Adama 04 mai 2020
update 29 May 2020

Omul care „plantează“ speranță

  • Publicat în Magazin

Mă cutremur uneori când aud cât de înfiorătoare sunt lecțiile pe care ni le dă viața pe neașteptate. Însă niciodată întâmplător sau fără motiv. Dacă te detașezi, totuși, de aparențe, fiecare poveste dramatică are speranța ei. În întunericul disperării care ne poate cuprinde în situații-limită există întotdeauna o pâlpâire. Este acel lucru pe care trebuie să îl înveți. De aceea mă înclin de fiecare dată în fața oamenilor care au supraviețuit dramei lor și care au transformat sfârșitul poveștii într-un început. Ma Sanxiao este un bătrân veteran chinez în vârstă de 70 de ani. În 1974, în timp ce era soldat, a fost suferit o infecție a sângelui care s-a înrăutățit în timp. În 1985 i-a fost amputat piciorul drept, iar în 2005 piciorul stâng.

Părea că viața normală s-a terminat. Și poate că așa ar fi fost. Dacă nu și-ar fi înțeles lecția, ar fi fost condamnat pentru totdeauna la suferință și întuneric. Dar a ales lumina speranței. Și, mai mult decât atât, citindu-i povestea am înțeles că a „plantat“ și în sufletul meu speranță. Constrâns de o situație financiară precară, Mao a trebuit să găsească soluții pentru a-și cumpăra tratamentul medicamentos și pentru a-și susține familia.

În pofida handicapului său a început să planteze copaci pe care să îi valorifice pentru masa lemnoasă. Acesta a fost începutul pentru că Mao Sanxiao a găsit prin plantarea copacilor o modalitate de a-și elibera cumva sufletul de povara dramei sale. Astfel, a transformat necesitatea în vocație. A început să urce pe muntele Taihang și să îl reîmpădurească. Până astăzi, bătrânul a plantat mai mult de 17.000 de copaci. Aproape fiecare zi a bătrânului veteran începe la ora 5 dimineața și își petrece fiecare oră, până aproape de apusul soarelui, în sălbăticia muntelui. Doar el, muntele, copacii și speranța. Odată ce ajunge în zona unde va planta copacii, Mao Sanxiao își scoate protezele. Nu se consideră nicidecum un proscris, ci un luptător veritabil. Chiar dacă experiențele sale în sălbăticia muntelui l-au pus de multe ori în pericol, bătrânul spune că atât timp cât va trăi va continua să planteze copaci pentru generațiile viitoare. „Pentru mine nu sunt copaci. Sunt soldați pe care îi am în subordine. Și ei mă fac să mă simt împlinit.“

Laura ZMARANDA