpurile și societățile și este legată de adâncimea omului, de ceea ce este adevărat în el. În fiecare dintre noi este așezat Dumnezeu. Dar ce este important, și o confirmă și antropologia modernă, este că Dumnezeu ne dăruiește nu doar chipul său, ci și suflet și timpul vieții. Sunt daruri, altminteri spus. Suntem, cum spune teologul grec Zizioulas, ființe care împrumutate. Nu avem nimic de la noi. Totul este de la Dumnezeu. Prin urmare nu putem să înțelegem și să răspundem la întrebările vieții dacă nu ne raportăm la ceea ce am primit de la Dumnezeu. Fără credință, omul nu poate găsi răspuns nici măcar la întrebările cele mai banale ale vieții.

Trebuie să creezi în tine. În ce formă, în ce sens? În tine ca fiind o creatură distinctă de tot ceea ce există în univers. Prin ce te poți distinge? Prin suprafirescul din tine, adică prin divin. Dacă nu crezi în această parte a ta, nu ai răspuns la întrebările vieții. Fundamentul oricărei întrebări este credința. În momentul în care nu mai există credință, nu mai există lume. Nucleul conservator și consacrator al unei ordini în lume este credința.

Fără credință, omenirea ar realuneca în barbarie și, bineînțeles, în dispariția totală. Din punctul acesta de vedere, absența credinței, atunci când s-ar produce, ar fi și semnul sfârșitului. Este ca atare mărturisit de Sfântul Ioan Bogoslovul, care primește, în timpul exilului său pe insula Patmos, prin revelație, Apocalipsa. În același timp, la Roma, se sărbătorea în fast apoteoza împăratului. Dar cine mai știe de zeificarea împăratului? În schimb, toată lumea cunoaște apocalipsa“, prof. dr. Ilie Bădescu – director Institutul de Sociologie (Academia Română).

Revista Lumea Satului nr. 9, 1-15 mai 2017 – pag. 57

„Dacă nu ar exista Dumnezeu, ar fi nevoie să îl inventăm“

Nu există om care să nu poată fi reeducat în sensul binelui. Face parte, dacă vreți, din condiția noastră de existență. Și societatea trebuie să depună efort în sensul ăsta. Eu am spus de multe ori că mai bine am investi în școli decât în pușcării.“ (Constantin Dulcan)

Știinţa și religia sunt două universuri aparent în antiteză. S-au sfidat de-a lungul mileniilor, dar viitorul pare să creeze o punte între ele. Poate că într-un final se vor contopi. „Știința, de pe acum, are destule argumente în favoarea ideii pe care religiile o au ca esență. Timpul va avea răbdare să așeze toate lucrurile spirituale pe straturile care se cuvin“, spune dl prof. dr. Constantin Dulcan.

– Dle profesor, există vreo legătură între studiul neurologiei și spiritualitate?

Constantin Dulcan

– Imensă. Tot ceea ce gândim, ce simțim și facem trece prin creier. Orice gând, orice sentiment este o emisie de câmp energetic. Practic, suntem ceea ce gândim. Gândurile noastre sunt molecule. În clipa de față știm foarte clar, cu argumente biologice, neurofiziologice și neuropatologice dacă vreți, că tot ceea ce gândim are fie o semnificație pozitivă, fie una negativă asupra sănătății. Mai mult, există un substrat biologic al modului în care gândim. Toate gândurile pozitive sunt prelucrate într-un lob frontal pe partea stângă, iar toate gândurile negative în aria prefrontală dreaptă a creierului. În plus, diferența de receptare, de conștientizare a gândului este foarte diferită. De pildă, dacă spui „te iubesc“ există un moment din momentul rostirii și receptării mesajului. Dacă spui „te urăsc“ unui om, dimpotrivă. Sunt studii care arată că uneori creierul uman, mai exact lobul prefrontal drept, are un timp de percepție de patru ori mai lent, pentru că creierul refuză tot ce este negativ și distorsionant pentru existența noastră. Dat fiind efectul fizic al gândului, acesta ajunge în Univers, iar prin asta putem să îl distorsionăm sau dimpotrivă, să creăm armonie. Totul este fizică în Universul ăsta. Spun mereu că, dacă reușim să depășim prin înțelepciune momentul de impas, să sperăm că nu vom avea un conflict mondial, vom avea o evoluție, nu în plan fizic, ci la nivelul capacității de receptare și prelucrare a informațiilor. Cu alte cuvinte, viitorul este al capacității noastre spirituale, afective.

– Se prefigurează o modă a ateismului. Cum ne afectează acest lucru?

– Suntem înconjurați de violență. Aceasta înseamnă negarea ideii de rațiune divină. Nu ne obligă nimeni să credem în Dumnezeul nu știu cărei credințe, dar orice om cu mintea întreagă poate să sesizeze, după cum spunea și Einstein, că există o ordine a Universului. Să ne gândim cum subzistă toate sistemele planetare în infinitul acesta, cum fiecare depinde de celălalt, cum există această succesiune de anotimpuri. Toate aceste lucruri sunt interconectate, există un sens și o rațiune în toate. Conștiința este informație, iar Informația este modelul, proiectul. Nu poate să fie o informație născută ad-hoc, din neant, ci dimpotrivă, ea are o sursă inteligentă.

– Avem oare atâta nevoie de Dumnezeu încât să îl inventăm? Să fie doar un rod al imaginației?

– Ați spus un lucru minunat. Dacă nu credem în Dumnezeu avem nevoie să îl inventăm, având în vedere câtă dezordine, răutate și haos există în lumea aceasta. Și ce pericol de autodistrugere există! Da, avem nevoie să îl inventăm pe Dumnezeu pentru că societatea nu poate funcționa fără ordine, fără armonie și bun-simț, fără un cod etic. Dacă Dumnezeu este singurul garant al acestui mod de comportament, atunci trebuie să îl inventăm. Însă dacă până acum bunul-simț și respectul față de semenii noștri erau considerate doar niște convenții sociale, acum biologia noastră spune că tot ceea ce gândim rău ne îmbolnăvește pe noi și pe ceilalți.

– Ați căutat să îl descoperiți pe Dumnezeu cu o curiozitate științifică.

– De mic m-am întrebat: „Iată-mă, exist. Ce sens are viața?“ Cert este că existau atunci politica atee, promovată în școli, și mentalitatea simplă a omului de la țară care vorbea despre existența unui sens religios. Și atunci mi-am propus să răspund la această întrebare. Există sau nu există Dumnezeu? Și, punând cap la cap tot ce învățasem, am ajuns la concluzia că nu poți să explici viața dacă nu introduci în ecuație o rațiune pe care religia o numește divină, știința univers. Indiferent cum îi spunem ea există. Știți, spre exemplu, că prin rădăcini copacii vorbesc, că o plantă care crește aude? Fasolea, spre exemplu, atunci când se folosește de un resort pentru a se extinde reacționează atunci când resortul își schimbă poziția. Îl urmează. Întrebarea mea este: face acest lucru pentru că îl vede? Nu, este rațiunea tuturor lucrurilor. Cum poți să negi asta? Ar trebui să ne folosim de existența acestei rațiuni, a existenței lui Dumnezeu în beneficiul vieții noastre. Unde este răul? Dacă cineva îl vede, eu nu pot. Toate religiile vorbesc de lumină dar și astrofizică. Au fost experiențe în care am încercat să aducem lumina în laser până aproape de zero absolut. Am reușit să densificăm această lumină, practic să obținem materie și invers, încălzind-o să facem lumină. Este o demonstrație a ideii că totul pleacă de la lumină. Ce vreți mai mult? Toți venim de acolo. Toată lumea este formată din fotoni, din lumină.

– Dacă omenirea ar putea avea o conversație cu Dumnezeu, ce credeți că ne-ar întreba acesta?

– Ce-ai făcut, omule, cu viața pe care ți-am dat-o? Pentru că viața ne-a fost dată ca să experimentăm, să învățăm lecția iubirii, a înțelegerii, altruismului și a compasiunii. Asta spune Iisus. Fă celuilalt ce îți place să ți se facă ție însuți. Fii blând și bun cu ceilalți și tot binele se va întoarce spre tine. Totul este simplu. Dumnezeu este simplitate și complexitate în același timp.

– Spuneați într-un interviu anterior că, dintre toate marile spirite care au trăit pe pământ, Hristos are cea mai mare acoperire științifică.

– Mi se pare cel mai mare învățător al tuturor timpurilor. Dacă îi citești pe Buddha, pe Pitagora, pe Confucius, pe spiritele mari ale omenirii constați că au contribuit imens la civilizarea ei. Dar învățătura cea mai completă i-o atribui lui Iisus. Dacă desfacem în segmente ideile lui, constatăm că toate au suprapunere perfectă și explicație științifică prin fizica modernă și științele neurocognitive de ultimă oră. Vă dau exemplu un experiment. S-au pus filme în care alternau scene de groază cu scene de bună-dispoziție. Apoi s-au recoltat probe ADN de la martori. Acestea au fost duse la distanță și monitorizate. La fiecare scenă de groază ADN-ul se strângea, iar la scenele de bună-dispoziție se relaxa. Iată cum se explică după 2000 de ani ceea ce a spus Iisus. Este uimitor pentru că ai impresia că știa fizică cuantică, genetică. Că știa toate lucrurile pe care știința le confirmă acum.

– Credeți în miracole?

– Absolut. Tot ceea ce nu cunoaștem este un miracol. Sunt oameni cu boli grave pe care medicina nu le poate încă stăpâni. Și iată că unii ajung să se roage la mănăstiri și se întorc de acolo vindecați. Este un miracol. Cum explicăm această vindecare aproape instantanee? Nu-i așa că trebuie să revenim la ideea inventării lui Dumnezeu? Și niciodată nu a fost mai multă nevoie de El ca acum pentru că suntem atât de aproape de dezastrul lumii.

Laura ZMARANDA

Credinţa, între legile Domnului şi legile omului

Când lui Newton i-a căzut mărul în cap, descoperind astfel legea gravitaţiei, întrebat cum i-a venit ideea, a răspuns cu modestie: „Am fost inspirat“, fiindcă de multe ori Divinitatea dă semne de îngăduinţă celor care poartă în ei măcar o fărâmă de credinţă. Dar câţi dintre noi mai poartă azi în suflet, în cuget şi-n duh acea fărâmă de credinţă pură, nealterată de nevolnicele dorinţe omeneşti?

„Nimic nu e mai înălţător şi nimic nu egalează în frumuseţe imaginea unei babe desculţe de la ţară, care stă în genunchi în faţa icoanei Maicii Domnului“, spunea cândva Petre Ţuţea. De două mii de ani lumea creştină se roagă Domnului şi de două mii de ani, din când în când, El îşi întoarce faţa către copiii Săi, arătându-şi puterea şi bunătatea care nu se circumscriu niciunei legi sau norme pământene. Pur şi simplu se întâmplă. Aşa se definesc minunile: prin voia Celui de Sus şi prin adânca credinţă a celor de jos! Pe de altă parte, Însuşi Prea Sfântul atenţionează: „Mă îndur de cine Mă îndur şi Mi-e milă de cine Mi-e milă.“ Se întâmplă de multe ori ca cei care ajung la raclele cu moaşte ale diverşilor sfinţi, îmbulzindu-se şi împingându-se, să creeze un jalnic spectacol care n-are nimic de-a face nici cu credinţa, nici cu smerenia. Câţi vin numai să se roage fără să dorească ceva în schimb? Toţi cer, toţi vor să li se dea, toţi cred că li se cuvine, aidoma copiilor răsfăţaţi şi vanitoşi care spun părinţilor: „M-ai făcut? Trebuie să-mi dai, trebuie să ai grijă de mine“. Dar Dumnezeu a lăsat omului liberul arbitru, fără obligaţia de-a deschide necontenit cărări luminoase. Sfântul Augustin spunea: „E în noi înşine ceva mult mai adânc decât noi“. Dar câţi fac imersiuni benevole de scafandru, câţi mai au vreme, dispoziţie ori credinţă să găsească pierduta comoară a acelui „mult mai adânc“ de care vorbea Augustin?

Quo vadis, Domine?

Mai deunăzi, un deputat PUNR a solicitat IPS Daniel ca biserica să facă o derogare, în plin post al Crăciunului, ca de Ziua Naţională a României credincioşii să aibă dezlegare măcar la peşte, dacă nu şi la carne. Mai contează cuvântul Evangheliei sau eternele legi ale Domnului atunci când oamenii vor să-şi impună efemerele lor legi? Să facem un exerciţiu de admiraţie. Închipuiţi-vă un copil care, înainte de culcare, îşi împreunează cu seriozitate mânuţele şi rosteşte, în gând sau cu voce şoptită „Înger, îngeraşul meu“. Puteţi crede că toţi îngerii înalturilor îşi împreunează mâinile o dată cu ei? În genunchi, cu ochi senini şi fruntea ridicată spre icoană se roagă pur şi simplu. Nu vrea nimic la schimb. Numai se roagă. O să spuneţi că nu cere, fiindcă nu l-au cuprins nevoile vieţii, lipsurile ori n-a ajuns la ananghie. Greşit. Adevărul e că încă nu l-a otrăvit falsa noastră credinţă. Dar, nu-i aşa, are timp să înveţe de la noi înşine ce înseamnă minciuna, trădarea, „şmecheria şi descurcăreala“.

Marele Einsein a lăsat scris într-o celebră scrisoare: „Pentru mine, cuvântul Dumnezeu nu este nimic mai mult decât expresia şi produsul slăbiciunii omeneşti, Biblia este o colecţie de legende onorabile dar primitive, care sunt însă destul de copilăreşti. Nicio interpretare, oricât ar fi ea de subtilă, nu ar putea să-mi schimbe părerea despre ea.“ Nu ştim câtă dreptate are sau n-are celestul Einsein. Mai cuviincios ne pare însă gândul întors la pământeanul nostru Neagoe Basarab şi la învăţăturile pentru fiul său, Teodosie: „numai cine n-are îndârjire, acela va afla pe Dumnezeu“. Să-L aflăm împreună. Doamne ajută! 

Paul Rogojinaru

Greul drum către credinţa străbună

Urcuşul obositor către biserica din sat, înălţată pe o culme de culme de deal, împrejmuită de bătrâni meri şi pruni, risipiţi printre mormintele unor oameni din trecut, îmi părea a nu se mai termina. Bănuindu-mi gândul nerostit, Nea’ Ion, ţăran vrednic şi cu multă minte, grăieşte ca pentru sine: „Cu cât calea spre biserică este mai grea, cu atât îţi pregăteşti mai bine întâlnirea cu Dumnezeu!“

Iar înţeleapta lui spusă, curând avea să se adeverească. Adică, chiar la capătul cel mai de sus al greului urcuş! Pentru că Oamenii din vechime ai satului Fofeldea i-au dăruit „Bisericii de pe Deal“ un frumos şi armonios nume de hram, de cinstire şi de pomenire, acela al Sfântului Vasile cel Mare. Considerat a fi, dintre toţi sfinţii pe care românii ortodocşi şi greco-catolici îi cinstesc, ca cel mai evlavios, cel mai milos şi cel mai darnic faţă de oamenii sărmani. Ca urmare, alegerea îmi părea a fi cea mai nimerită. Pentru că nicicând oamenii acestor locuri transilvane n-au avut parte de o viaţă uşoară! Iar sprijinul şi îmbărbătarea mereu au venit de la Bunul şi Prea-Măritul Vasile cel Mare!

Şi încă o constatare: fraţii-pictori Ioan şi Alexandru Grecu au dat dovadă nu numai de o înaltă măiestrie a meşteşugului lor, dar şi de mult curaj. Cu atât mai mult cu cât construcţia bisericii se prelungise pe durata a patru ani. Respectiv, între 1804-1808. Iar pictarea până în anul 1814. Spun că a trebuit să dea dovadă de mult curaj, pentru că, prin lucrătura mâinilor şi sufletului lor, ei sugerau suferinţele şi necazurile românilor ardeleni. Tabloul pictural i-a îmbrăcat pe sfinţi – oamenii buni ai satului – în straie populare româneşti, iar pe asupritorii lor în uniforme de militari unguri şi turci, manieră artistică întâlnită şi în interioarele a încă cinci biserici pictate de ei atât în cele din Ţichindeal şi Săsăuş, cât şi în cele din Colun, Sărata şi Arpaşu de Jos. Această din urmă localitate este aşezarea lor natală, iar Săsăuşul satul lor de adopţie.

Gândindu-ne la cât de brutal erau persecutaţi românii ardeleni pentru a renunţa la pământurile lor, precum şi la credinţa străbună, la graiul vorbit şi cântat, ca şi la hainele populare, te-ai fi aşteptat să afli, din cronicile acelor vremuri, cum că toate aceste biserici au fost înălţate şi pictate în mare taină şi că la zidirea lor au lucrat nu numai oameni ai locurilor, dar şi de mare încredere pentru a nu fi pârâţi la severele autorităţi imperial-habsburgice, iar apoi la cele austro-ungare. Deci, numai cu meşteri şi zugravi din rândul ţăranilor români ai acelor sate! Dar această presupunere a mea avea să se dovedească a fi adevărată doar în parte. Dovadă că, la înălţarea Bisericii „Sf. Vasile cel Mare“ din Fofeldea – satul natal al cărturarului-academician August Treboniu Laurian (18101881) – au trudit, deopotrivă, localnicii, precum şi patru „meşteri mari, calfe şi zidari“ din rândul breslelor medievale ale saşilor sibieni: Thomas, Kristian, Andreeas şi Kraus!

Ioan Vulcan-Agniteanul

An de an, Sfântul Nicolae sădeşte generozitatea în sufletele noastre

Simbolul dărniciei Domnului, Sfântul Nicolae este întruchipat în tradiţia populară ca un moş cu barba albă, călare pe un cal alb, care anunţă îmbătrânirea anului. Şi de multe ori aşa şi-l închipuie şi copiii care aşteaptă cu nerăbdare şi emoţie să primească în ghetuţe, în noaptea de 5 spre 6 decembrie, cadouri de la Moşu’. Totuşi Moş Nicolae nu este deloc un personaj de legendă, ci unul dintre cei mai cunoscuţi şi populari sfinţi.

.... articolul complet pe baza de abonament, detalii ....

Patricia Alexandra POP
LUMEA SATULUI NR.23, 1-15 DECEMBRIE 2012

Abonează-te la acest feed RSS