Cel mai important eveniment sportiv al acestei veri, Jocurile Olimpice, se desfășoară la Tokyo, ce-i drept, cu un an întârziere. Visul oricărui sportiv de performanță este obținerea unei medalii olimpice, de ce nu chiar a aurului, care presupune totodată și intonarea imnului țării natale. Însă indiferent de culoarea medaliei, primii trei clasați primesc și un buchet de flori  care de această dată atent alese și transmit o poveste emoționantă.

Conform BBC, cca. 5.000 de mici buchete au fost pregătite în acest an și au cuprins flori cultivate în trei zone importante ale Japoniei: Fukushima, Miyagi și Iwate. De fapt, povestea buchetului este cea a celor peste 20.000 morți sau dispăruți în urma cutremurului și a tsunamiului din 2011, urmat de căderea celor trei reactoare nucleare. Știm că florile sunt văzute mereu ca formă nouă de viață, iar în acest caz simbolizează Japonia, țara care se ridică după momente dezastruoase din istorie.

Ne atrage atenția floarea-soarelui, pe cât de comună, pe atât de importantă pentru omenire, iar în acest caz spune povestea părinților din zona Miyaui care și-au pierdut copii în urma dezastrului natural. Aceștia s-au întors pe dealul unde copiii lor au căutat adăpost în momentul în care se apropia tsunamiul și au semănat floarea-soarelui. Fac acest lucru an de an, pentru a-i comemora.

Fukusima este reprezentată de eustome albe și violet, precum și de sigiliile lui Solomon. În urma marelui cutremur, producția agricolă din zonă a fost pusă la grea încercare, iar în sprijinul populației a apărut o organizație non-profit care a încercat să ajute economia locală prin cultivarea de flori, chiar dacă locul nu promitea foarte mult în acest sens. Legume nu puteau fi cultivate deoarece testele arătau faptul că nivelul de radiații era mult prea ridicat pentru consumul uman, iar florile au fost alegerea ideală pentru renașterea zonei.

Gențiana albastră este o altă floare emblematică pentru Japonia. Este cultivată în Iwate, o altă zonă de coastă care a fost lovită puternic de tsunami. Cultivarea acestor flori este o tradiție pentru locuitorii încă din anii 1960, iar culoarea acestora, albastru-indigo, este folosită și pentru sigla JO Tokyo 2020.

În plus, buchetele conțin și aspidistre verzi, care reprezintă orașul gazdă, Tokyo! Pe lângă flori, buchetul mai conține și mascota acestei ediții, Miraitowa, un personaj din benzile animate japoneze, al cărui nume este o combinație a cuvintelor nipone mirai, care înseamnă viitor și towa - eternitate.

Morala? Din orice floare poate răsări un mesaj, dincolo de orice dezastru poate străluci o medalie olimpică!

Larissa DINU

Agricultura, silvicultura și pescuitul constituie sectorul primar al industriei economiei japoneze împreună cu industria minieră japoneză, dar împreună reprezintă doar 1,3% din produsul național brut. Doar 20% din pământul Japoniei este potrivit pentru cultivare, iar economia agricolă este puternic subvenționată.

Agricultura, silvicultura și pescuitul au dominat economia japoneză până în anii ’40, dar ulterior au scăzut în importanță. La sfârșitul secolului al XIX-lea (perioada Meiji), aceste sectoare reprezentau peste 80% din ocuparea forței de muncă. Ocuparea forței de muncă în agricultură a scăzut în perioada dinainte de război, dar sectorul a fost în continuare cel mai mare angajator (aproximativ 50% din forța de muncă) până la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. A fost scăzut în continuare la 23,5% în 1965, 11,9% în 1977 și la 7,2% în 1988.

Importanța agriculturii în economia națională a continuat ulterior declinul rapid, ponderea producției agricole nete în PNB reducându-se definitiv între 1975 și 1989 de la 4,1% la 3% la sfârșitul anilor ’80. 85,5% din fermierii japonezi au fost, de asemenea, angajați în ocupații în afara agriculturii, iar majoritatea acestor fermieri cu timp parțial și-au câștigat cea mai mare parte a veniturilor din activități nonagricole.

Boom-ul economic al Japoniei, care a început în anii 1950, i-a lăsat pe fermieri mult în urmă atât în ​​domeniul veniturilor, cât și al tehnologiei agricole. Aceștia au fost atrași de politica de control alimentar a guvernului, în baza căreia prețurile ridicate ale orezului erau garantate, iar fermierii au fost încurajați să crească producția oricărei culturi la alegere.

Fermierii au devenit producători în masă de orez, transformând chiar și propriile grădini vegetale în câmpuri de orez. Producția lor s-a umflat la peste 14 milioane de tone metrice la sfârșitul anilor 1960, rezultat direct al unei suprafețe cultivate mai mari și al unui randament crescut pe unitate de suprafață datorită tehnicilor de cultivare îmbunătățite.

S-au dezvoltat trei tipuri de gospodării agricole: cele care se ocupă exclusiv de agricultură (14,5% din cele 4,2 milioane de gospodării agricole din 1988, de la 21,5% în 1965); cele care obțin mai mult de jumătate din veniturile lor din fermă (14,2% în scădere de la 36,7% în 1965) și cele care se ocupă în principal de alte locuri de muncă decât cele agricole (71,3%, în creștere față de 41,8% în 1965).

Pe măsură ce tot mai multe familii de ferme s-au îndreptat către activități neexploatatoare, populația fermelor a scăzut de la 4,9 milioane în 1975 la 4,8 milioane în 1988.

Rata de scădere a încetinit la sfârșitul anilor ’70 și ’80, dar vârsta medie a fermierilor a crescut la 51 de ani până în 1980, cu douăsprezece ani mai mare decât angajatul mediu industrial.

Și astăzi femeile agricultori sunt peste numărul fermierilor de sex masculin. Datele guvernamentale din 2011 au arătat că femeile erau mai mult de trei sferturi din totalul celor care se ocupau cu agricultura.

George Scripcariu

Una dintre cele mai cunoscute trusturi de presă din Japonia, Mainichi, a scos pe piață în 2016 o ediție specială, limitată, a unui ziar reciclabil. Ideea a fost pusă în practică în colaborare cu o agenție de publicitate și a avut menirea de a atrage atenția asupra faptului că este nevoie de mai multă protecție a mediului înconjurător și de mai multă implicare în ceea ce privește reciclarea.

Ziarul a fost făcut dintr-un mix de hârtie reciclabilă, apă, flori de mici dimensiuni, semințe de ierburi, iar cerneala folosită pentru imprimare a avut în compoziția sa un fertilizant pentru plante. Cert este că ziarul a avut un succes extraordinar, astfel încât această variantă ecofriendly a fost păstrată. Ulterior au fost realizate patru milioane de copii pe zi ale ziarului verde. Adică echivalentul a 700.000 de dolari. După ce este citit, bucățele mici rupte din ziarul verde pot fi puse, spre exemplu, într-un ghiveci și udate consecvent. Într-un final, după câteva săptămâni de așteptare, dintre litere vor răsări plăntuțele. Și iată că nimic nu se pierde, totul se transformă!

(L.Z.)