Primarii din ţară susţin că nu îi afectează noua ordonanţă a Guvernului care prevede ca subvenţiile pentru întreţinerea păşunilor să fie luate de fermierii care le întreţin şi nu de fermierii inventaţi „pe hârtie“, pentru că păşunile sunt deja concesionate în multe cazuri. Reprezentanţii asociaţiilor de fermieri se tem însă că banii vor intra tot în buzunarele primarilor, dar pe căi ocolite – prin asociaţii de crescători de animale constituite ad-hoc, care subînchiriază apoi adevăraţilor fermieri.

Guvernul a aprobat recent ordonanţa de urgenţă cu privire la pajiştile permanente care stabileşte că subvenţiile nu vor mai fi îndreptate spre primării, ci spre utilizatorii păşunilor.

„Primăriile şi consiliile locale vor primi subvenţii pe suprafaţă numai dacă nu există cereri din partea fermierilor. Dacă nu există în anumite comune fermieri sau crescători de animale care să solicite subvenţiile, primăria are obligaţia, prin consiliile locale, să ceară aceşti bani pentru întreţinerea păşunilor respective“, a afirmat ministrul Agriculturii, Daniel Constantin.

Ordonanţa prevede că pajiştile aflate în domeniul public şi privat al comunelor, oraşelor, respectiv municipiilor pot fi utilizate atât de către persoanele fizice, cât şi de cele juridice, care cresc animale. Actul normativ a introdus obligativitatea ca utilizatorii pajiştilor să aibă animalele înscrise în Registrul Naţional al Exploataţiilor, făcându-se legătura între utilizatorii pajiştilor şi scopul utilizării pajiştilor, respectiv asigurarea hranei animalelor.

Lucrările de întreţinere a pajiştilor şi a utilităţilor zoopastorale se vor efectua de către crescătorii de animale care le folosesc şi vor fi cuprinse în contractele de concesiune sau închiriere, proporţional cu efectivele de animale deţinute în exploataţie, pe o perioadă de maximum 5 ani.

Crescătorii se tem de asociaţiile „căpuşă“

Reprezentanţii crescătorilor de animale privesc cu scepticism ordonanţa de urgenţă şi cred că banii se vor întoarce tot la primari, dar pe căi ocolite.

„Majoritatea primăriilor văd subvenţia ca pe o sursă de venit. E adevărat că nu mai iau banii direct. Au făcut tot felul de asociaţii căpuşă formate din consilierii primarului, prieteni, secretare, şeful de post din comună. Şi uite aşa, asociaţia Ciobănaşul, care n-are nicio oaie, subînchiriază păşunea adevăraţilor ciobani“, susţine Ioan Agapi, directorul executiv al Federaţiei Agricultorilor de Munte Dorna din Suceava.

Primarii nu neagă că au mai existat astfel de situaţii, dar oricum cei care au „greşit“ au plătit.

„Banii de subvenţii nu au cum să fie luaţi de primării. Am avut acum doi ani un caz. O primărie de pe la noi a luat banii de păşuni şi apoi a avut controale peste controale pe cap“, afirmă Dorin Magda, primarul comunei Cârţişoara, judeţul Sibiu.

Şi primarul de la Bucium, județul Alba, recunoaşte că există cazuri de primării care au luat subvenţii, dar şi de crescători care au dat o altă folosinţă fondurilor. O situaţie mai aparte a fost semnalată chiar la el în judeţ, la Câmpeni.

„În restul ţării subvenţiile au fost luate de primării, dar la noi, la Alba, nu le-au luat primăriile, ci s-au dus direct către asociaţiile de crescători de animale. Trebuie ştiut că, dacă nu sunt administrate bine fondurile pentru pajişti, se duce totul de râpă. La Câmpeni (judeţul Alba – n.r.) şi-au luat maşini şi şi-au renovat casele cu banii de la pajişti. La noi, cei care au preluat pajiştile s-au ocupat de ele, le-au curăţat şi au făcut adăpători, dar nu le-au şi împrejmuit“, declară Cornel Năbău, primarul comunei Bucium din judeţul Alba.

Din păcate, au existat şi situaţii de primari care şi-au însuşit ilegal subvenţiile pentru păşuni. Un exemplu este primăria din Smeeni (judeţul Buzău), unde fostul primar nu a împrăştiat niciun îngrăşământ pe terenuri, subînchiriate la cunoscuţi pe criterii strict politice, după cum a relatat presa locală. Ulterior, primarul a reuşit să dea cu îngrăşământ într-o singură noapte, de teamă să nu fie  amendat de oficialităţi.

Primarii vor reguli mai clare de cheltuire a banilor

Reprezentanţii primăriilor spun că este necesar să fie extinse categoriile de lucrări pentru păşuni, care pot fi realizate cu banii din subvenţii, fiind necesară stabilirea unor reguli mai clare de cheltuire a banilor.

„Trebuie nişte reguli mai clare şi mai uşor de aplicat cu privire la investiţiile pe care le pot face oamenii pentru amenajarea păşunii. Sunt numeroase lucrări care nu sunt exemplificate clar de regulamentele APIA. Sunt zone în care nu ai apă şi trebuie să tragi conducte, dar acest gen de investiţie nu este cuprins în plan“, declară Grigoraş Păstrăv, primarul comunei Comăneşti, judeţul Suceava.

Tot el afirmă că „este dificil de cheltuit banul de subvenţii“, mai ales că mulţi crescători realizează lucră­rile pe cont propriu.

„Există lucrări clar stipulate care trebuie executate. E adevărat că omul le face în regie proprie şi se vede de la an la an cum îşi modernizează şi îşi îmbunătăţeşte ferma şi utilajele“, precizează Păstrăv.

Există şi zone în care lucrurile merg bine

La Moeciu, județul Brașov, de exemplu, pășunile au fost concesionate de mai multă vreme şi nu sunt probleme.

„Să știți că pe noi nu ne afectează ordonanța asta pentru că subvenția mergea și până acum la utilizatori. Am avut șapte pășuni pe care le-am scos la licitație. Le-au luat șapte utilizatori care le administrează. Este treaba lor cum se descurcă. Fiecare a făcut lucrările necesare. (...) Efectivele de animale au scăzut dramatic la noi în ultima perioadă, dar tot mai sunt în comună vreo 2.000 de capete de bovine și 10.000 de ovine pentru că animalele fac parte din tradiția locului. Pajiștile au fost întreținute, dar nu s-a pus niciodată problema împrejmuirii, pentru că vorbim, în total, de aproape 500 ha de pășune“, spune Niculaie Clinciu, primarul comunei Moeciu, județul Brașov.

Primarii susţin că nu se pune problema ca lucrările de întreţinere a păşunilor să nu fie efectuate, în condiţiile în care în fiecare an starea aces­tora este verificată de reprezentanţii APIA, instituţie prin intermediul căreia ajung banii.

„Noi am concesionat pajiştile către crescătorii de animale încă din 2009, când au fost luaţi în evidenţă de APIA. S-a luat atunci decizia în consiliul local să fie concesionat izlazul individual pentru toţi proprietarii de animale din comună pentru că primăria nu are creşterea de animale printre atribuţiile legale. Cei care au luat pajiştea în concesiune sunt obligaţi de APIA, unde s-au înregistrat cu animalele, să facă toate lucrările necesare pentru întreţinere. Când depun documentele la APIA primesc un regulament cu nişte norme care precizează cum trebuie întreţinută pajiştea. Aceste lucrări trebuie făcute pentru că, cel puţin din 2008 încoace, nu a fost niciun an în care să nu vină cineva de la APIA să verifice starea păşunii“, declară Grigoraş Păstrăv, primarul comunei Comăneşti. 

La Cârţişoara, judeţul Sibiu, în schimb, pajiştile montane sunt arendate de un singur cioban care se îngrijeşte de oile comunei.

„Păşunile de la noi au fost date de mult în arendă. Noi avem pajişti alpine pe care le dăm cu contract de arendă şi primim chiria. S-a făcut licitaţie şi a câştigat-o cineva de aici, care ia toate oile de la toată lumea şi merge cu ele pe munte. La noi nu se fac cine ştie ce amenajări pentru că e gol alpin şi are şi regim de rezervaţie. Nici jnepenii nu pot fi tăiaţi fără autorizaţie. Pajiştile sunt întreţinute, pur şi simplu, prin păşunare 2-3 luni pe an“, afirmă Dorin Magda, primarul comunei Cârţişoara, judeţul Sibiu.

Marius ŞERBAN
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.11, 1-15 IUNIE 2013

Animalele de companie sunt o bucurie, dar şi o obligaţie. Acestea se pot îmbolnăvi, iar multe boli se transmit la om cu consecinţe grave. De aceea, deţinătorii de animale au nu numai o obligaţie morală, ci şi legislativă de a le proteja şi a le asigura bunăstarea: un adăpost corespunzător, hrană şi apă suficiente, posibilitatea de mişcare, îngrijire şi atenţie, precum şi asistenţă medicală.

Extrem de importantă, prevenirea îmbolnăvirilor la animale se face printr-un complex de măsuri: deparazitarea internă și externă. Astfel, ne referim la igienizarea adăposturilor prin dezinfecții cu DECONTAMINOL, CATIOROM şi PURSEPT; dezinsecții cu ROMPARASECT 5% și deratizări cu RATITOX F și BRODITOP.

Vaccinarea animalelor este singura modalitate de prevenție pentru unele boli infecțioase.

CÂINII ŞI PISICILE se vor deparazita intern de 4 ori pe an, cu PARACAN, ROMBENDAZOL SUPER, TOTAL (comprimate), iar extern (pentru purici și căpușe), lunar cu PARAKILL.

În ceea ce privește mâncarea pentru câini și pisici, compania ROMVAC comercializează o hrană specială super premium și premium din gamele Nature’s Protection și Araton. Această hrană, pe lângă faptul că este un produs ușor digerabil și gustos, este unică în Europa prin calități speciale, grație unui component natural numit MicroZeoGen. Acesta stimulează sistemul imunitar, eliminarea toxinelor din organism, având impact pozitiv asupra articulațiilor și sistemului osos, conferind blănii un aspect lucios etc.

Vaccinarea câinilor trebuie să înceapă de la vârsta de 6 săptămâni, contra parvovirozei, cu vaccin CANIPARVOVAC, și se continuă, conform unei scheme de vaccinare, cu vaccinul TETRAVALENT LCHP (contra parvovirozei, jigodiei, hepatitei infecțioase canine și leptospirozei) și RABIROM I (contra turbării). Vaccinarea cu Tetra­valent şi Rabirom I se face anual, toată viața animalului.

La pisică, vaccinarea începe tot la vârsta de 6 săptămâni cu vaccin contra panleucopeniei, apoi la vârsta de 3 luni cu Rabirom I, vaccinare care se va repeta anual.

IEPURII sunt animale rozătoare care, deși în aparență sunt mai puțin pretențioși, necesită neapărat vaccinare cu MIXOHEMOVIROVAC contra bolii hemoragice și a mixomatozei, două boli mortale.

CHINCHILLELE sunt animale rozătoare care în habitatul lor natural au o viață mult diferită față de cea din captivitate. De aceea, acestea necesită o atenție deosebită, iar hrana trebuie să fie una specială, reprezentată din concentrate granulate, care asigură necesarul de vitamine și minerale, comercializate și de ROMVAC. Trebuie să se știe că legumele și fructele proaspete pot să le provoace diaree din cauza unei fermentații excesive la nivelul tubului digestiv.

PĂSĂRILE DE COLIVIE (peruși, papagali) pot fi infestate cu diferiți paraziți interni care se localizează în gât, tubul digestiv etc., cauzând păsării grave îmbolnăviri. Deparazitarea internă se face ca la orice pasăre cu ROMBENDAZOL F.

Important de știut este că aceste păsări se pot îmbolnăvi de o boală gravă, care se poate transmite și la om, numită Psitacoză sau „febra papagalilor“. Tratamentul se face cu antibiotice pe bază de oxitetraciclină în diferite formule: OXIFURAN, GALIPROTECT C, ROMIGAL.

Hrana comercializată de către ROMVAC din gama FINKO pentru păsări este una specială, care le asigură vitaminele, mineralele și aminoacizii necesari pentru o nutriție echilibrată.

ROMVAC Company SA, cu o experiență de patru decenii în medicina veterinară, vă oferă o gamă largă de medicamente și vaccinuri atât pentru animalele de companie, cât şi pentru cele de interes economic.

Dr. Viorica CHIURCIU, medic veterinar
Doctor în ştiinţe medicale
SC Romvac Company SA
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.11, 1-15 IUNIE 2013

Şase tineri ciobani refac chiar în acest moment vechiul traseu al păstorilor valahi

de-a lungul Arcului Carpatic. Prin iniţiativa lor reînvie transhumanţa nu doar ca noţiune, ci mai ales ca mod de a trăi, după reguli strămoşeşti, în comuniune cu natura şi cu animalele alături de care convieţuiesc mai bine de trei luni. Descoperind trecutul străbunilor, tinerii au avut revelaţia iniţierii unui proiect care îşi propune să transforme mutarea oilor de la şes la munte sau de la sud la nord într-un eveniment, în felul acesta păstrând şi promovând cultura pastorală.

O întâlnire care a răscolit amintiri

Ideea pornirii proiectului care astăzi poartă numele de Transhumanţa 2013 a venit absolut întâmplător, în urma unei întâlniri între câţiva oieri români şi polonezi aflaţi la un târg de produse tradiţionale sub egida slow food, organizat la Torino, în Italia. „Bazele proiectului au fost puse în 2010, când ne-am întâlnit cu partenerii noştri de acum din Polonia. Primul schimb de replici între noi a fost: «Cioban?», «Cioban!» şi apoi ne-am dat seama că există foarte multe asemănări între noi. Timp de 2-3 ani, actualul preşedinte al Fundaţiei Transhumanţa Pastorală din Polonia şi unul dintre cei 6 păstori plecaţi în transhumanţă din România în Polonia şi-a studiat arborele genealogic şi a descoperit că în secolul al XVIII-lea strămoşii lui, care se trag din zona Haţeg – Hunedoara s-au stabilit în sudul Poloniei, satul Koniakow. Iată suficiente motive pentru a porni un proiect care nu va ţine cont de graniţe, ci va uni câteva state prin tradiţia unei meserii, pe care s-a bazat întreaga civilizaţie aflată de-a lungul lanţului carpatic. Regulile strămoşeşti, respiraţia pământului, ritmul aproape liturgic al vieţii omului aflat în comuniune cu natura pot părea unui „simplu spectator“ urban anacronice, după cum spun reprezentanţii Asociaţiei Transhumanţa România. Totuşi, trezirea acestor amintiri face să vibreze coarda cea mai profundă a fiinţei, pentru că ating vrând-nevrând copilăria pierdută a omenirii.

Ritualul plecării

Sâmbătă, 11 mai, ne-am deplasat şi noi în satul Rotbav, judeţul Braşov, pentru a asista la momentul plecării celor 2 ciobani români, Silviu Căţean şi Cristian Suciu, alături de alţi 2 ciobani din Polonia, însoţiţi de 300 de mioare, 3 măgari şi 6 câini. De la ei am aflat că vor parcurge 1.400 km trecând prin România, Ucraina, Slovacia, Republica Cehă şi Polonia. Călătoria va dura aproximativ 100 de zile, din mai până în septembrie. Convoiul va străbate judeţele Braşov, Cluj, Mureş, Sălaj, Maramureş, Satu Mare, apoi va ieşi din ţară pe la Halmeu, în Ucraina. Acolo ciobanii noştri vor dona comunităţii de huţuli cele 300 de oi, care vor fi înlocuite de o altă turmă cu 300 de oi transportate din România în Ucraina cu un camion. Va fi momentul în care se vor alătura turmei alţi 2 ciobani ucraineni. Astfel, cei 6 vor continua drumul spre Polonia, până la finalul proiectului.

Asociaţia Transhumanţa România şi Fundaţia Transhumanţa Pastorală din Polonia, alături de partenerii Slow Food Braşov, DSVSA Braşov, Primăria Comunei Feldioara, Asociaţia Roadele Pământului şi Ambasada Republicii Polone la Bucureşti ne-au făcut părtaşi la obiceiurile şi ritualurile dinaintea plecării în transhumanţă, dar şi a pregătirii bagajelor pentru drum. Totul s-a desfăşurat aşa cum cere tradiţia. Oile au fost mulse, alese şi numărate la răscol, pentru ca apoi atât oile cât şi ciobanii, măgarii şi câinii să primească binecuvântarea preotului. Vizibil emoţionaţi de prezenţa unui număr mare de oameni dornici să-i petreacă, dar şi de gândul la drumul care îi aştepta, cei 4 ciobani (români şi polonezi) şi-au făcut bagajele în prezenţa asistenţei, atenţi şi preocupaţi să nu uite nimic din ce le va fi vital în lunga călătorie. „Am luat în desagă tot ce luau şi strămoşii noştri: cojoace, ţoale, bituşcă, cizme, ceaun, mălai, brânză, slănină. Măgarii vor fi şi bucătărie şi dormitor pentru noi“, spunea Silviu Căţean, amintind că tot greul îl vor duce aceste animale în spinare. Şi-au făcut semnul crucii şi au plecat.

O zi din viaţa unui cioban

Modernismul a născut proprietari şi a ridicat hotare care astăzi pot fi încălcate doar în cadrul unui astfel de proiect. Chiar protagoniştii lui recunosc că „transhumanţa aşa cum se făcea odată nu se mai poate face, pentru că sunt proprietăţi. Ceea ce facem noi este o nebunie, dar mergem cu puţine oi şi sper să nu avem mari probleme“, a declarat Silviu Căţean. În plus, lucrurile au evoluat atât de mult, încât pasiunea pentru ciobănit se face astăzi cu 4 x 4 şi fiind bine ancoraţi şi conectaţi cu lumea modernă prin telefoane mobile sau chiar tablete. „Eu sunt de meserie medic veterinar, iar pasiunea pentru ciobănit mi-a rămas de la bunici. E adevărat că acum suntem moderni, stăm mai mult acasă, avem maşini puternice cu care urcăm la stână. Am minţi dacă am spune că trăim pe măgari, o viaţă de nomazi“, a spus Silviu Căţean.

Totuşi, cât sunt cu oile la munte, programul este foarte exact şi riguros, desfăşurat doar după ceasul biologic al animalelor. „Dormim cam 4 ore pe noapte, ştiţi, e o vorbă: la stână şi la mănăstire nu se schimbă ceasul niciodată. Aşa că la 4.00 e deşteptarea. De la 4.00 la 6.00 mulgem oile, de la 6.00 la 6.30 mâncăm şi apoi mergem cu oile pe păşune, până la 12.00. Atunci băgăm oile la muls, operaţiune care durează o oră şi jumătate. După muls mănâncă şi ciobanii, iar oile sunt lăsate la umbră 2 ore să se odihnească. Apoi se pleacă iar pe păşune, până la ora 18.00, când se face al treilea muls. De la ora 19.30 până la miezul nopţii stăm cu oile pe păşune să mănânce“, ne-a mărturisit oierul.

Acest ritm este păstrat de veacuri şi încă dăinuie pentru că „are la bază dragostea pentru natură şi pentru fiinţa umană“, a precizat George Căţean, reprezentantul Asociaţiei Transhumanţa România, care intenţionează ca anul viitor să extindă proiectul către Ungaria, Austria şi Serbia, axându-l totodată pe produsele tradiţionale.

Patricia Alexandra POP
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.11, 1-15 IUNIE 2013

În timp ce statele lumii pompează sume uriaşe în cercetare, tehnologie şi dezvoltare pentru a se blinda în faţa concurenţei, în România sectoarele strategice ale agriculturii, şi aşa bolnave, îşi joacă ultima carte. Zilele vacii cu lapte par a fi numărate iar, în lipsa unor măsuri urgente şi radicale, îşi va da suflarea, lăsând să curgă în paharele româneşti laptele străinilor.

Unde suntem noi şi ce fac alţii?

Din punctul de vedere al numărului de animale, suntem în declin încă din anii ’90. Pe vremea aceea aveam un efectiv de 7-8 milioane de bovine, dar am ajuns să numărăm astăzi doar 800.000 de capete la nivel naţional, după cum spun reprezentanţii Federaţiei Crescătorilor de Bovine din România. Conform EuroStat, în 2010 România avea 2 milioane de bovine, dar iată că în 3 ani efectivul s-a redus cu mai mult de jumătate. „Această scădere dramatică este cauzată în principal de seceta extraordinar de severă de anul trecut, de lipsa furajelor, care i-a determinat pe foarte mulţi fermieri să dimensioneze efectivele şi, bineînţeles, de absenţa unor sisteme de susţinere şi încurajare a fermelor de vaci cu lapte“, a precizat Claudiu Frânc (foto), preşedintele FCBR.

Am putea fi mulţumiţi de această situaţie doar dacă ne-am compara cu vecinii noştri de la sud, care deţineau în anul 2012 un număr de 566.000 de bovine, dar chiar şi la ei se înregistrează o creştere cu aproximativ 20.000 de animale faţă anul 2010, conform datelor prezentate de Marin Yossifov, repre­zentantul Institutului de Ştiinţă Animală din Bulgaria, în cadrul Simpozionului RedNex. Dacă la noi şi la bulgari lucrurile scârţâie, în alte ţări fermele se supradimensionează pentru a preveni impactul crizei alimentare şi, de ce nu, pentru a pregăti asaltul asupra statelor slab productive.

Dacă Turcia avea în anul 2010 circa 11,4 milioane de rumegătoare (vaci şi bivoli), în 2012 efectivul a crescut la 12,4 milioane capete. Conform unei statistici prezentate de prof. Sema Yaman de la Institutul Central de Cercetare a Şeptelului de la Ankara, numărul de bovine a avut o creştere de 25,7% din 2002, până anul trecut.

„În toată Europa de Vest, în ţări cu tradiţie în producţia de lapte, precum Germania, Olanda, Belgia, Luxemburg, Franţa, foarte multe firme, care lucrează şi în România la ora actuală, investesc în modernizarea fermelor. Fermele de 200-300 de capete din aceste ţări îşi montează la ora actuală instalaţii, platforme rotative pentru 3.000 de capete. Acest lucru ar trebui să ne dea foarte mult de gândit în legătură cu ce se va întâmpla cu producătorii din România într-o astfel de competiţie“, a declarat Claudiu Frânc.

În timp ce competiţia ne suflă în ceafă, noi, din păcate, producem la aceleaşi costuri cu cei din Vest, realizăm aceleaşi producţii, dar modul de susţinere este la 30-40% faţă de al celor din Occident. „Încă suntem singurii din Europa care mai lucrează terenul şi în 2013 cu motorină nesubvenţionată. Nici la această oră Ministerul Agriculturii nu are o soluţie, aşteptăm precizări de la Bruxelles, însă noi nu putem aştepta. Nu mai vorbim de faptul că anul trecut, în trimestrul 3, când fermierii consumaseră cam 40% din motorina unui an, pentru că era perioada de recoltare şi înfiinţare a culturilor de toamnă, li s-au tăiat 70% din sumele pentru susţinerea la motorină. Toate aceste lucruri le-am avut în discuţie cu Ministerul Agriculturii, dar încă aşteptăm să ni se spună când, sub ce formă şi care va fi modul prin care fermierii români îşi recuperează diferenţa de sumă din trimestrul 3 al anului 2012 şi modul de acordare a susţinerii pentru motorină pe 2013“, a spus Claudiu Frânc.

Mulţi fermieri vor fi nevoiţi să schimbe „macazul“

Deşi nu aş vrea ca totul să fie zugrăvit în culori sumbre, trebuie spus că nu ne aşteaptă lucruri prea bune. În primul rând, să avem în vedere că, la

1 ianuarie 2014, se va interzice comercializarea laptelui neconform în România, ceea ce va duce la dispariţia centrelor de colectare. De ce? „Pentru că fermierii mici, neavând capacitatea de a-şi moderniza fermele pentru producţia de lapte conform, (ceea ce înseamnă maximum 100.000 de germeni şi 420.000 de celule somatice în lapte) cu instalaţii performante de muls şi răcire, nu vor mai putea trimite laptele spre procesare“, menţionează Claudiu Frânc. Dacă mai punem la socoteală lipsa asocierii în sector, se înţelege de ce se vor diminua efectivele şi de ce vor dispărea micii producători, care nu vor putea vinde laptele nici măcar direct, în piaţă, decât cu certificat de conformitate.

„Acesta va fi primul val care va diminua numărul efectivelor şi, implicit, al fermierilor crescători de bovine şi mai avem doar câteva luni până când vor intra în vigoare aceste măsuri. Noi, reprezentanţii Federaţiei, am discutat cu autorităţile, cu ministrul Agriculturii Daniel Constantin pentru găsirea de soluţii. Ar trebui măcar să ne facem datoria faţă de aceşti oameni, informându-i ce îi aşteaptă de la 1 ianuarie 2014. Să le propunem nişte variante care să-i ajute într-un fel sau altul. Am putea să le spunem: fie continuaţi cu creşterea vacii de lapte, dar din banii pe care îi câştigaţi pentru susţinerea fermei familiale vă cumpăraţi instalaţii de răcire, de muls, ca să faceţi conformitatea la lapte şi vă creşteţi efectivul la o dimensiune care să merite să plătiţi analizele care atestă conformitatea, fie vă dăm posibilitatea să mergeţi pe vaca de carne. Acest lucru înseamnă să se pună la dispoziţie material seminal de carne, astfel încât 1 ianuarie 2014 să nu ne găsească nepregătiţi“, a declarat preşedintele FCBR. Cu alte cuvinte, fermierul ar mai avea la dispoziţie 8 luni, timp în care fie investeşte în tehnologie pentru a da un lapte conform, fie îşi montează vaca din grajd pentru carne, altfel va rămâne în afara sistemului.

Un al doilea val care va pune beţe în roate dezvoltării fermelor cu vaci de lapte este cel care va veni după 31 martie 2015, când va dispărea cota de lapte.

Deşi vom primi 17,5 miliarde pen­tru PAC (Politica Agricolă Comună) de la UE şi banii se vor duce pe plăţi directe, aşa cum spunea deunăzi şi ministrul secretar de stat Achim Irimescu, va fi o mare problemă pentru că animalele nu sunt prinse în drepturile de plată. Chiar dacă se permite transferul în ambele sensuri zootehnie – producţie vegetală, convertirea vacilor în hectare, de exemplu, ar diminua sumele aşteptate de fermieri. „Dacă am deja 9,7 milioane hectare şi mai vin cu încă 2-3 milioane o să crească suprafaţa şi o să se reducă foarte tare prima pe hectar. Suma pe care o primim de la Uniunea Europeană rămâne constantă însă, introducând şi animalele în schemă, suma totală se va reduce şi mai tare“, spunea la un moment dat Achim Irimescu.

Patricia Alexandra POP
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.11, 1-15 IUNIE 2013

Elita cercetătorilor europeni a prezentat, în cadrul unui simpozion organizat la Bucureşti de IBNA Baloteşti şi Federaţia Europeană de Zootehnie, rezultatele proiectului european FP7 RedNex, în cadrul căruia a fost studiat modul de îmbunătăţire a utilizării azotului în fermele de vaci cu lapte. Evenimentul a avut ca scop diseminarea rezultatelor cercetărilor făcute timp de 5 ani de mari institute de cercetare şi universităţi din vestul Europei implicate în studiul asupra eficienţei utilizării azotului, adică al proteinei la rumegătoare.

„Dacă spunem azot spunem proteină, şrot de soia, de floarea-soarelui, deci nutreţuri scumpe. Din păcate, astăzi aceste nutreţuri sunt utilizate cu o eficienţă foarte redusă (doar 30% din azotul din raţie ajunge în lapte, carne etc.). De aceea orice procent de îmbunătăţire în eficientizarea consumului înseamnă bani mulţi“, a declarat Cătălin Dragomir, director ştiinţific la IBNA Baloteşti. Or, rezultatele proiectului FP7 RedNex relevă chiar modul cum pot fi obţinute producţii mai mari de lapte şi carne într-un mod eficient, cu costuri de producţie mai mici şi cu un impact asupra mediului mult diminuat. Mari nume în nutriţia animală au propus asociaţiilor crescătorilor de animale să traducă documentaţia acestui proiect, pentru ca fermierii să ia contact cu aceste rezultate, să le înţeleagă valoarea, pentru că în viitor concurenţa va fi atât de mare încât doar tehnologia va face diferenţa.

(P.A.P)
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.11, 1-15 IUNIE 2013

Deunăzi, agenţiile de presă ale lumii au transmis cu iuţeala fulgerului o veste care a surprins mediul ştiinţific şi ingineresc mondial.

La Arizona (SUA), cel mai prestigios concurs internaţional de inventică, organizat de ani buni de către Intell, renumită companie de studiu în domeniul ciberneticii, a fost câştigat de către un român.

Între cei 1.600 de participanţi sosiţi din 70 de ţări, un elev din Râmnicu Vâlcea s-a detaşat hotărât, obţinând două medalii de aur şi premiul suprem în valoare de 80.000 de dolari pentru crearea automobilului fără şofer.

O invenţie pe cât de importantă pe atât de ieftină – 4.500 de dolari.

Google, posesorul unei creaţii asemănătoare, propunea un vehicul de 75.000 de dolari.

Ionuţ Budişteanu, genialul creator, cu peste alte 90 de invenţii la activ, este elev în clasa a XII-a la liceul Oltchim.

Un băiat pe cât de înzestrat, pe atât de modest.

La ceremonia decernării premiului nu s-a despărţit de drapelul României purtat simbolic fiindcă, zicea tânărul savant, „premiul aparţine ţării mele!“.

Ei bine, tot în ultima jumătate de an tinerii noştri au smuls juriilor internaţionale peste 200 de medalii, cele mai numeroase de aur.

Notez însă, spre temperarea entuziasmului meu, că 99% dintre premianţii noştri sunt deja studenţi ai universităţilor străine.

Aflu de asemenea, nu ştiu de ce fără să mă mai mir, că în celebra Silicon Valley din SUA jumătate dintre savanţii prezenţi acolo sunt de origine română.

Nu ne lipseşte aşadar aurul cenuşiu, deşi, îmi spunea deunăzi un alt celebru profesor român, titular la Universitatea Lancaster din Anglia, Bogdan Costea, că nu suntem un popor genial, adăugând că „ar trebui să fim o naţiune normală.“

Atunci, de ce oare se întreabă profesorul Lucian Boia, de la Universitatea din Bucureşti, „De ce este România altfel?“

În proaspătul său eseu cu acelaşi titlu autorul şi explică: „Nu e un merit să mergi drept, corect, e o deficienţă să mergi strâmb.“

Ceasul istoriei la români e unul cu poticneli. Rămâne continuu, a rămas în urmă. Cu peste două secole, după unii autori.

Aşa că, păşind de când ne ştim un pas înainte şi doi înapoi, constatăm că batem cumva apa în piuă, pasul pe loc.

Tot mai zilele trecute, comisarul european cu agricultura, român neaoş şi el, Dacian Cioloş, îndemna la progres prin unire.

E nevoie de o strategie măcar pe durată medie, e vremea, cu alte vorbe, să ştim ce vrem.

Europa nu ne dispreţuieşte, suntem fără îndoială parte din întreg, Europa nu ne înţelege.

Nu punem niciodată două vorbe laolaltă, ce zicem nu facem, iar la noi cuvântul e ban de tinichea.

Ce ne trebuie pentru a fi „ca la ei“?

Cultură morală, unitate, tehnologii performante, irigaţii şi serioasă grijă pentru ziua de mâine.

Cultivăm 9 milioane ha dintre cele 10 milioane arabile, cu un randament însă ce încape bine pe o pătrime dintre ele dacă am avea simţul responsabilităţii.

Vindem pământ în neştire într-un mod haotic.

În numele unei false dreptăţi, întărită de principiul proprietăţii, uităm că, înainte de toate, pământul e bun naţional.

De câţiva ani buni seceta ne umileşte. Pierdem recolte gata făcute.

Criza alimentară ne-a trimis emisari.

Cumpărăm mare parte din ceea ce mâncăm.

O ţară ieşită de sub imperiul secetei odinioară, cu peste 3,2 milioane ha irigate, abia de mai speră la 400.000 ha de pe care să poată alunga pojarul lunii lui Cuptor.

Lester Brown, un înţelept ce a descifrat deja ierarhizând urgenţele mileniului, ne tot spune că securitatea socială a lumii e ameninţată de criza alimentară.

Ne îndeamnă aşadar la cumpătare şi acţiune.

Răspunsul? Ministerul Agriculturii, într-un moment de răscruce, renunţă la ştiinţă. Nu aveam bani pentru irigaţii.

Şi atunci ne reîntoarcem pe firul istoriei, apelând la religie. Un protocol cu biserica ar trebui să ostoiască setea câmpiei.

Scotocesc cu ochii minţii şi refac imaginea trecutului. Acum vreo 2.000 de ani maiaşii şi aztecii, populaţii băştinaşe pe teritoriul mexican, invocau cu ajutorul preoţilor pronia cerească.

Da, numai că, zice memoria istoriei, dacă totuşi nu ploua misionarii cu pricina erau arşi pe rug.

Cum ne ştim, ne vor lipsi lemnele în caz de nevoie, aşa că, vorba din popor, „Dumnezeu cu mila“.

Am însă, mai am o speranţă.

Sunt aceşti tineri cu dar şi har, români care uimesc lumea.

Sper aşadar să nu uite şi de „iarba verde de acasă“.

Gheorghe VERMAN

REVISTA LUMEA SATULUI, NR.11, 1-15 IUNIE 2013

Vorbim despre lumea universitară, despre învăţământul românesc în contextul european, ce trebuie făcut pentru pregătirea tinerilor care pornesc în viaţă cu prof. dr. Bogdan Costea de la Universitatea Lancaster din Anglia.

Marile universităţi, bazate pe studiul independent

– Un român la o universitate engleză, cum aşa?

– Da, dar nu sunt singurul, sunt mulţi universitari români prin toată lumea. Universităţile britanice sunt probabil foarte primitoare, dar aşa sunt şi cele americane. Limba e un serviciu făcut universalităţii universităţii dacă vreţi, pentru că limba engleză are această capacitate de a atrage tot felul de talente, de interese şi mai e ceva, universitatea e ea însăşi foarte primitoare. Şi atunci nu contează că eşti român, grec, femeie sau bărbat, creştin, evreu sau musulman. Nu are niciun fel de importanţă, culorile acestea au dispărut. Universitatea e oarbă la diferenţe de acest fel.

– Totuşi, în Anglia este altcumva decât în Franţa, SUA, în Germania?

– Da şi nu, pentru că sunt sisteme pedagogice diferite, activitatea la clasă poate să difere mult. În Anglia sistemul predominant este cel tradiţional de Oxford, Cambridge, bazat pe studiul independent pe care ni-l aducem aminte din evoluţia generaţiilor paşoptiste româneşti în Germania. Bălcescu, Eminescu şi alţii au trecut prin aceeaşi experienţă. Asta însemna aşa: că te duci la universitate şi că studiezi programa cum vrei, dar trebuie să acumulezi un număr de credite. În momentul în care ai strâns un număr de credite nu are importanţă dacă ai studiat biologie, anatomie sau chimie, fizică, matematică, audiezi cursurile pe care le vrei, mergi după profesor. Acest model se mai păstrează în Marea Britanie. Săptămâna este foarte mult încărcată de studiu independent. Deci nu stai 8 ore pe zi la cursuri. În Europa se mai practică asta. O zi încărcată, cu orar încărcat, 5 zile pe săptămână cursuri, ceea ce este mult pentru programul universitar. Aşadar, din punctul de vedere al programului de lucru, sunt diferite.

Pe de altă parte, din punct de vedere intelectual, al vieţii academice, al vieţii de cercetare nu sunt diferite. Lumea academică a devenit foarte unitară pe toate meridianele. Limba, manierele, abordările de argumentaţie, construcţia cercetării şi a proiectelor sunt foarte comune. Oamenii se înţeleg uşor.

– În această ecuaţie a universităţilor cât contează profesorul sau, altfel spus, studentul are ceva de spus în ceea ce i se întâmplă în timpul studiului?

– Da şi nu. Cel mai important cuvânt pe care ar trebui să-l aibă studentul este forma întrebării şi revenirea obsesivă la acele puncte care nu au fost înţelese şi pe care fiecare generaţie le ia de la capăt. Una este să ai voce de student studios şi alta este să ai voce şi pretenţii de student client, ca şi când te-ai duce la magazin şi vrei ca lucrurile să fie într-un anume fel şi ai vrea ca universitatea să te servească. Universitatea nu este un serviciu pentru nimeni, nici pentru profesor, nici pentru student. Ea este casa ştiinţei, unde se menţin şi se păstrează întrebările fundamentale ale condiţiei umane.

– Profesorii români au vreun statut aparte faţă de ceilalţi?

– Nu. Depinde ce generaţie eşti, pentru că cei care am fost educaţi până în 1989 am avut, din punctul acesta de vedere, cât de cât un beneficiu. Pe cât de cenzurată, mutilată a fost educaţia, pe atât de serioasă a fost faţă de ceea ce se întâmplă în prezent. Şi mă gândesc la rezultatele bacalaureatului din ultimii ani. Dacă ai pierdut copilul în perioada 14-18 ani, dacă nu-i captezi atenţia atunci universitatea nu mai poate face absolut nimic. Liceul este perioada esenţială, perioada naturală de întrebări care îşi găseşte o canalizare culturală. La noi învăţământul mediu a fost cel mai eficient în perioada comunistă. Atunci îi dai copilului cultură generală.  Dacă toate sensibilităţile acestei perioade sunt cultivate poţi să te apropii de vârsta de 18 ani cu un om în formare.

Să ne întoarcem la modelul liceal de reformă franceză

– În contextul nostru, ce se întâmplă cu adolescenţii care, iată, sunt un fel de cobai, martori la experienţe care ţin fiecare de ministrul numit politic?

– Cei care fac reformă şi încearcă să găsească soluţii noi pentru probleme aşa-zis noi fac o greşeală imensă. Absolut întâmplător, istoric, suntem beneficiarii a cel puţin un mileniu de educaţie sistematică europeană. Cei care vor să experimenteze cu şcoala uită că vor să inventeze roata. Ştim ce înseamnă şcoală bună, că Europa ne-a învăţat ce suntem, deci nu avem de reinventat nici şcoală, nici probleme noi, nici soluţii noi.

Educaţia nu e în criză numai în România, însă noi ne inventăm prea multe probleme pe care vrem să le rezolvăm cu un sistem. Şcoala nu poate să rezolve toate problemele educaţiei. Ea poate să ocupe copilului 6-7 ore din zi şi le poate ocupa cu ceva, ori cu învăţământ, ori cu socializare. La noi şcoala a avut eficienţă pentru că a fost o şcoală de învăţământ, ţi se cultiva o sensibilitate, culturală. Şcoala nu era un loc de joacă, era o tensiune între seriozitatea studiului şi frivolitatea pauzei. Dar era o tensiune productivă, înţelegeam că şcoala e grea. Şi aşa şi trebuie să fie. Deci nu avem nevoie de reforme, avem nevoie de o reîntoarcere la modelul foarte bine cunoscut, modelul liceal de reformă franceză, dacă vreţi, învăţământul de cultură generală care a dus la productivitatea culturală a Europei.

– Domnule profesor, există la tânărul care se apropie de absolvirea liceului o obsesie aproape maladivă pentru studiile în străinătate. Este justificată această dorinţă sau, altfel spus, vor face faţă aceşti copii în lume?

– Da, orice tânăr poate face faţă exigenţelor universitare. Dacă deprinderea de a învăţa este formată, poţi să vii de oriunde şi să faci faţă. De tinerii români cu care am lucrat direct sunt tare mândru. Au fost serioşi, aplicaţi, copii educaţi, dar cu trei flori nu se face primăvară. Din păcate, 75% dintre cei care dau bacalaureatul, nu mai vorbesc de cei care nu îl trec, aceia sunt un eşec. Dar nu este numai vina lor. Este şi un eşec al familiei, al societăţii, dar mai ales al şcolii pentru că nu ştie ce vrea. Copiii fac faţă dacă li se oferă educaţie, reprezintă un receptor destul de fertil. Societatea comercială a fost mult mai abilă – dacă am înlocui şcoala cu reclama ne-am da seama cât de eficace şi cât de uşor şi profund se poate ajunge la conştiinţa unui copil. Dar asta o fac mult mai bine reclamele, jocurile şi monstruozităţile la care sunt expuşi. Societatea comercială ştie să ajungă la sufletul copilului, şcoala nu.

– Totuşi, lumea pare să fie interesată de ceea ce se întâmplă în învăţământul românesc, dar tot ce se face ţine de organizare, nu de conţinutul programei şi parcă ţine de un experiment, dumneavoastră unde credeţi că se greşeşte?

– Problema nu e de formă, ci de conţinut. E adevărat că procesul pedagogic trebuie structurat pe o perioadă de 12 ani, de la 6 la 18, astfel încât să fie şi organic, dar să răspundă şi nevoilor etapelor de vârstă prin care trece copilul. Ar trebui discutat în schimb conţinutul, ce, cât şi cum reuşim să aducem copilul de la 6 la 18 ani nu doar alfabetizat şi capabil să înţeleagă ce se întâmplă în prezent, ci şi echipat cu o înţelegere a procesului de devenire culturală căreia îi aparţine.

Gheorghe Verman
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.11, 1-15 IUNIE 2013

În cadrul simpozionului „Contribuţii ale Regiei Naţionale a Pădurilor (RNP) – Romsilva la gestionarea durabilă a fondului forestier administrat şi la valorificarea superioară a produselor şi funcţiilor pădurii“ a fost analizată starea actuală a codrilor noştri. Eveni­mentul a fost organizat recent de Romsilva şi de Consiliul Ştiinţific Consultativ (CSC) al RNP, la sediul central al Regiei. Au participat directori de direcţii silvice, cercetători, membri marcanţi ai CSC, reprezentanţi ai societăţii civile, ai ONG-urilor implicate în conservarea şi susţinerea pădurii.

O nouă organizare la RNP

„Astăzi, faţă de alte momente istorice, Regia trebuie să-şi îndeplinească rolul de administrator“, a declarat Adam Crăciunescu, directorul general al Romsilva, la deschiderea lucrărilor simpozionului. Domnia sa a spus că se pune tot mai mult accentul pe schimbarea Codului Silvic, care să ducă la o bună gospodărire a pădurilor, dar care să respecte şi directivele europene privind gestionarea durabilă a resurselor forestiere. De aceea, a fost necesară elaborarea unei noi strategii referitoare la administrarea pădurilor. Aceasta prevede adaptarea RNP la condiţiile actuale.

Directorul general a adăugat că, pentru asigurarea unui management sustenabil, este nevoie de mai multă comunicare, atât pe verticală, cât şi pe orizontală. În acest scop, se va dezvolta un sistem informaţional, care să reducă maculatura actuală.

Pe piaţă, numai lemn fasonat

Noul Cod Silvic prevede că, în viitor, lemnul introdus pe piaţă va fi fasonat, măsurat, cu provenienţă controlată şi va dispărea forma de lemn pe picior. Din acest motiv, Romsilva trebuie să se reorganizeze, să vină cu un nou concept privind valorificarea resurselor lemnoase. În prima etapă va fi pregătit personalul necesar, care va proveni din rândul pădurarilor, începând de la nivelul ocolului silvic, mai ales în cazul lemnului cu valoare ridicată.

„În noul Cod silvic se propun lucruri importante pentru pădurea românească. Problema se pune pentru a avea pe piaţă lemn controlat din punctul de vedere al provenienţei. Este bine ca administratorul, respectiv proprietarul, să valorifice lemn fasonat şi este foarte important acest lucru. Singura problemă este legată de termenul de aplicare, 1 ianuarie 2014, pentru că trebuie să realizăm infrastructura necesară, astfel încât administratorul să o pună în aplicare. Din punctul de vedere al Romsilva, sperăm că putem să o aplicăm în 2-3 ani. Însă mă gândesc la proprietarii pădurilor private, care nu au posibilitatea să se organizeze atât de rapid“, a menţionat Crăciunescu.

Conform domniei sale, infrastructura presupune, în primul rând, depozite intermediare, depozite de lemn la toate ocoalele silvice, care deocamdată nu există. Lemnul fasonat trebuie mai întâi triat pe sortimentele cerute pe piaţă, iar sortarea nu poate fi făcută în pădure.

Fără o gospodărire raţională, ecosistemele vor fi afectate

Reprezentantul Comisiei pentru amenajarea pădurilor, biometrie şi cadastru forestier, Ovidiu Badea, a propus instalarea unor „Reţele de cercetare/monitorizare ecologică“ pe termen lung. Menirea acestora ar fi să urmărească starea de sănătate a pădurilor şi cercetarea ecologică a ecosistemelor forestiere.

„În urma monitorizării, sunt furnizate informaţii ştiinţifice pe termen lung despre starea ecosistemelor şi a componentelor acestora, sub acţiunea diferiţilor factori de stres, cum ar fi poluarea atmosferică, schimbările climatice etc.“, a declarat Badea.

Domnia sa a afirmat că, în ultimii ani, România a fost încadrată în cate­goria ţărilor cu păduri slab afectate, starea de sănătate a pădurilor înregistrând o sensibilă ameliorare. În regiunea de sud şi sud-est a ţării, pădurile prezintă o intensitate mai ridicată a procesului de vătămare, fapt ce impune o atenţie deosebită asupra acestei ultime bariere vii împotriva extinderii spre vest a stepei eurasiatice.

Foioasele sunt mai afectate decât răşinoasele, prezentând totuşi o stare de sănătate relativ stabilă; 24% din totalul factorilor vătămători sunt insectele defoliatoare şi factorii abiotici (rupturi produse de vânt şi zăpadă).

Concluziile cercetării arată că poluarea atmosferică şi depunerile poluante în păduri şi în solurile forestiere constituie o ameninţare evidentă asupra stării ecosistemelor. De asemenea, creşterea temperaturilor şi reducerea precipitaţiilor pot determina schimbări semnificative, cum ar fi creşterea frecvenţei producerii evenimentelor extreme, a secetei, a fenomenelor catastrofale. Calea cea mai sigură pentru a garanta că pădurile vor fi capabile să se adapteze prezentelor şi viitoarelor modificări climatice este asigurarea unei biodiversităţi optime a pădurilor.

Traian Dobre
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.11, 1-15 IUNIE 2013

Una dintre noile prevederi ale Codului Silvic va interzice vânzarea lemnului pe picior şi accesul comercianţilor de masă lemnoasă în pădure. Aceasta este o măsură contestată deja de cei care au făcut milioane de euro de pe urma exploatării iraţionale a arborilor.

Lucia Ana Varga, ministru delegat pentru Ape, Păduri şi Piscicultură, din cadrul Ministerului Mediului şi Schimbărilor Climatice, a declarat recent, la o conferinţă de informare susţinută la sediul Guvernului, că evaluarea actuală a masei lemnoase favorizează ilegalităţile (tăieri necontrolate, ilegale, defrişări), cu sprijinul unor autorităţi locale şi chiar centrale. Aşa s-a ajuns la versanţi de munte şi dealuri fără păduri, cu urmări grave, cum ar fi alunecările de teren.

Din acest motiv, viitoarea legislaţie din domeniu (Legea nr. 46/2008, Codul Silvic şi Legea nr. 171/2010 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice) va conţine patru soluţii considerate radicale: exploatare raţională; înăsprirea pedepselor pentru furtul de lemn (se va aplica Codul Penal pentru orice cantitate de lemn fără acte); gestionarea eficientă şi durabilă a micii proprietăţi (asigurarea unui sistem de pază şi administrare, impozite mai mari pentru păduri fără contract de administrare, amenajament silvic pe minimum 100 ha, ceea ce va implica asocierea micilor proprietari); pârghii economice pentru descurajarea exportului de buşteni şi prelucrarea lemnului în România.

Cum se face în prezent

Sortarea masei lemnoase pe picior, numită şi sortare silvică, constă în repartizarea lemnului arborilor care urmează a face obiectul exploatării, în sortimente primare, dimensionale şi industriale.

Operaţia se execută în vederea elaborării actului de punere în valoare a volumului de lemn destinat comercializării.

Lucia Ana Varga a explicat că, în prezent, proprietarul unei păduri, de stat sau private, scoate la licitaţie o anumită suprafaţă limitată, pentru a fi tăiată. Evaluarea se face pe picior, adică atunci când copacii sunt încă în picioare. Apoi, câştigătorul licitaţiei face singur tăierea arborilor marcaţi, sortarea şi vânzarea masei lemnoase. Numai că acest sistem duce la tăieri suplimentare din loturile alăturate, susţine ministrul delegat. Surplusul de lemn este transportat fie în baza actelor iniţiale, fie a unor documente false.

Cum se va face în viitor

Conform Luciei Varga, viitoarea legislaţie va prevedea că proprietarul unei păduri, de stat sau private, va scoate la licitaţie o anumită suprafaţă limitată, pentru a fi tăiată. La licitaţie vor participa firme autorizate numai pentru tăiere şi sortare, care vor fi plătite de administrator doar pentru aceste operaţii. În continuare, masa lemnoasă recoltată va fi scoasă la marginea pădurii, unde va fi preluată de administrator şi vândută separat unor firme care se ocupă cu comerţul.

În acest mod, se consideră că tăierile suplimentare vor înceta, pentru că buştenii vor fi reevaluaţi chiar înainte de transport, iar actele se vor întocmi în funcţie de volumul de lemn calculat. Mai mult, se va putea stabili trasabilitatea masei lemnoase exploatate şi impozitarea corectă a venitului obţinut de proprietar.

Noua legislaţie va intra in vigoare, probabil, la 1 ianuarie 2014.

Traian Dobre
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.11, 1-15 IUNIE 2013

Staţiunea de Cercetare - Dezvoltare Agricolă Turda a luat naştere la 1 februarie 1957, odată cu actul de înfiinţare a Institutului de Cercetări pentru Cultura Porumbului Fundulea, având ca obiect iniţial de activitate promovarea porumbului hibrid. Ulterior, acesta a cuprins şi ameliorarea hibrizilor de înaltă productivitate şi adaptabilitate, pretabili pentru zona de centru şi de vest a ţării, şi a soiurilor de leguminoase pentru boabe. Pe lângă cercetarea fundamentală şi aplicativă în domeniul vegetal, SCDA Turda deţine şi stocul genetic al raselor de suine Mangaliţa şi Bazna, precum şi al rasei de oi Ţigaia ruginie. În prezent, staţiunea, aflată în reţeaua INCDA Fundulea, este subordonată Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice. Despre activitatea unităţii am vorbit cu al cincilea director din istoria SCDA Turda, prof. dr. ing. Ioan Haş.

Pământul staţiunii, tentaţie pentru fermierii din zonă

– Domnule director, să ne întoarcem puţin în timp, în 1990. Ce suprafaţă avea atunci SCDA Turda şi cât mai deţine acum?

– În urmă cu 23 de ani, unitatea noastră deţinea 1.993 ha de teren agricol, din care puţin peste 1.400 ha arabil. Pentru activitatea de cercetare aveam la dispoziţie 180 ha pentru parcelele experimentale şi 550 ha pentru parcele de uniformizare.

La ora la care vorbim, dispunem de 560 ha, din care arabilul este undeva sub 400 ha. Dacă diminuarea suprafeţelor va continua, vom ajunge în situaţia să nu mai avem unde să producem verigile iniţiale din soiurile de grâu ori liniile consangvinizate de porumb, care reprezintă baza ori, cum îmi place mie să spun, cărămizile din care sunt constituiţi hibrizii. Dacă aţi văzut teren mai mult este pentru că am arendat pământurile de la foştii proprietari. Dar şi cu acesta suntem într-o mare presiune, fiindcă unii fermieri locali râvnesc la aceste suprafeţe lucrate ca la carte vreme de peste o jumătate de secol. Dar cea mai mare tentaţie o reprezintă amenajarea antierozională a solului.

Între anii 1981 şi 1984, statul, prin noi, a investit bani serioşi într-un vast şi complex program de combatere a eroziunii solului, cu sistem de colectare a apei provenită din drenurile instalate pentru captarea izvoarelor de coastă din arabil, păşuni şi fâneţe etc. De atunci, nu s-au mai alocat resurse financiare, dar noi am reuşit să întreţinem întreaga amenajare.

Bătălia pentru sămânţă

– De ce a ajuns România în această situaţie?

– Decapitalizarea ar fi motivul esenţial. Până prin anii 2000 existau alocări bugetare pentru cercetarea agricolă. De atunci încoace am fost lăsaţi în seama competiţiei proiectelor. Foarte bine, sunt extraordinar de bune şi acestea, ne-au provocat la un soi de excelenţă în competenţă, dar în toată lumea ameliorarea iniţială este sprijinită se stat. De ce? Pentru că ameliorarea, păstrarea şi menţinerea patrimoniului genetic nu se pot face din proiecte a căror finanţare este de 3 ani, fiindcă un program de selecţie recurent – reciprocă la porumb, de pildă, durează cât viaţa unui cercetător şi predai rezultatul altei generaţii. Când acesta este întrerupt, este moarte genetică, iar moartea genetică este irecuperabilă.

Dacă patrimoniul se va micşora în continuare, nu vom mai avea unde să producem sămânţa de bază, iar din acea clipă vom fi în totalitate dependenţi de importul de sămânţă.

– Între cercetarea fundamentală şi aplicativă, la care staţi mai bine?

– SCDA Turda a fost şi încă este o unitate eminamente de ameliorare a plantelor. Ameliorăm grâu, orz de primăvară, soia, porumb. Înainte de 1990 am stat grozav şi cu cercetarea fundamentală. Aveam un laborator de gene destul de bine pus la punct, un laborator de fiziologie, de asemenea bine utilat. Când a fost întreruptă finanţarea, numai noi ştim cum ne-am descurcat. Avem un stoc genetic important: 900 de genotipuri de grâu, 1.400 de linii consangvinizate la porumb, din care 460 create la Turda. Ca să se menţină un astfel de stoc e nevoie de bani mulţi. Numai hârtia pentru pungile folosite la izolări costă un miliard de lei vechi pe an. Dacă n-am fi avut cercetarea aplicativă, am fi închis şi noi porţile de mult. Anul trecut am înregistrat un soi de grâu, Andrada, un hibrid de porumb, Marius TD, şi un soi de soia, Carla. În clipa de faţă este o bătălie uriaşă pentru sămânţa de porumb. Din păcate, noi n-am mai putut produce decât 240 tone de sămânţă comercială, din cauză că suprafaţa pe care o avem la dispoziţie este redusă. Primesc, zilnic, zeci de telefoane de la fermieri, care mă întreabă de sămânţa de porumb, fiindcă şi ei au început să remarce sănătatea soiurilor româneşti. Pe seceta din 2012, cei care au cultivat hibrizi străini, cel puţin în zona noastră, au fost foarte afectaţi, pe când cei care au semănat hibridul nostru au avut producţie mulţumitoare. Observ, aşadar, o tendinţă de întoarcere la soiurile româneşti, fiindcă fermierii, şi cei mici, şi cei mari, au văzut că acestea sunt adaptate la condiţiile de climă şi sol de la noi. Într-un fel răspunde un soi străin la condiţiile de pe malul Atlanticului, în alt fel la climatul din România.

Şi totuşi, declinul poate fi curmat

– Vorbeaţi despre închiderea porţilor. Ce aţi făcut totuşi să salvaţi unitatea?

– Cred că ne-a ajutat entuziasmul, faptul că am răbdat să nu luăm salariile cu lunile ori să cumpărăm motorina cu bidonul de la staţiile de carburanţi. Când am preluat conducerea SCDA Turda, în 1999, aveam datorii uriaşe la bugetul de stat. Am făcut un împrumut de 8 miliarde de lei vechi, am achitat o parte din debitele la buget, am beneficiat şi de o ştergere a datoriilor, apoi am cumpărat maşini şi utilaje de mare putere şi de ultimă generaţie. Dacă acest lucru ar fi fost făcut mai din timp, poate situaţia ar fi fost mai bună. Cu timpul, a început să ne meargă bine, iar din 2007 cred că am intrat pe acumulări. Am depus şi un proiect cu finanţare europeană în valoare de 5,5 milioane de euro, pe care-i vom folosi pentru un laborator de genetică, inclusiv de genetică moleculară, iar un altul pentru detectarea micotoxinelor. În total, vom înfiinţa 16 laboratoare noi şi vom moderniza altele 10 existente, vom reabilita trei clădiri din întregul nostru patrimoniu, vom lărgi baza de utilaje pentru câmp etc. Ne-am ajutat, de asemenea, şi de ferma zootehnică...

– Chiar doream să vă întreb, ce caută zootehnia într-o staţiune de cercetare agricolă?

– Ferma exista şi înainte şi nu este una oarecare. Staţiunea deţine stocul genetic din rasele de suine Mangaliţa şi Bazna şi, la ovine, rasa Ţigaie ruginie. Dacă ne luam mâna de pe aceste rase, ele ar fi dispărut cu totul din România. Or, în clipa de faţă, noi nu avem tineret porcin cât ni se cere. Ni se solicită enorm de mult material biologic, iar cererea este în continuă creştere, fiindcă lumea se întoarce la rasele tradiţionale. După succesul enorm cu Mangaliţa, cred că am luat decizia cea mai înţeleaptă atunci când am hotărât să menţinem acest stoc genetic la Turda.

– Aşadar, aţi creat bazele pentru a merge mai departe.

– Cu condiţia să nu mai fie micşorată suprafaţa staţiunilor, să fie finanţată cercetarea fundamentală şi tinerii să fie motivaţi să vină în cercetare. Iar acest din urmă aspect trebuie urgentat, fiindcă în 2-3 ani pleacă şi generaţia mea şi nu vom mai avea cui să predăm ştafeta şi n-ar trebui să ajungem în faza în care să depindem de cercetarea altor ţări ori să nu avem specialişti care să înţeleagă ce scrie în lucrările internaţionale. Şi aşa am rămas extrem de puţini cercetători. În echipele de ameliorare, la Turda mai sunt trei specialişti cu experienţă, printre care mă număr şi eu, şi trei tineri cercetători. Iar când vorbim despre ameliorarea porumbului, o mână de oameni nu poate face mare lucru.

Maria BOGDAN
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.11, 1-15 IUNIE 2013