Maestrul din spatele Ansamblului „Maria Tănase“, din Craiova

S-a născut pe strada Călușari. Nume predestinat, veți spune. Și chiar așa s-a întâmplat. Ionel Garoafă a fost dansator, mai apoi coregraf, iar acum este maestru-coregraf și șeful secției de dansuri populare la unul dintre cele mai puternice ansambluri folclorice din România, „Maria Tănase“, din Craiova. Dacă atunci când se află pe scenă aplaudați și vă fascinează acuratețea, ritmul, pasul, sincronizarea dansatorilor de la acest ansamblu, trebuie să știți că-n spate stau, dincolo de dăruirea și talentul membrilor trupei, munca, studiul, știința, intuiția și imaginația maestrului Garoafă. L-am văzut la treabă, adică predând și învățând deopotrivă de la alții pași, mișcări, teorie, la ediția din această toamnă a Colocviului național al dansului tradițional românesc.

– Deunăzi vreme se spunea, dle Ionel Garoafă, că dansatorii aveau cel mai mare succes în turneele din străinătate. Acasă e un pic altfel, laurii sunt culeși de soliștii vocali, iar trupa de dans popular e trecută cumva în plan secund.

– Cam așa se întâmpla și e valabil și acum la concertele din afara țări: dansatorii, cu varietatea costumelor și a jocurilor, prin specificitatea obiceiurilor și tradițiilor populare, prin ritm și spectacolul în sine captează atenția și aplauzele. Și acasă, în festivalurile de profil, dansul popular este apreciat, dar poate nu atât cât soliștii. Ca mediatizare lucrurile stau la fel. Ansamblurile sunt prezente pe micul ecran în măsura în care sunt transmise spectacolele, dar în emisiuni speciale, mai rar.

– Dansul, ca oricare act artistic, și coregrafia, care înseamnă creație, presupun talent, dăruire, pasiune. La dvs. cum s-au petrecut lucrurile, cum a venit plăcerea de a dansa? O plăcere transformată, iată, în zeci de ani de profesie.

– Eram elev în primul an la Liceul Teoretic „Tudor Arghezi“ din Craiova. Făceam sport de performanță, la lupte libere, pesemne și din această cauză eram mai legat. Un profesor a făcut o selecție a băieților după înălțime, nu după eventuale aptitudini, și ne-a trimis la Școala Populară de Artă, unde l-am avut profesor pe cunoscutul Stelian Cebucescu. Fiindcă deja eram prea mulți, s-a mai făcut o nouă triere, iar eu am intrat între primii 20 de dansatori ai școlii. M-a ajutat – de fapt, acest lucru mi-a prins bine toată viața – faptul că părinții mei m-au dat de la vârsta de 10 ani la acordeon. Aveam ceea ce se cheamă ureche muzicală. La școala am făcut dans modern și dans popular și de atunci a început viața artis­tică pe scenă. Tot la acea vreme am realizat că, dacă vreau să ajung sus, trebuie să muncesc foarte mult. După absolvirea liceului m-am angajat la Întreprinderea de Utilaj Greu și acolo am înființat, împreună cu președintele de sindicat, Mircea Bîrchi, Ansamblul „Jianca“, o trupă foarte puternică în anii '87-'90; țin minte că am luat trofeul renumitului festival de la Sibiu, „Cântecele Munților“. A venit Revoluția, nimeni n-a mai vrut să facă folclor, știți cum a fost, ajunsesem să nu mai avem niciun ansamblu profesionist în Craiova, ci doar mai multe echipe de amatori. Eu am activat la Ansamblul „Trandafirul“ de la Centrul Județean pentru Cultură, am plecat în primele turnee în străinătate (Bulgaria, Moldova, Serbia, Olanda), iar când s-a înființat Ansamblul „Maria Tănase“, în 1992, am trecut și eu acolo; am plecat de la opt perechi de dansatori, am ajuns la 13, iar din 2010, după restructurări, am rămas 11 perechi, 16 instrumentiști, 12 soliști vocali, tot ceea ce are mai bun Oltenia în materie de cântec (Niculina Stoican, Mariana Căpitănescu, Constantin Enceanu, Petrică Mâțu Stoian etc.). În cadrul ansam­blului am fost întâi dansator, în 1995 am devenit asistentul maestrului Marin Badea, iar când dânsul s-a retras, prin anii ’97-98, am fost numit coregraf. Am urmat apoi cinci ani cursurile Academiei de Dansuri Folclorice, iar de 18 ani sunt șeful secției de dans.

– 18 ani care au însemnat ce?

– Cam două spectacole/an în premieră, 36 în total, turnee în țară și străinătate, am fost peste tot în Europa, dar și în Asia, unde prezentăm inclusiv dansuri ale țărilor gazdă. Avem 480 de costume populare din toate zonele etnofolclorice ale țării și din tradiția altor state (Rusia, Germania, Bulgaria, Ungaria, Serbia). Am deschis o școală de dans, am șapte ansambluri de copii în mai multe localități, merg și predau acolo după conceptul meu coregrafic. Mulți dintre elevii pe care i-am preluat la 10 ani sunt acum dansatori profesioniști la „Maria Tănase“. Am scris o piesă de teatru, i-am făcut regia și coregrafia, interpretez și un rol, pe cel al Măscăriciului, e un fel de teatru interactiv pentru copii. Se numește „Nunta prințesei bosumflate“. Prima parte, „Prințesa bosumflată“, a fost scrisă de regretatul direc­tor Ion Șerban, a avut succes mare la copii, dar ei așteptau și nunta, așa că, într-o seară, m-am dus acasă și am pus pe hârtie partea a doua, e un spectacol cerut și iar cerut, în care copiii învață despre tradiție și obiceiuri, văd costume populare. Pe urmă am mai deschis, tot pentru copii, o școală de dans în cadrul Ansamblului „Maria Tănase“; suntem în primul an de studiu.

– Mereu se spune că folclorul n-ar mai avea viitor, că se disipează tradiția în tot felul de creații care n-au nimic în comun cu autenticul. Dvs. vorbiți însă despre copii care îmbrățișează dansul, deci dorință ar exista. Care este realitatea?

– În Dolj copiii chiar vin la dans. La clasele pe care eu ori colegii mei le avem în județ sunt câte 30-40 de elevi înscriși. A fost mult până ne-am prezentat cu prima trupă într-un spectacol – televiziunile locale și centrale au avut un rol important în a mediatiza evenimentul; au văzut și alți primari și au dorit și ei ansambluri în comunele lor. În clipa de față avem cam 15 formații pe care le consiliem sau coordonăm. Și e foarte bine pentru că, iată, vin din urmă tineri talentați, care-i pot înlocui oricând pe cei plecați. Fiindcă, să știți, din cauza salariilor mici (minimul pe economie), inclusiv de la noi pleacă dansatori, e un schimb continuu între generații.

– Tot ceea ce vedem noi pe scenă, produsul finit adică, dansul ca atare vreau să spun, are în spate munca instructorilor, aranjamentul coregrafic, sute de ore de repetiții. Cum se alege dansul astfel încât să fie păstrat filonul popular?

– La Ansamblul „Maria Tănase“ avem, slavă Domnului, peste 200 de lucrări de specialitate, cu dansuri din toate zonele țării, pe care le punem la dispoziție celor care vor să facă treabă de calitate. Și o să vă mirați, dar surse pentru a învăța suite și jocuri populare există și astăzi. Depinde și de cel care le transpune coregrafic pe scenă. La noi, din fericire, sunt încă vetre folclorice bogate. Tot ceea ce a creat țăranul român e știința poporului. Sunt jocuri care au preluat numele a ceea ce au cântat oamenii. În ceea ce mă privește, sunt un pic mai nonconformist. Totul e să îndrăznești. Le spun și colegilor: ai structura muzicală, accentele care dau ritmul și pasul, ia și creează! Eu am câteva dansuri care-mi poartă numele; unele sunt rezultatul unor structuri muzicale atipice, dar fascinante ca prezență scenică, dansuri preluate deja și de alte ansambluri. Pe urmă, de cinci ani lucrez la altceva. Am fost profesor la Școala Populară de Artă și am văzut că există un mare gol de informație, nu avem nicăieri o programă școlară, o ordine de predare teoretică și practică a dansului. În puțin timp o să fie gata și zic că am mai pus o cărămidă la această misiune a noastră, a coregrafilor, de a păstra, (re)crea și transmite dansul popular așa cum este el, esență a ființei noastre românești.

Maria BOGDAN

Revista Lumea Satului nr. 1, 1-15 ianuarie 2017 – pag. 50-51