Irigaţiile, încă un vis neîmplinit

Scriam cu ceva ani în urmă în acest spațiu despre nevoia de apă în câmp pentru asigurarea realizării unor producții stabile. Și mai spuneam atunci că nimic nu poate constitui prioritate înaintea asigurării securității alimentare.

Ei bine, după aproape zece ani mai nimic nu s-a întâmplat în sensul celor apreciate la vremea respectivă.

Mă întrebam atunci – o fac și acum – cum ar fi să mă trezesc într-o zi și să aud pe toate canalele de ştiri că România este pe primul loc în Europa la producţii agricole obţinute, că are cea mai mare suprafaţă agricolă amenajată hidroameliorativ, inclusiv cu scopul protejării mediului, şi că a devenit de ceva vreme una dintre cele mai căutate destinaţii ale investitorilor, evident, nu doar străini.

Ar fi, cu siguranţă, posibil un astfel de scenariu dacă am avea guvernanţi responsabili, cu experienţă şi viziune, care să ştie cum să prioritizeze lucrurile nu doar pe hârtie, ci şi prin proiecte efectiv implementate în teritoriu.

La începutul anilor ’90 niciunul (dintre cei care au luat frâiele ţării în mână) n-a ştiut sau mai degrabă n-a vrut să valorifice proiectele valoroase elaborate până atunci, proiecte pe care nu trebuia decât să le eficientizeze şi să le actualizeze tehnologic.

Dar vremea a trecut şi ţara parcă nu-şi găseşte calea. Luptele politice, goana după putere fac să se uite de nevoile celor cărora li s-au... cerşit voturile la alegeri.

Revenind la priorităţi, un guvern responsabil pentru administrarea ţării ar trebui, spun specialiştii neancoraţi politic, să înceapă cu infrastructura şi irigaţiile. Infrastructura – pentru a se facilita accesul în zonele de interes economic şi turistic, suficient de multe pentru a aduce plus-valoare comunităţilor, irigaţiile – pentru a exploata la maximum potenţialul agricol de care ţara dispune din belşug. Să nu mai vorbim de angrenarea economiei în ansamblu, pe orizontală şi verticală.

Mă simt obligat să reamintesc – pentru a nu ştiu câta oară – că apa este principalul factor limitativ al producţiei agricole, iar, în condiţiile în care anii secetoşi se succed la intervale din ce în ce mai scurte, asigurarea acesteia pentru culturile agricole este din ce în ce mai acută.

România, din fericire – spun iarăși pentru a nu știu câta oară – dispune de numeroase bazine hidrografice şi, ca urmare, de imense cantităţi de apă care, bine şi raţional valorificate prin sisteme de aducţiune poate nu întotdeauna simple, ar putea rezolva problema fluctuaţiei nivelurilor de producţie, cu consecinţe benefice asupra... siguranţei naţionale până la urmă. Nu-i puţin lucru să asiguri hrana necesară propriului popor, ba chiar să poţi şi controla pieţe cu produse agroalimentare.

Pe de altă parte, asigurarea apei pe terenurile agricole, alături de perdelele forestiere de protecţie şi alte lucrări hidroameliorative, ar putea contribui substanţial la îmbunătăţirea mediului, la limitarea fenomenului de deşertificare etc. Sunt lucruri ușor de înțeles, dar se pare greu de prioritizat, de așezat înaintea intereselor individuale, de grup sau politice.

Să sperăm totuşi că raţiunea va învinge şi... irigaţiile – ca să mă refer doar la acestea – nu vor rămâne doar un vis.

Ion BANU