În lucrarea Sarea în preistoria României, semnată de dr. Dan Monah, una dintre personalitățile marcante ale arheologiei preistorice, se afirmă că geologii români au inventariat în țară peste 300 de mari depozite de sare, ce acoperă o suprafață de circa 30.000 kmp. Acestea sunt grupate în două mari zone salifere: prima, în exteriorul arcului carpatic, se întinde din nordul țării (Suceava) și până prin Valea Jiului, trecând prin Carpații de Curbură, pe o bandă care ar însuma 1.500 km și o lățime de câțiva kilometri; a doua, în Transilvania, care ar ocupa în jur de 16.200 kmp. În afara acestora mai sunt câteva zăcăminte importante în Maramureș și în Moldova, în afara Carpaților, la Ibănești – Dorohoi și la Hârlău.

Sarea se pare că ar fi exploatată pe teritoriul României de azi de prin anii 6000 î.Hr. Două situri de valoare excepțională din județul Neamț stau mărturie: Lunca (Vânători) și Țolici (Petricani); pentru primul, așezat pe linia zăcământului de la Oglinzi, cercetătorii de la Muzeal Județean Neamț și Universitatea din Regensburg (Germania) au stabilit vechimea prin anii 6050 î.Hr., iar pentru al doilea datarea este localizată în perioada 6.000-3.500 î. Hr. De asemenea, cercetările de la Băile Figa (Bistrița-Năsăud) au scos la lumină, conservate ideal, instalații de lemn de acum 3.000 de ani, jgheaburi mari, troace, lopeți, baroase decupate din trunchiuri de copac, vase de lemn și ciocane masive de minerit realizate din piatră, toate utilizate la exploatarea sării. Evident că dacii exploatau sarea înainte de cucerirea romană. Dar aceștia au venit cu un plus de tehnologie, atât cât putea fi, în acele vremuri, iar urme ale salinelor romane s-au găsit la Ocna Sibiu, Ocna Mureș, Cojocna, Sic, Ocna Dej, Domnești, Mărtiniș, Ocnele Mari, Mănastur, Bata, Reteag, Ciceu, Cristur, Arpas, Beclean etc.

Sarea, azi

Venind în zilele noastre, Societatea Națională a Sării-Salrom are în exploatare 7 saline, corespunzătoare sucursalelor din subordine: Slănic (Prahova), Râmnicu Vâlcea (Vâlcea),Târgu Ocna (Bacău), Praid (Harghita), Cacica (Suceava), Ocna Dej (Cluj) și Ocna Mureș (Alba). Alte saline și-au pierdut interesul pentru exploatare (închise), dar nu și din punct de vedere turistic: Turda (Cluj), Coștiui (Maramureș), Ocna Șugatag (Maramureș), Rona de Sus (Maramureș), Ocna Sibiului (Sibiu), Cojocna (Cluj), Sic (Cluj), Doftana (Telega, Prahova). Dincolo de importanța economică a exploatărilor de sare, că mai sunt sau nu active, acestea au avut două efecte majore de-a lungul timpului: pe lângă saline s-au consolidat și dezvoltat localități urbane importante; proprietățile curative inclusiv ale apelor sărate au transformat aceste așezări într-o reală industrie turistică. În cele ce urmează vom scrie, pe scurt, despre exploatările active.

Slănic Prahova

Zăcământul, cu vârsta fixată prin Tortonian Superior, se întinde pe o suprafață de 10 kmp. Începuturile istoriei salinei datează din jurul anului 1685, când spătarul Mihail Cantacuzino, realizând potențialul zonei, a cumpărat moșia Slănic, deschizând mina Valea Verde (1688), apoi Baia Baciului (1689-1691). Ulterior, aproape până în zilele noastre, s-a exploatat sare din minele Mihai, Carol, Unirea și Victoria. Minea Unirea (208 m adâncime) a devenit, după ce s-a închis, cel mai important obiectiv de vizitat din stațiune, având în adâncuri camere amenajate, busturi în sare ale lui Burebista, Traian și Decebal, Mihai Viteazul și Mihai Eminescu, terenuri de sport, locuri de joacă pentru copii, carting, jocuri mecanice, spațiu delimitat pentru tratament. Dar la fel de căutate sunt, în ordine, Baia Baciului și Baia Roșie, ambele concesionate, Baia Verde (domeniul public) și Muntele Verde, precum și baza de tratament.

Râmnicu Vâlcea (Ocnele Mari)

Conform descoperirilor arheologice, pe aceste locuri s-a aflat vestitul centru tribal „Buridava“, despre care a scris istoricul grec Ptolemeu. Exploatarea de la Ocnele Mari este cumva localizată în timpul domniei lui Constantin Brincoveanu. Primele „găuri“ sunt săpate la Cărpiniș, dar acestea se surpă, lăsând loc lacului „Din Brazi“. Mai târziu se efectuează altele, din care se exploateză 15 ani, dar și acestea se prăbușesc, formând „Balta Roșie“. Apar, cu timpul, minele Sf. Ioan Vechi, Sf. Ioan cel Nou, Pavel (1 Mai). Din 1993 au început lucrările la mina nouă din punctul Cocenești. Salina Ocnele Mari oferă condiții de relaxare, agrement și tratament (sport, spații de joacă, restaurant și cramă, un magazin de souveniruri și de băuturi răcoritoare, fast-food, tratament), dar foarte vizitată este biserica cu hramul Sf. Varvara și Sf. Gheorghe. În afară se găsesc, foarte cătate și acestea, ștrandurile Ocnele Mari și Ocnița.

Târgu Ocna, Bacău

Cea mai veche mărturie scrisă despre zăcământul de sare de la Tg. Ocna datează din anul 1380. Este, de fapt, un hrisov domnesc din care rezultă plata unei catități de 2.000 ocale de sare pentru construcția unui pod de piatră. Dezvoltarea exploatarii este pusă apoi pe seama domnitorului Ștefan cel Mare, acesta întărind privilegiul acordat ctitoriei de la Putna de a se aproviziona cu sare de la Târgu Ocna. Prin secolul al XVIII-lea, ocnașii condamnați la muncă pentru grave delicate stăteau în adâncul minei zile în șir; Grigore Ghica a fost atât de impresionat de soarta acestora încât a luat primele măsuri de cazare a lor în afara ocnei. Exploatarea s-a realizat în minele Moldova Veche (mina Carol I), Moldova Nouă (mina Carol II), Pilot (aici a funcționat, în perioada 1974-2005, un sanatoriu), Trotuș și Unirea. Din punct de vedere turistic, este exploatat orizontul IX al minei Trotuș, amplasat la 240 m adâncime și desfășurat pe 13.000 mp. În adâncuri se găsește o biserică ortodoxă, spații pentru activități sportive și de joacă, jocuri mecanice, punct de prim ajutor, lac cu apă sărată și cascadă, iar în afară, baza de tratament a fost completată cu ștrand, un muzeu al sării etc. (Va urma)

Primele atestări documentare

În analiza „Exploatarea zacămintelor de sare din România”, prof. univ. dr. ing. Dumitru Fodor, membru titular al Academiei de Științe Tehnice din România, scrie că primele documente care semnalează existența unor ocne de sare s-ar referi la Turda (1075), Rona și Ocna Șugatag (1191), Ocna Dej (1236), Cojocna (1291) și Ocna Sibiului (1326) – în Transilvania și Maramureș și Tg. Ocna (1380), Trotuș (1.570), Ghitioara (1557), Ocnele Mari (1408), Ocnele Mici (1517), Telega (1563) – în Moldova și Țara Românească. Mai târziu apar exploatări la Praid, Vișeu, Câmpulung pe Tisa, Teișani, Sărari, Grozesti, Ibănești etc. Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, în Transilvania se produceau anual 100.000 tone de sare, în Țara Românească – 8.000 tone, iar în Moldova, în jur de 13.000 tone. În anul 1938, producția României Mari se ridica la 350 000 de tone sare, iar prin anii 1990-2000 cantitatea de sare solidă era de 2 milioane tone/an, iar cea de sare în soluție depășea 3 milioane tone/an.

Maria BOGDAN