reclama youtube lumeasatuluitv
update 13 Dec 2019

Agricultură și artă

Amândouă într-un pom cu 40 de soiuri de fructe diferite. Da, ați citit bine. Există un copac care face 40 de soiuri diferite de fructe. Acesta a fost creat de Sam Van Aken, sculptor și profesor de artă la Universitatea Syracuse din New York. În 2008 Sam a aflat că o stațiune pomicolă experimentală, cu specii de pomi vechi și de 200 de ani, urma să fie închisă din lipsa fondurilor și că varietățile prețioase de acolo erau condamnate la extincție.

Acesta a cumpărat livada și în următorii ani a început un experiment interesant. Și-a propus să creeze un pom fructifer în care să crească specii diferite de fructe. Astfel a început să lucreze cu o colecție de 250 de specii pomicole diferite și, ținând cont de momentul înfloririi fiecărei dintre ele, a aplicat pe un pom experimental metoda numită transsubstanțiere. Această tehnică presupune tăierea unei rămurele din pomul fructifer pe care dorim să îl replicăm și atașarea ei la o incizie făcută în pomul experimental. Cercetătorul trebuie să se asigure că rămurica este perfect lipită, astfel încât peste iarnă să fie asimilată de pomul experimental și să se dezvolte ulterior ca o ramură normală. După cinci ani în care a repetat experimentul, Sam Van Aken și-a desăvârșit creația.

Pomul cu 40 de soiuri diferite de fructe arată normal aproape tot timpul anului, mai puțin primăvara, când înflorește în nuanțele diferite ale speciilor pomicole pe care le include în structura sa – prune, piersici, caise, nectarine, cireșe. De-a lungul timpului, sculptorul din SUA a creat cel puțin 20 de astfel de copaci, aflați în colecții private de artă sau muzee.

Laura Zmaranda

  • Publicat în Magazin

Vasile Parizescu: „Când e vorba de artă, banul e ochiul dracului“

De câţiva ani, economia occidentală a intrat într-o profundă criză economică şi financiară. Dar, mai presus de toate, această criză a scos la suprafaţă o alta, de această dată morală, cu adânci implicaţii sociale şi culturale. Tocmai despre această criză spirituală vorbeşte domnul general Vasile Parizescu, preşedintele Societăţii Colecţionarilor de Artă din România, senator efectiv al Academiei de Artă Modernă din Roma.

– Domnule general Vasile Parizescu, mi-aţi mărturisit că, deşi locuiţi în centrul Bucureştiului, mergeţi des la ţară, unde aveţi o căsuţă pe care o iubiţi foarte mult şi că, de fapt, o parte din sufletul dumneavoastră a rămas acolo.

– Da, iarba verde de acasă... Sufletul meu a rămas acolo pentru că întreaga mea familie, moşii mei, strămoşii mei au avut „serioase“ locuri cu „iarbă verde“ în minunatul oraş Brăila, care a fost un port important şi un mare centru de afaceri. Trebuie spus că înainte aici existau 12 consuli, reprezentanţi ai puterilor vremii şi care, printre altele, participau la una dintre cele mai mari burse de cereale din perioada interbelică ce funcţiona în Brăila. De fapt, din Brăila se dădea „ora exactă“ a preţului la grâu pentru întreaga lume.

– Nu pot să nu vă întreb, domnule general... Dumneavoastră sunteţi un om de cultură... Sunteţi pictor, colecţionar, scriitor, un om de artă recunoscut la nivel mondial. De ce aţi urmat o carieră militară?

– E foarte simplu... tatăl meu a fost militar. Tradiţie de familie. În plus, am fost obişnuit de mic cu disciplina.

– În aceste condiţii, cum s-a făcut că v-aţi îndreptat către pictură în particular şi către artă în general?

– Maestrul Ion Popescu-Negreni, profesor la Academia de Belle Arte din Bucureşti, a fost profesorul meu de desen în liceu. Iar domnia sa mi-a spus că sunt un talent înnăscut şi că neapărat trebuie să merg la secţia de pictură de la Belle Arte. Şi tatăl meu a fost de acord, dar, între timp, a venit acea lovitură de stat a prea-tânărului Rege Mihai, iar planu­rile mele de viitor s-au schimbat dramatic. Apoi, la un an după ce am terminat liceul, a venit încheierea războiului, iar tata a fost „deblocat“ din armată, fără posibilitatea de a ieşi la pensie, pentru că nu îndeplinea condiţiile. Nemaiavând mijloace materiale, tata m-a luat de umăr şi mi-a spus: „Băiete, du-te la şcoala militară.“ Şi m-am dus să mă înscriu la Şcoala Militară de Ofiţeri de Artilerie pe care am şi absolvit-o. Dar, la îndemnul prietenilor mei care vedeau în mine un om de litere de talent – scriam poezii, eseuri, dar şi pictam –, m-am înscris şi la Litere.

Am terminat această facultate şi mi-aduc aminte cu plăcere de licenţa pe care am dat-o cu George Călinescu. Apoi am făcut Politehnica, dar şi Şcoala de Arte. Mai târziu am avut numeroase expoziţii de pictură, dar trebuie să spun că au fost mai multe în străinătate decât în ţară.

– În acest context – artistic – trebuie să spunem că şi Guvernul Statelor Unite ale Americii v-a recunoscut meritele.

– Da, am fost invitat la un Congres Mondial al Marilor Personalităţi ale Lumii din domeniul Ştiinţei, Artelor şi Comunicaţiei la Washinton DC în anul 2007. Acolo am luat Marele Premiu care constă într-o plachetă sub formă de carte din lemn pe care este scris numele meu alături de steagul României. Şi sunt foarte mândru de acest premiu.

– Recent, aţi organizat la Bucureşti un eveniment sub auspiciile Societăţii Colecţionarilor de Artă din România, a cărui preşedinte sunteţi. Despre ce este vorba?

– Este vorba de o mare expoziţie naţională intitulată „Portretul în pictura românească din colecţiile particulare“. Aici se regăsesc colecţionari din toată ţara care au adus tablouri din colecţiile proprii. Aceştia au venit în mod voluntar şi au pus multă pasiune în această expoziţie, făcând chiar mai mult decât a fost nevoie. Şi trebuie să spun că aceştia sunt colecţionari adevăraţi pentru că ei nu „investesc“ în artă, ci sunt colecţionari care fac „strânsuri de suflet“. Pentru că arta lor este în sufletul lor. Ei nu adună frumosul pentru bani ci pentru sufletul lor... Din aceste „strânsuri de suflet“ ei aduc tablourile şi vor să participe la expoziţie. Şi am avut în cadrul expoziţiei 300 de lucrări în care apăreau şi Negulici, şi Simonide, şi Szathmary, şi mulţi alţi pictori. Şi aşa am ajuns să facem expoziţia la Muzeul Naţional Cotroceni, unde a ocupat mai multe încăperi mari. Până acum, în 24 de ani, Societatea a organizat peste 40 de expoziţii naţionale. Şi toate au fost organizate cu multă pasiune. Şi vreau să subliniez că Societatea a făcut totul voluntar, nu am cerut niciun ban din nicio activitate. Şi asta pentru că banul este ochiul dracului şi poate să inducă pe oricine în eroare. De-a lungul timpului am fi putut să organizăm licitaţii, galerii de artă prin intermediul Societăţii Colecţionarilor de Artă din România, aprobate de Tribunal şi de Ministerul Culturii. Dar nu am organizat nimic tocmai ca să nu amestecăm banii cu activitatea Societăţii. Toate cheltuielile organizării unei expoziţii, inclusiv catalogul expoziţiei, se fac din contribuţia benevolă a fiecărui colecţionar. Aş mai aminti şi alte expoziţii pe care le-am organizat în aceşti ultimi 24 de ani: „Nudul“, „Peisajul“, „Florile“. La „Peisaj“ am avut peste 700 de lucrări expuse. Un adevărat record... Cu aceste expoziţii am scos în evidenţă pictori care în străinătate sunt valoroşi, dar în România nici nu sunt cunoscuţi... Cum e cazul lui Berea, lui Zlotescu sau lui Vânătoru.

– Personal socotesc că pictura este imaginea vie a istoriei noastre. Dacă parcurgi colecţiile din expoziţiile de pictură se constată tocmai acest lucru. Şi, dacă mai adăugăm pasiunea pictorilor dar şi a colecţionarilor, putem spune că pictura este o frescă fidelă a vremurilor...

– Aş vrea să vă spun că despre viaţă şi pasiune eu am scris o trilogie care se numeşte „Viaţa ca o pasiune“. Şi am scris aici că pentru orice om, indiferent că trece prin fericiri sau nefericiri, viaţa însăşi este o pasiune. Trebuie să trăieşti de aşa natură încât să faci ca ceea ce e bun să te bucure, iar ceea ce consideri că a fost nefericire să te bucure de asemenea în timp că ai trecut peste ea. Asta înseamnă să fii optimist în viaţă: frumosul te face optimist, bun şi inteligent. Pentru că optimismul te face să aduci ce e mai bine în viaţa ta şi a familiei tale. 

– Apropo de optimism... Sunt românii optimişti?

– Părerea mea e că românii sunt optimişti. Şi ştiţi de ce? Eu am o credinţă cu care puteţi fi sau nu de acord. Eu cred că România are o „steluţă“ a ei care o ajută în vremuri de mari frământări. De aici şi optimismul românilor... Mai mult decât atât. Chiar şi Papa Ioan Paul al II-lea a spus cu ocazia vizitei din 1999 că România este „grădina Maicii Domnului“. Şi de aceea cred cu tărie că România chiar are o „steluţă“ ce o veghează.

Gheorghe VERMAN

Arta de pe lângă casă

La rubrica din această ediţie a revistei noastre vă propunem să descoperiţi câteva meşteşuguri populare deosebite sau, mai degrabă, să învăţăm să dăm o utilitate artistică sau practică lucrurilor din curte şi grădină, cu care apoi să decorăm spaţiile interioare sau, de ce nu?, să facem din ele o mică afacere.

Meşteşug din pănuşa de porumb

Julia Balint, din Odorheiu Secuiesc, foloseşte pănuşile (foile) de porumb pentru împletituri. Prima dată a lucrat la şcoală, prin clasa a IV-a, câteva ştergare, dar tehnica în sine, fiindcă este vorba aici de imaginaţie şi dibăcie, a căpătat-o de la soacra sa din Dumitreni, Mureş, localitate unde există o tradiţie a împletiturilor de prin anii ’40.

„Soacra mea – ne spunea Julia Balint – are 80 de ani şi lucrează neîntrerupt. Ea se îndeletniceşte cu împletiturile de când avea noua ani.“ Soţul său, Balint Arpad, inginer mecanic de profesie, a transformat meşteşugul într-o mică afacere, după ce unitatea la care a lucrat şi-a închis porţile. Dar nu din această artă sau hobby îşi asigură familia traiul de zi cu zi. Din arsenalul de idei, piesa de rezistenţă este păpuşa din porumb, cu păr din mătase şi rochiţă din pănuşi. Dar obiectele sunt felurite: cutii pentru păstrarea bijuteriilor, de diverse modele (inimioară cu capac, ovale, dreptunghiulare), coşuleţe, împletituri pentru sticle ori borcane, ornamente pentru pomul de Crăciun (îngeraşi cu aripi, globuleţe, steluţe, semiglob cu bebeluşi, brăduţ, cizmuliţe, clopoţel etc.). Materia primă o cultivă în propria grădină, fiindcă nu toate soiurile se pretează la aşa ceva: „Folosim de obicei aşa-numitul «porumb cu 12 rânduri», cu ştiuletele lung, pănuşa albă şi moale. Pentru decoraţiuni sunt preferate soiurile cu pănuşa colorată“.

Petale şi frunze în tablouri

Mihaela Grama, din Târgu-Mureş, absolventă de Matematică-Informatică, şi-a descoperit adevărata pasiune dintr-o joacă: „Eram, în 2009, la un congres şi uzanţele cereau să se facă un schimb de suveniruri între participanţi, cu semne de carte. Atunci mi-a venit ideea să folosesc frunze. Obiectele mele au plăcut atât de mult încât prietenii mi-au cerut câte unul.“ De atunci totul s-a transformat într-o pasiune care l-a cuprins şi pe soţul ei Marius, informatician. De fapt, îşi împart treburile. Unul presează florile, altul le combină în tablouri sau felicitări. Unul tratează hârtia de fundal, pentru a-i conferi un soi de antichitate şi design, celălalt plastifiază semnele de carte. Iar amândoi, vară, primăvară sau toamnă, oriunde merg, nu fac altceva decât să culeagă flori şi frunze de la diverse specii de pomi şi arbuşti, obţinând o gamă de culori (ruginiu, galben, roşcat) şi forme combinate ulterior cu mult gust. Recoltarea, presarea şi conservarea necesită condiţii speciale, mai ales pentru a nu altera culoarea ori a deforma conturul. Ca temă predilectă să spunem că este panseluţa, combinată cu flori de câmp. Şi, trebuie să credeţi, Mihaela Grama trăieşte din arta sa!

Lut şi lemn, altfel

Marin Preduşel, din comuna Troianu, Teleorman, este constructor de instrumente populare de peste 40 de ani. Confecţionează cimpoiul din burduf de capră, caval, fluiere în mai multe tonalităţi (de prun, nuc, de paltin, salcâm), ocarină din lut ars la 800 de grade, fluier-cimpoi, piculină, tigvă. Meşteşugul său vine de demult: „Prima dată, când eram copil, m-a luat mama undeva, la vreo doi kilometri de satul meu, într-un loc de unde recolta un lut special pentru ţesturi (pentru pâine). Drumul trecea pe la un bătrân, unchiul Duca Stan îi spuneam, iar eu am văzut că lucra la ceva. Erau ocarinele. El le spunea «carine» şi le vindea pentru a-şi ţine nepoţii la şcoală. Am fost pe la el, am văzut cum ardea materialul plămădit în vatră, dar am uitat curând isprăvile moşului. Mult mai târziu am început să cânt şi să le confecţionez. M-am chinuit o vară întreagă până mi-a ieşit prima ocarină cu tonalitate bună. Pentru fluiere am anumite locuri de unde tai lemnul. Îl ţin la uscat doi ani. Abia după aceea lucrez lemnul cu burghie de anumite mărimi“. Ultimul artist pentru care a lucrat nenea Marin este Gelu Voicu: „I-am făcut cimpoi, caval, fluiere. Dar lucrez pe comandă pentru foarte multe formaţii de instrumentişti din ţară.“

Din nou despre lut

De peste 15 ani, Maria şi Maricel Mocanu, din comuna Braniştea-Galaţi, lucrează la ceramică utilitară. De altfel, sunt singurii din zona Dobrogei şi Moldovei, până în Neamţ şi Suceava, care se îndeletnicesc în mod constant cu olăritul. Practic, trăiesc din ceramică. Treburile şi le împart. Soţia se ocupă cu pregătirea pământului până la intrarea pe roată şi de la ieşirea de pe roată, cu toate procesele ulterioare: model în faza de semiuscat, uscat definitiv, primul ars la cuptor, glazurarea, al doilea ars la cuptor. Soţul este specializat în finisarea pe roată şi aplicarea modelelor care se pretează pentru această fază de lucru. Ca obiecte confecţionează tot ceea ce este necesar într-o bucătărie: păhăruţe, ceşcuţe, chiup de borş, oale şi crătiţi de gătit, babe sau forme pentru prăjituri, castroane, căniţe etc.

Maria BOGDAN

Abonează-te la acest feed RSS