Ceaiurile comerciale au câștigat o mare popularitate de-a lungul timpului, iar ceaiul din ierburi naturale continuă să rămână o alegere bună atunci când vorbim de sănătate. Unul dintre cele mai importante motive pentru a alege ceaiurile din ierburi naturale este absența aditivilor și substanțelor chimice nocive. Ceaiurile comerciale pot conține aditivi artificiali, arome artificiale și chiar pesticide. Pe de altă parte, ceaiurile din ierburi naturale sunt obținute din plante cultivate organic sau sălbatic, fără utilizarea pesticidelor sau a altor substanțe chimice dăunătoare. Astfel, putem fi siguri că ceaiul pe care îl consumăm este pur și benefic pentru sănătatea noastră.

Proprietățile terapeutice și calmante ale ceaiului natural

Ceaiurile din ierburi naturale au fost folosite de secole în medicina tradițională pentru proprietățile lor terapeutice și calmante. Fiecare plantă are compuși activi care pot avea efecte benefice asupra organismului uman. De exemplu, ceaiul de mușețel are proprietăți antiinflamatorii și calmante, ceaiul de mentă ajută la reducerea disconfortului digestiv, iar ceaiul de sunătoare este cunoscut pentru efectele sale antidepresive.

Ceaiurile din ierburi naturale ne oferă posibilitatea de a ne personaliza băutura în funcție de preferințele și nevoile noastre individuale. Putem combina diferite plante pentru a crea amestecuri unice și delicioase de ceai, adaptate gustului nostru. De la ceaiurile revigorante și energizante până la cele liniștitoare și relaxante, opțiunile sunt nelimitate.

Ceaiul din comerț poate fi nociv pentru sănătatea noastră

Multe ceaiuri comerciale conțin aditivi și arome artificiale pentru a îmbunătăți gustul și aspectul băuturii. Acești aditivi pot include coloranți artificiali, îndulcitori sau arome sintetice. Consumul regulat al acestor substanțe chimice poate avea efecte negative asupra sănătății, inclusiv alergii, iritații și sensibilități la nivelul sistemului digestiv. În ciuda eforturilor fermierilor de a reduce utilizarea pesticidelor, pot rămâne reziduuri de chimicale pe frunzele sau florile plantelor. Consumul regulat al acestor ceaiuri poate expune organismul la toxine.

Calitatea ingredientelor inferioare ale ceaiului din comerț

Pentru a reduce costurile și a obține profituri mai mari, unele companii de ceaiuri comerciale pot utiliza ingrediente de calitate inferioară sau chiar umpluturi. De exemplu, pot fi adăugate frunze de ceai de calitate scăzută, părți inferioare ale plantei sau chiar alte plante care nu au aceleași proprietăți terapeutice. Aceasta poate duce la un produs final de calitate slabă și sărac în substanțe nutritive.

În multe țări, industria ceaiului nu este supusă unor reglementări stricte și nu există un control riguros al calității. Acest lucru poate duce la o varietate mare de produse pe piață, cu niveluri variate de calitate și siguranță. Uneori, etichetele produselor pot fi înșelătoare sau incomplete, iar consumatorii pot fi expuși riscului de a achiziționa ceaiuri de calitate slabă sau contaminate.

Alegerea ceaiurilor din ierburi naturale în defavoarea celor comerciale poate fi o opțiune mai sigură și mai sănătoasă. Înțelegerea ingredientelor și surselor ceaiurilor pe care le consumăm poate contribui la promovarea sănătății noastre și la reducerea expunerii la substanțe chimice nocive.

Vara este un moment minunat pentru a savura ceaiuri naturale și răcoritoare. Îți recomand să mergi în grădină, poate ai norocul să găsești câteva frunze de mentă cu care îți pot prepara un ceai delicios. Adaugă câteva frunze de mentă într-o cană cu apă fierbinte și lasă-le să infuzeze timp de aproximativ 5-10 minute. Poți adăuga și puțină miere pentru a îndulci și pentru a adăuga un plus de aromă.

Liliana POSTICA

Despre ceai se spune că este al doilea cel mai consumat lichid din lume după apă. Există popoare care au o întreagă cultură a ceaiului, ritualuri care mai de care mai interesante, dar nu se știe cu exactitate care este țara de origine. În schimb, se cunoaște originea cuvântului: „cha“ înseamnă în limba chineză „frunză tânără“. Însă știați că…

• În țara noastră, prin termenul de „ceai“ înțelegem orice infuzie de plante, flori şi/sau fructe, indiferent dacă aceasta conține planta ceaiului (Camellia sinensis) sau nu?
• „Inventatorul“ ceaiului se presupune a fi împăratul chinez Shen Nung? Se spune că în anul 2737 î.Hr., în timpul unei călătorii, o frunză a unui copac a ajuns din întâmplare în bolul cu apă fierbinte al acestuia și imediat a apreciat imediat gustul și calitatea noii băuturi rezultate.
• În jurul anului 1750 a apărut tradiția engleză de a bea ceaiul?
• În Marea Britanie există două feluri de a servi ceaiul? Este vorba despre afternoon tea, ceaiul de după-amiază, și high tea, cel însoțit de o masă completă.
• Ceaiul sub forma de pliculeț a fost inventat de Thomas Sulliman? El trimitea la New York mostre de ceai în săculețe/punguțe în locul cutiilor de metal obișnuite.
• O ceașcă de ceai negru conține jumătate din cantitatea de cofeină dintr-o ceașcă de cafea?
• Zilnic, în întreaga lume se consumă 3 miliarde de cești de ceai?
• În Marea Britanie se beau aproximativ 165 de milioane de cești de ceai pe zi?
• Irlandezii sunt considerați ca fiind cei mai mari băutori de ceai, având o medie de 6 cești de ceai/zi?
• În India, al doilea cel mai mare producător de ceai al lumii, ceaiul tradițional se prepara altfel: frunzele de ceai se fierb cu zahăr și lapte, rezultând o băutură cremoasă numită Masala Chai.
• Există profesia de degustător de ceai? În acest caz trebuie să ai un ochi bun pentru a analiza frunzele de ceai, un gust educat pentru a putea recunoaște ceaiurile bune, simț tactil pentru a putea distinge textura frunzelor și un puternic simt olfactiv pentru a putea distinge aromele ceaiului.
• Tibetanii au un ceai uleios special, numit Su Yu Ch’a, în care adaugă unt de yak și sare?
• Casa de ceai Tsuen, din Uji – Japonia este cea mai veche ceainărie din lume? A fost înființată în secolul al XII-lea de către un samurai retras din activitate. Acum, Casa de ceai Tsuen se află la generația 23 – 24 de urmași care servesc oaspeților din toată lumea ceai în stil japonez.
• Un arbore de ceai are o durată de viață, în producție, de 50 de ani?
• Cel mai scump ceai din lume costă în jur de 3.000 dolari/1 kg? Este vorba despre un ceai chinezesc rar, numit Tieguanyin.
• Specialiști de la Universitatea Harvard au descoperit că persoanele care au băut câte cinci cești de ceai verde zilnic, timp de două săptămâni, și-au îmbunătățit sistemul imunitar?
• Ceaiul nu este doar o băutură, ci poate fi folosit la vindecarea tăieturilor, la îndepărtarea mirosurilor neplăcute, la curățarea podelelor și chiar la marinatul cărnii?
• Se spune că viitorul se poate citi și în frunzele de ceai, iar în Asia cititorii în ceai sunt la fel de respectați ca astrologii?
• Cel mai popular ceai este ceaiul negru? Acesta reprezintă 75% din ceaiul consumat în întreaga lume.

Larissa DINU

După cum știm, produsele naturale au o serie de beneficii asupra noastră. Unii dintre noi chiar preferă doar produsele din plante. V-ați întrebat însă vreodată dacă sunt într-adevăr utile, ce cantitate e potrivită și cât de des este recomandat să le folosim? Specialiștii recomandă o informare corectă înainte de a utiliza în rutina zilnică produsele naturale deoarece, pe lângă proprietățile benefice pe care le au acestea, pot avea și o serie de contraindicații.

Trebuie consumat responsabil

Una dintre plantele des utilizate în industria alimentară, cea cosmetică sau medicină este macul. Beneficiile macului depind de modul în care este consumat deoarece utilizarea acestuia într-o cantitate mare poate avea un efect „amețitor“ asupra ta. De aceea, cultivarea macului este controlată de autorități.

Una dintre proprietățile macului este că semințele sale pot contribui la prevenirea bolilor de inimă. Totodată, semințele de mac conțin calciu și magneziu care reglează activitatea creierului și ajută la dezvoltarea neuronilor. Semințele pot trata și insomnia. De cele mai multe ori semințele de mac sunt folosite în diverse rețete, cel mai frecvent la prepararea prăjiturilor, produselor de panificație și patiserie. Pe lângă întrebuințarea lor culinară, se crede că semințele sunt benefice pentru piele, pentru că au un efect de sedativ natural. De asemenea, specialiștii recomandă utilizarea macului sub formă de ceai, precizând că, în ciuda riscurilor asociate acestui ceai, există și multe beneficii pentru sănătate atunci când este consumat în mod responsabil și în cantități mici. Spre exemplu, reglează nivelul de stres, are efect analgezic, ajută la tratarea diareei și la stimularea stării de spirit.

Totodată, specialiștii atenționează că acest ceai are proprietăți narcotice din cauza celor două tipuri de alcaloizi din semințe – fenantren și benzilizochinoline. Atunci când este consumat prea frecvent sau în concentrație prea mare, ceaiul de mac poate crea dependență și poate fi chiar fatal, asemănător unui supradozaj cu heroină sau analgezic.

Prepararea

Ceaiul de mac poate fi preparat cu ușurință folosind o sticlă de apă de 1 litru, suc de lămâie și semințe de mac. Inițial se toarnă semințele de mac în sticlă printr-o pâlnie, după care adăugați apă caldă (fără fierbere) până când apa acoperă cu 2-3 cm semințele și adăugați sucul de lămâie. Apoi închideți flaconul și agitați ușor timp de 2-3 minute. Astfel compușii activi vor infuza efectiv ceaiul. Culoarea trebuie să fie de la un galben blând până la un brun închis, în funcție de tipul de semințe, iar la final nu uitați să îndepărtați semințele.

Cultivarea macului

Macul este o plantă rezistentă, nepretențioasă în ceea ce privește tipul de sol în care este cultivat. Semințele de mac se pot planta toamna sau primăvara devreme, în funcție de condiții. Acestea au nevoie de temperaturi joase sau foarte scăzute pentru a putea germina. De asemenea, specialiștii recomandă plantarea semințelor de mac în mai multe etape, la o distanță de o săptămână sau două. Este important de reținut că macul crește foarte bine dacă are parte de cel puțin 6 ore de lumină pe zi. Împrăștiați semințele de mac amestecate cu nisip pe sol și acoperiti-le cu puțin pământ. Udați moderat solul unde ați plantat macul. În funcție de soi, semințele vor germina într-un interval de 10 până la 30 de zile.

Liliana POSTICA

Drăgaica (Galium verum), denumită popular și floarea-lui-Sfântul-Ion sau sânzienele (Galium mollugo) are un parfum ce duce cu gândul la miere și poate fi găsită inclusiv iarna pe locuri fără zăpadă, sub iarba uscată.

Cu beneficii uimitoare pentru sănătate și foarte aromat, ceaiul de sânziene sau drăgaică este folosit încă din cele mai vechi timpuri. În afara ceaiului, se mai folosesc în scopuri terapeutice tinctura și maceratul la rece.

Ceaiul de sânziene curăță rinichii, ficatul, pancreasul și splina de factorii patogeni, iar cei care suferă de tulburări ale sistemului limfatic ar trebui să bea zilnic ceaiuri de sânziene sau drăgaică. Medicina populară recomandă drăgaica și în epilepsie, isterie, coree, boli de nervi, retenție urinară, nisip și piatră la rinichi și în urină. De asemenea, poate fi un aliat de nădejde și în afecțiuni ale glandei tiroide. După preotul elvețian Kunzle, ceaiul din această plantă minunată este un leac de încredere și în boli de rinichi sau pionefrite (puroi la rinichi), chiar atunci când nimic altceva pare să nu mai dea rezultate. „Foarte eficace este amestecul de drăgaică, splinuță-de-pădure și urzică-moartă-galbenă în părți egale. În acest caz, efectul se manifestă foarte iute. El (preotul Kunzle-n.red.) vorbește de 14 zile. Se face infuzie de drăgaică și se bea ½ ceașcă pe stomacul gol, 30 de minute înainte de micul dejun, iar restul pe parcursul zilei, înghițitură cu înghițitură. În caz de boală grea trebuie consumate 4 cești pe zi“, scrie Maria Treben în cartea sa Sănătate din farmacia Domnului.

Apreciată și pentru afecțiuni uterine

Potrivit fitoterapeutei Maria Treben, drăgaica a fost foarte apreciată în vremurile străvechi și de femeile care aveau afecțiuni uterine. Femeilor li se punea această plantă în pat pentru a li se declanșa nașterea și pentru a li se ușura durerile facerii. Această credință s-a transpus apoi asupra Fecioarei Maria, Maica Domnului folosind drăgaica în loc de paie pentru culcușul său sfânt. Se mai spune că și pruncului Iisus i-a pus drăgaică pe post de pernă în iesle. De asemenea, o legendă veche din Silezia relatează că Sfânta Fecioară a luat drăgaică pentru că este singura pe care măgarul nu o mănâncă. Deși este căutată pentru a trata diferite afecțiuni, iată că porcii și măgarii nu consumă această plantă. Singurele care caută această plantă ar fi vacile.

Eficientă și în cancer

Botanistul austriac Richard Willfort menționează în cartea sa Gesundheit durch Heilkrauter (Sănătate prin plante medicinale) că băutul ceaiului de drăgaică și clătitul gurii cu acesta reprezintă o modalitate excelentă de tratament în cancerul limbii. Potrivit botanistului Willfort, sucul proaspăt stors și amestecat cu unt ajută chiar în ulcerații canceroase de tot felul și în boli de natură canceroasă. Și doctorul Heinrich Neuthaler a scris în cartea Das Krauterbuch (Cartea despre plantele medicinale) că „drăgaica albă este în unele regiuni recomandată și astăzi împotriva cancerului, lucru nepermis căruia trebuie să ne împotrivim cu hotărâre“.

De ajutor și în cazul unor boli de piele

Se pot obține vindecări cu ajutorul sânzienelor și tratând ulcerațiile canceroase, mai scrie Treben, care amintește de înmulțirea bolilor maligne de piele din ultima perioadă. „În ultimul timp s-au înmulțit bolile maligne de piele care se manifestă sub forma unor pete întunecate, bine conturate și aspre. Se presupune că ar fi vorba de o boală infecțioasă. În acest caz, tratamentul cu suc proaspăt de drăgaică și alifie de filimică dă rezultate. Simultan, trebuie folosit însă neapărat ceaiul depurativ de filimică, urzică și coada-șoricelului“, mai scrie fitoterapeuta a cărei carte a devenit best-seller. Aceasta menționează și cazul unei femei care avea un nodul în cerul gurii, extrem de dureros. Pacienta s-a clătit cu ceai de drăgaică și, în patru zile, a scăpat de nodul și de dureri.

Cum se folosește sânziana

Spuneam că sânzienele sau drăgaicele sunt de folos admnistrate sub formă de ceaiuri, sucuri proaspete și alifii. Pentru ceai este nevoie de o lingurițã cu vârf de plantã la ¼ litru de apã. Planta se opãrește și apoi se lasă să stea acoperită câteva minute. Sucul proaspăt se prepară prin stoarcerea plantei, după spălare, cu ajutorului unui storcător electric de uz casnic. Este important să se consume cât mai repede, în stare proaspătă. Atunci când leacul de care avem nevoie este unguent sau alifie, acesta se prepară amestecându-se cu unt la temperatura camerei până se formează o pastă alifioasă care se păstrează în frigider.

Cine a fost Maria Treben?

Născută Günzl, în 1907, Maria Treben a fost o botanistă și scriitoare austriacă. Considerată o specialistă în domeniul medicamentelor pe bază de plante și a altor metode alternative de tratament în tradiția lui Sebastian Kneipp, Treben a sintetizat puterea plantelor în cartea sa Gesundheit aus der Apotheke Gottes (Sănătate din farmacia Domnului), publicată în peste 20 de limbi străine, în mai mult de opt milioane de exemplare. În ianuarie 1947, în urma expulzării germanilor din Cehoslovacia, Maria Treben a fost adăpostită într-o tabără de refugiați din Wülzburg (Bavaria), scrie Wikipedia. Acolo a avut o erupție cutanată și, după o ședere de trei săptămâni, s-a îmbolnăvit de febră tifoidă. A fost transferată din tabără la un spital, unde, din cauza războiului, nu existau prea multe medicamente și nu era nicio perspectivă de salvare. Surorile i-au dat să bea suc de rostopască, iar starea ei de sănătate s-a îmbunătățit imediat. Această experiență cheie a determinat-o să înceapă să studieze herbalismul. În următorii ani, Treben a studiat ca autodidactă medicina pe bază de plante (fitoterapie). A practicat în Austria și Germania, fără a fi o practicantă recunoscută. Recomandarea folosirii bitterului suedez („ierburile suedeze“) a devenit deosebit de cunoscută, această practică bazându-se pe redescoperirea unei rețete a medicului suedez Claus Samst, care la rândul său a atribuit-o lui Urban Hjärne (1641-1724).

Simona Nicole DAVID

Deși a fost dată uitării în decursul timpului, coada-calului este o plantă medicinală apreciată încă din timpuri îndepărtate. Cu multiple beneficii, coada-calului ar trebui să fie una dintre plantele nelipsite din cutia cu ceaiuri.

Cu o putere de leac incredibilă, coada-calului crește cu precădere în păduri și liziere, iar în medicina populară a fost apreciată din vremuri străvechi datorită forței sale hemostatice (ce are puterea de a opri hemoragia), precum și a reușitelor în cazul bolilor renale și vezicale grave. Potrivit preotului Kneipp, medic naturist popular, coada-calului este „unică, de neînlocuit și inapreciabilă“ în cazul hemoragiilor, al vărsăturilor cu sânge, al afecțiunilor vezicale și renale, al pietrei și nisipului. „În o mie de afecțiuni, în răni necrozate, chiar în abcese canceroase sau osteoporoză, coada-calului obține performanțe ieșite din comun. Ea spală, curăță, dizolvă, arde, îndepărtează tot ce este stricat. Adesea, planta umedă, caldă este învelită în cârpe ude și pusă pe locul care trebuie să se vindece“, explică preotul Kneipp, citat de Maria Treben în cartea sa Sănătate din farmacia Domnului.

Ajută și în cazul nevralgiilor

Un alt naturist citat de Maria Treben este preotul elvețian Kunzle, acesta afirmând că toți oamenii începând de la o anumită vârstă ar trebui să ia zilnic ca băutură permanentă o ceașcă cu ceai de coada-calului. „Atunci toate durerile reumatice, artritice și nevralgice ar dispărea și fiecare om ar avea un apus de viață sănătos“, scrie fitoterapeuta Maria Treben în cartea sa citându-l pe preotul elvețian Kunzle. „Cele mai puternice hemoragii și vărsături cu sânge le va vindeca planta, luată intern sub formă de ceai, în scurt timp, ba chiar aproape pe loc“, explică preotul elvețian. Și medicul german dr. Bohn laudă coada-calului și puterile sale: „Pe de o parte, coada-calului este un mijloc împotriva hemoragiilor, pe de alta – și aceasta în măsura cea mai mare – un leac pentru rinichi“.

Un bun remediu și în cazul răcelilor

Această plantă lăsată de bunul Dumnezeu ajută și în cazul răcelilor și al durerilor spastice. „În cazul răcelilor și al durerilor spastice nu există remediu mai bun decât o infuzie de coada-calului ai cărei vapori sunt lăsați să acționeze asupra vezicii, învelindu-se bolnavul 10 minute într-un halat de baie. Repetând această procedură de câteva ori, se produce o dispariție treptată a răului. Bătrânii care deodată nu mai pot urina și se zvârcolesc de durere, întrucât urina nu iese deloc sau doar picătură cu picătură, sunt eliberați de chin grație acestor aburi fierbinți de coada-calului, fără ca medicul să-i sondeze”, notează Maria Treben în cartea sa devenită best-seller.

Băi fierbinți pentru nisip și pietre la rinichi și vezică

Potrivit fitoterapeutei Maria Treben, în cazul nisipului la rinichi, al calculului renal și vezical (pietre la rinichi și vezică) se fac băi de șezut fierbinți, bându-se în același timp ceai cald de coada-calului în înghițituri mici. „În acest fel, piatra se elimină de cele mai multe ori. În legătură cu aceste îndrumări am primit scrisori care nu fac decât să confirme cele de mai sus: metoda a dus la eliminarea calculului renal, respectivii oameni se simt bine și nu-i mai jenează nimic“, scrie Maria Treben.

În situații în care alte mijloace diuretice nu au avut efectul dorit, mai notează botanista Maria Treben, coada-calului a ajutat inclusiv în retențiile de apă în pericard, în pleură sau în tulburările renale după scarlatină și alte boli infecțioase grele cu dereglări în eliminarea apei. „După ce bolnavul a suferit de una din aceste boli, un tratament cu coada-calului este un mijloc excelent atât intern cât și extern pentru a ajuta funcționarea normală a rinichilor și a vezicii urinare. O singură baie de șezut cu coada-calului face minuni în inflamațiile bazinetului renal și în pionefrită. Pentru aceasta se folosește – deci numai ca uz extern – coada-calului cea înaltă, care are niște tulpini de grosimea degetului și crește în câmpiile mlăștinoase și pășunile alpine și care aduce o ușurare în cazul acestor maladii“, mai explică specialista Treben.

Cine a fost Maria Treben?

Născută Günzl, în 1907, Maria Treben a fost o botanistă și scriitoare austriacă. Considerată o specialistă în domeniul medicamentelor pe bază de plante și a altor metode alternative de tratament în tradiția lui Sebastian Kneipp, Treben a sintetizat puterea plantelor în cartea sa Gesundheit aus der Apotheke Gottes (Sănătate din farmacia Domnului), publicată în peste 20 de limbi străine, în mai mult de opt milioane de exemplare. În ianuarie 1947, în urma expulzării germanilor din Cehoslovacia, Maria Treben a fost adăpostită într-o tabără de refugiați din Wülzburg (Bavaria), scrie Wikipedia. Acolo a avut o erupție cutanată și, după o ședere de trei săptămâni, s-a îmbolnăvit de febră tifoidă. A fost transferată din tabără la un spital, unde, din cauza războiului, nu existau prea multe medicamente și nu era nicio perspectivă de salvare. Surorile i-au dat să bea suc de rostopască, iar starea ei de sănătate s-a îmbunătățit imediat. Această experiență cheie a determinat-o să înceapă să studieze herbalismul. În următorii ani, Treben a studiat ca autodidactă medicina pe bază de plante (fitoterapie). A practicat în Austria și Germania, fără a fi o practicantă recunoscută. Recomandarea folosirii bitterului suedez („ierburile suedeze“) a devenit deosebit de cunoscută, această practică bazându-se pe redescoperirea unei rețete a medicului suedez Claus Samst, care la rândul său a atribuit-o lui Urban Hjärne (1641-1724).

Simona Nicole DAVID

Cunoscute sub numele popular de calinica, rujulița, filimica, floarea ploilor, ochi galben sau mireasa soarelui, gălbenelele (Calendula officinalis) sunt originare din Asia de Vest și regiunea mediteraneeană.  La noi, planta este prezentă în toate zonele țării, dar condiții ideale de creștere (în cultură) găsește în câmpiile din sud-estul țării (Brăila, Buzău, Ialomița, Călărași, Constanța, Tulcea), est (Neamț și Bacău, Iași, Vaslui) și vest (Timiș, Arad, Bihor, Satu Mare).

Planta are un larg uz medicinal și în industria de cosmetice. Florile conțin flavonoide, carotenoizi, vitamina C, uleiuri eterice, substanțe amare, saponine triterpenice. Terapeutic au acțiune antiinflamatorie, decongestivă, antiseptică, antimicrobiană, imunostimulentă, cicatrizantă, reglează funcția biliară. Folosite sub formă de ceai, tinctură, decoct sau pulberi, gălbenelele sunt indicate în ulcerații, eczeme, gastrite, ulcer gastric, ulcer duodenal, inflamații ale colonului, colecistită, boli hepato-biliare, hemoroizi, infecții urinare etc..

Planta are cerințe moderate față de temperatură și umiditate. Gălbenelele se pot dezvolta pe orice tip de sol, mai puțin pe cele nisipoase ori argiloase, dar dau rezultate bune pe un teren afânat, cu capacitatea de a se încălzi ușor, lipsit de buruieni și bine aprovizionat cu substanțe nutritive. Monocultura nu este recomandată; de regulă, specia revine pe aceeași solă după patru ani; se cultivă după prășitoare, în special leguminoase boabe.

Solul se pregătește clasic: arătură de toamnă, precedată de fertilizare cu gunoi de grajd, discuit, iar primăvara se pregătește patul germinativ prin lucrările cunoscute. Epoca optimă de înființare a culturii este primăvara devreme, în martie, când temperatura solului ajunge la 5-8 grade Celsius. Gălbenelele se seamănă la o distanță între rânduri/cuiburi de 50 cm, între plante pe rând, de 10-15 cm, iar adâncimea de semănat este de 2-3 cm. Densitatea va fi undeva la 13-15 plante/mp. Norma de sămânță variază de la 6 la 12 kg/ha, în funcție de metoda de semănat.

Ca lucrări de întreținere se execută: rărirea după răsărire, însoțită de o prașilă mecanică între rânduri și manuală, pe rând; operațiunea se repetă la două săptămâni de la prima și, dacă este nevoie, se face ori de câte ori este nevoie, mai ales după 3-4 recoltări succesive; dacă se menține cultura și pentru anul următor, 3-5% dintre plantele mature nu se recoltează, caz în care, în octombrie, se aplică o bilonare, pentru protejarea plantelor pe timpul iernii.

Florile se recoltează manual, începând din luna iulie și până în octombrie. Perioada de uscare variază între 3-8 zile vara și 8-14 zile, toamna. Producția de flori la metrul pătrat este de 0,25-0,50 kg, putându-se obține la un hectar în jur de 2,5-5 tone (1-1,6 tone floare uscată).

Maria BOGDAN