reclama youtube lumeasatuluitv
update 24 Feb 2020

Fenomenul „nu se poate“

Se petrec multe lucruri în vremurile noastre tulburi, pline de incertitudini, nesiguranţă şi dezmăţ. S-a umplut lumea de neaveniţi, rod al inculturii şi sărăcirii de ştiinţă. De bun simţ, respect faţă de cei care mai ştiu a face câte ceva sănătos şi durabil în lumea asta, nici nu mai poate fi vorba.

Sunt de-a dreptul indignat când văd sau întâlnesc inşi cu blugii sfârtecaţi sfidându-şi semenii, ori valorile consacrate sau indivizi la trei ace care au ajuns în fotolii şi birouri cu trei uşi neștiind nici pe care au intrat şi nici pe unde ar urma să iasă. Nu mai vorbesc de câte-o fătucă blondă, cu fustiţa până-n şolduri, dar care nu pricepe nici măcar sensul unui text scris citeţ de mâna unui intelectual ancorat în realităţile momentului. Şi când nu pricep rosturile unui lucru sau fenomen, spun cu un aer degajat, „nu se poate“.

Ce simplă detaşare de răspunderea luării unei decizii!

Ei bine oameni buni, de astfel de „exemplare“ avem parte în lumea asta dominată de bani şi nonvalori. O lume în care nu mai contează nici măcar rosturile vieţii pentru o anumită categorie de parveniţi în urma unor „tunuri“ trase de tata ori bunicul, la rândul lor dovedindu-se imorali ca să nu spun zapcii unei societăţi de a cărei stare nu le pasă.

Aud uneori, ascult şi încerc să înţeleg vorbele iscusite ale unor inşi bine ancoraţi în structuri ce ar trebui să fie responsabile pentru viaţa celor în fruntea cărora se află, dar degeaba. Simt doar o grosolană manipulare menită a ascunde fărădelegi. Mă întreb cum de nu se pricepe că, deşi stăm încă pe imense bogăţii, continuăm să ne zbatem în sărăcie, cerşind pe la porţile instituţiilor financiare internaţionale, pentru a putea ţine pasul cu micile nevoi ale naţiunii?!

Cum de nu sunt bani pentru infrastructura rutieră şi agricolă, pentru cultură şi alte atâtea nevoi când „munţii noştri aur poartă“? Ce interese obscure fac să… nu facem?

Ei bine, nici că se va putea desface zăvoarele bunăstării până când realităţile, bine ascunse acum de grupuri de interese, nu vor ieşi la iveală.

Până când nu vom ştii de ce bogăţiile supraterane şi subterane nu sunt exploatate în beneficiul celor pe teritoriul cărora se află.

Până când nu vom face să dispară definitiv fenomenul „nu se poate“, cu tot cu cei care-l propovăduiesc şi susţin.

Până când experienţa, ştiinţa şi buna credinţă nu-şi va regăsi locul cuvenit în societate şi rândurile noastre.

Până când, în fine, nu ne vom face singuri curăţenie prin propria ogradă.

Ion Banu

Bălăceala publică

Am asistat, la fel ca toată lumea, la „războiul“ – cum îl numesc televiziunile, de fapt la bălăceala publică la care se pretează oamenii politici de la noi. Iar bătălia se poartă pe toate fronturile și e atât de gravă, încât nu mai au mult și vor începe să se bată în plângeri penale și să se aresteze unii pe alții. Imaginea României de acum seamănă mult cu cea a Italiei din anii ’70. Și atunci, unele anumite servicii, străine Italiei, încercau prin orice metode să împiedice venirea stângii la putere. Și de aici tot circul, numai că, spre deosebire de Italia acelor vremuri, în România încă nu au avut loc nici atentate teroriste și nici asasinate politice. Sigur, această paralelă este doar o supoziție, fiind susținută doar de similaritatea scenariilor. De fapt, nimeni nu poate știi ce se întâmplă cu adevărat. Care sunt culisele și dedesubturile afacerii... Nici cei care cred că știu, de fapt nu știu mai nimic, pentru că așa funcționează lucrurile când sunt implicate anumite servicii sau organizații  mai mult sau mai puțin secrete. Indiferent de actorii „secreți“ un lucru e sigur.

Clasa politică românească este, credem noi, total iresponsabilă. De fapt, crede că este, dar nu este pregătită de lupta la care s-a înhămat. Se știe că atunci când conduci o trotinetă, ai un anumit grad de respon­sabilitate. Când conduci o motocicletă ești ceva mai responsabil. Și mai responsabil trebuie să fii când conduci o mașină. Când vine vorba de o mașină sport sau de un TIR, evident, responsabilitatea trebuie să fie la cote maxime. Tocmai de aceea avem și atâtea accidente grave pe șoselele patriei: oameni irespon­sabili până la limita inconștienței au dat de bani și pentru a-și „calibra“ statutul social își iau mașini puternice și scumpe pe care, în cele din urmă, nu le pot stăpânii și sfârșesc în șanț. „Costel“, a dat de ceva bani după ce a muncit pe afară, și-a luat o rablă puternică și, total iresponsabil fiind – din toate punctele de vedere – sfârșește, oarecum logic, într-un copac. La fel și oamenii politici „românești“... Poate că inițial (în anii ’90), au intrat în politică cu bune intenții. Iar apoi au observat că pot să parvină. Și au dat de bani.

De bani mulți... Și le-a plăcut. Iar mai apoi se știa că politica e o afacere din care poți să faci bani. Și așa ne-am pomenit cu cohorte întregi de politicieni preocupați doar de propriile interese. Ale lor și ale neamului lor. D-asta se plătesc „locurile“ de parlamentar, ăsta e motivul pentru care amatorii din politică ocupă absolut degeaba scaune de demnitari. Cu mici excepții... Ei bine, omenirea trăiește acum o perioadă de maximă tensiune. Se refac, la nivel mondial, sferele de influență politică și economică. Politicienii români au fost prinși într-un război economic mondial pe care nu-l înțeleg. Și fac ceea ce știu: aruncă pisica pe unde apucă. Ceea ce le trebuie sunt niște consilieri cu adevărat bine intenționați care să le deschidă ochii. Pentru că dacă nu se trezesc, peste câțiva ani ne vom aminti cu nostalgie de România... Chiar și de cea cu statut de colonie cum răutăcios zic unii...

Ion Bogdan

Săraca țară...

După ce că fermierul român e cocoșat de treburile cotidiene, de taxe, impozite, de secetă, se creează acum o conjunctură care nu anunță deloc vremuri bune. Pe la începutul lunii, comisarul european pentru Buget şi Resurse Umane, Günther Oettinger, a anunţat că viitoarea Politica Agricolă Comună (PAC) va dispune de mai puţini bani, mai precis cu 5 procente decât sumele alocate până acum.

Decizia a venit ca un răspuns la criticile cum că în prezent 80% din subvenţiile europene sunt direcţionate către... 20% dintre ferme. De aceea, Comisia Europeană a solicitat o plafonare a subvenţiilor pe exploataţie la pragul de 60.000 de euro. Evident că asta va afecta cu vârf și îndesat pe unii dintre noi. „Asta înseamnă că fermele de dimensiuni medii, cu 40 ha sau mai puţin, nu ar trebui să fie afectate de această dimi­nuare a bugetului PAC“, a ținut să liniștească comisarul pe Agricultură şi Dezvoltare Rurală, Phil Hogan. Stați, că asta e nimic față de ce urmează. Am aflat cu o oarecare stupoare că președintele Klaus Johannis a trimis spre analiză Curții Constituționale două acte normative.

E vorba de Legea privind aprobarea Programului de susținere a crescătorilor de suine pentru activitatea de reproducție și Legea privind aprobarea Programului de susţinere pentru activitatea de reproducţie, incubaţie şi de creştere în sectorul avicol. În sesizarea președintelui Iohannis se precizează că: „din ansamblul normelor europene și interne rezultă că măsurile ce constituie ajutor de stat pot fi adoptate și acordate numai sub condiția autorizării de către Comisia Europeană. (...) Drept urmare, adoptarea unei legi care să acorde ajutor de stat cu nesocotirea acestor norme este de natură să încalce nu numai prevederile art. 148 alin. (2) şi (4), dar şi pe cele ale art. 1 alin. (5) din Constituţie, în componența sa privind principiul legalității şi principiul securităţii raporturilor juridice“, arată instituția Președinției.

De cealaltă parte, oficialii MADR sunt de părere că președintele pune fermierii într-o situație dificilă. „Nu putem să nu exprimăm regretul că această lege care vine să echilibreze un sector important din economia agrară românească se lovește, constant, de folosirea tuturor tertipurilor de natură juridică care au ca efect întârzierea aplicării lor și, evident, punerea într-o situație economică dificilă atât a fermierilor, cât și a consumatorilor români“, se arată în comunicatul MADR. Sigur, poate că la modul rațional președintele are dreptate, dar totuși, să ții (indiferent de motiv) parte străinătății parcă e cam mult... Pentru că, nu-i așa, cele mai afectate de cele două legi ar fi firmele de prin străinătățuri... Și asta lăsând la o parte faptul că fermierii din vest primesc ajutoare de stat de tot felul, la greu...

Ion BOGDAN

Câte bordeie…

Este bine cunoscută zicala printre români. Ea se potriveşte cum nu se poate mai bine acum când fiecare dintre instituţiile centrale şi corespondentele lor din teritoriu interpretează actele normative de pildă, după cum le taie capul… interpreţilor lor. Sau, după cum le dictează interesele, personale sau de grup.

Dacă ar trebui să mă refer la câte astfel de acte normative sunt tălmăcite uneori de inşi care sunt rupţi de realităţile din teritoriu, să nu mai spun de cei care „creionează“ astfel de documente ce ar trebui să reglementeze viaţa socio-economică, culturală etc. a românilor, nu cred că mi-ar ajunge paginile unui număr al acestei publicaţii.

O să încerc să rămân în zona de interes a agricultorilor, în general a locuitorilor satelor, oameni care fără o minimă cultură legislativă, devin cele mai uşoare victime ale notarilor, bancherilor, Oficiilor de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, birocraţilor de pe la multe structuri cu care, vor, nu vor, trebuie să relaţioneze pentru o speţă sau alta, indivizi care cer hârtii, cât mai multe hârtii care să dovedească… nimic.

De pildă, pentru accesarea fondurilor europene pe oricare dintre măsuri, solicitantului i se cer, în funcţie de judeţ, zonă etc., avize, adeverinţe, declaraţii care, judecate în raport cu obiectul proiectului, n-au nici-o legătură cu acesta.

Să vă dau un exemplu? Iată-l: pentru un proiect privind achiziţii de utilaje agricole sunt solicitate – repet, în funcţie de judeţ – aviz de la DSP, DSVSA, mediu, ape etc. Ce legătură au veterinarii de pildă, cu tractorul, plugul, ori semănătoarea?! Mulţi dintre cei din respectiva breaslă rămân la rându-le uimiţi, dar dacă autorităţile o cer…

Apoi, pentru toate acestea se plătesc taxe, se pierde timp, se consumă nervi. Motivaţia autorităţilor: „s-au petrecut abuzuri şi vrem să le evităm!“ Păi, dacă pentru asta trebuie să supui unei birocraţii excesive un neam întreg, să-mi fie iertat, dar este lipsă de raţiune. „Când cineva comite un abuz, să fie pedepsit exemplar, nu să chinuie pe toţi ceilalţi pentru fapta sa“ – îmi spunea unul dintre miile de solicitanţi de fonduri europene pentru investiţii în agricultură.

„Pe de altă parte – continuă interlocutorul meu – să vrei să întabulezi un teren, casă etc., te costă mai mult decât valoarea respectivului imobil. Notariatele şi Oficiile de cadastru au ajuns stat în stat. Ei stabilesc tarife, ei iau banii şi tot ei, la urmă, huzuresc. Păi, este corect domnule?“

Ce i-aş putea răspunde?! Este un adevăr trist, poate cu unele diferenţe de la un judeţ la altul. Cert este că dintotdeauna cadastru a fost la instituţia care coordonează, mai nou, creionează politicile pentru agricultură. Dacă ar fi rămas unde a fost mereu, cu siguranţă aveam chiar şi cadastru funciar executat până acum. Dar aşa, vom mai aştepta încă ani buni, chiar dacă din 2020 nu se vor mai acorda subvenţii pe suprafaţă decât pentru terenurile cadastrate.

Dar, cum spuneam, câte bordeie, tot atâtea obiceie! Să fie consecinţa absenţei unei legislaţii clare şi obligatorii – la propriu? A unei structuri şi organizări a instituţiilor raţionale? Cu siguranţă.

Ce să mai spun?! Baftă la bordeie, că obiceie avem, slavă domnului.

Ion Banu

Lupta din noi înșine

M-am uitat cu groază la câteva știri care au umplut în ultimul timp spațiul mediatic românesc. Nu intru în detalii doar amintesc câteva: într-o zi un tânăr și-a aruncat de la balconul etajului 10 bunicul invalid. Într-altă zi, alt tânăr și-a bătut cumplit (tot) bunicul, l-a băgat în portbagajul mașinii și apoi l-a aruncat pe un câmp. O femeie și-a omorât fetița de numai doi ani... Și ultima: un bărbat și-a omorât nevasta și cei doi copii după care și-a făcut selfie cu cadavrele...

Dacă ar fi să mergem mai departe cu știrile „de groază“ în fiecare dimineață suntem bombardați cu accidentele tragice care înroșesc șoselele țării. Copii de toate vârstele uciși de bolizii șoselelor, femei gravide, bărbați mor în cele mai groaznice accidente. De altfel, România se situează pe primul loc în Uniunea Europeană ca număr de decedați pe șoselele patriei raportat la numărul de locuitori.

Văzând aceste tragedii nu poți să nu remarci scenariul de groază în care trăim. De unde toată această nebunie? De unde acest „sâmbure“ al strechei care pare că ne-a lovit pe toți?

Înainte de a încerca un răspuns mi-am adus aminte de o istorioară povestită de un prieten stabilit în Germania, povestită lui de un vecin de apartament. „Așadar, spunea neamțul, după ce am participat la mișcările de stradă din 89, împreună cu un grup de est-germani am pășit emoționat în Berlinul de Vest, însoțiți de un grup de vest-germani. Mă minunam de luminile de pe străzi și de coloratura peisajului. La un moment dat, fiind la baza principalei străzi comerciale din Berlin, unul dintre vestici, întinde mâna în lungul străzii pline de magazine și ne spune pe un ton victorios «V-ați câștigat libertatea de a avea ce vă doriți!». Iar pe mine m-a lovit firesc întrebarea: «Pentru asta era să mor? Pentru obiecte?»“.

Sigur, vecinul amicului din Germania se înșela, putem spune. Ce înseamnă de fapt libertatea câștigată în urma evenimentelor din 1989? Fundamental, înseamnă accesul la o piață de consum diversificată, dar și libertatea de a face afaceri, de a călători și altele…

Înțelepții lumii (cei care nu sunt băgați în seamă de cultura materialistă occidentală) spun că singura libertate pentru care merită să te lupți este cea interioară, cea sufletească. Restul sunt iluzii. Tocmai lipsa acestei libertăți duce la tragediile care ne marchează zilnic existența. De ce? Făcând abstracție de existența sufletului, materialismul occidental ignoră cu bună știință și normele morale sub sintagma „Ce nu este interzis este permis“. Or, când un om se trezește în fața libertății absolute, fără nicio urmă de constrângere morală (sau religioasă – vezi Cele Zece Porunci), se suie la loc în copacul de unde a coborât acum mii de ani, mânat din spate de reminiscențele sălbatice din el.

Așadar, lipsa barierelor morale naște monștrii. Monștrii ai nesimțirii, ai lipsei de respect, ai egoismului, ai binelui propriu absolut în detrimentul binelui colectiv. Ce e de făcut? Cam ce faci când două animale sălbatice se bat… Aștepți să se termine lupta… Iar în cazul nostru nu există decât o luptă reală: cea interioară…

Ion Bogdan

ROMÂNIE, ÎNCOTRO

Bântuie în mai toată ţara gripa, indolenţa, indiferenţa şi prostia. Pe deasupra, natura parcă intră-n ton cu toate astea creând o atmosferă de-a dreptul deprimantă. Mor oameni, mai grav, copii, tinerii se întrec în a pleca oriunde-şi pot găsi linişte sufletească şi, mai cu seamă, financiară, bătrânii îşi numără mărunţeii pe care trebuie să-i împartă între pâine şi medicamente, alte zeci, poate sute de mii îşi duc zilele pe străzi şi prin canale.

Cei rămaşi fără griji pe tărâmurile natale sunt, mulţi dintre ei, cei care au jefuit ţara sau au contribuit la asta, lăfăindu-se acum în palate şi maşini de lux, majoritatea continuându-şi şi acum opera sub masca apartenenţelor politice ori a funcţiilor înalte de unde învaţă arta manipulării şi minciunii.

Alţii, mult prea mulţi din păcate, s-au împăcat cu gândul unui trai modest, sărmani prin satele izolate ori prin blocurile oraşelor de un gri deprimant.

Puţini dintre „cerşetorii“ de voturi simt pulsul ţării, nevoile oamenilor. Le simt însă şi le trăiesc cu adevărat pe-ale lor.

Pe cine interesează că satele dispar odată cu oamenii? Că aproape nimic din ce aveam, nu mai avem? Că suntem încă la coada Europei în ceea ce priveşte infrastructura, nivelul de trai, puterea de cumpărare, presiunea fiscală şi, mai nou cuantificat, gradul de fericire?

Cui îi pasă că pământurile fug la vale sub presiunea puhoaielor nestăvilite de lucrări hidroameliorative, că mănoasele câmpii suferă de lipsa apei sau de excesul ei în lipsa sistemelor de irigaţii şi a celor de desecare? Că sunt încă imense suprafeţe necultivate sau nevalorificate la adevăratul lor potenţial din lipsa resurselor financiare şi tehnice ale deţinătorilor lor?

„Se întrevăd vremuri şi mai grele!“ – îmi spunea un agricultor într-una din zilele trecute. Se referea la climă şi efectele ei, dar şi la ce va fi poate, după 2020. „Nimeni nu se gândeşte – a continuat interlocutorul meu – cum se va putea face agricultură fără subvenţii sau cu ele mult diminuate, ori şi mai grav, dacă relaţiile comerciale specifice uniunii ţărilor noastre se alterează. Acum depindem de input-urile asigurate de multinaţionale, de tehnică străină, fiindcă nimic nu se mai fabrică în România. Aici este vorba şi de siguranţa naţională despre care se vorbeşte doar în CSAT unde, din păcate, nu sunt abordate şi subiecte privind siguranţa alimentară şi nu numai. Prioritare sunt subiectele privind apărarea, deşi nu ştiu de cine trebuie să ne apărăm, pentru care se avansează cheltuieli de miliarde, dar despre obiective care să conducă la dezvoltarea infrastructurii şi economiei, valorificarea potenţialului turistic, susţinerea sănătăţii, învăţământului, cercetării, creşterea producţiei şi diminuarea importurilor se vorbeşte tot mai puţin.“

Cam aceasta este opinia multor români despre… starea naţiunii române şi perspectivele ei. Mă întreb dacă vor exista cumva, cândva, urechi care să le audă şi minte care să le ducă pe un făgaş normal. Pentru că până acum…

Ion BANU

Ce n-am da să fim ca la-nceput

Este greu de înţeles ce vor aleşii, către ce direcţie vor să ne îndrepte, deși promit că suntem mai gata scoşi, chipurile, din această lume cenuşie, în care, de fapt, parcă nimic nu se leagă.

În vreme ce guvernanţii se văd într-o mare plină cu lapte şi miere, dispuşi nevoie mare să ne mai dea şi nouă câte-o linguriţă, lumea este tot mai săracă, ţara tot mai lipsită de cele necesare pentru a oferi românilor o viaţă măcar decentă pe acest tărâm binecuvântat de Dumnezeu.

Citeam zilele trecute un comentariu referitor la previziunile privind politicile Uniunii după 2020 care nu par a fi prea încurajatoare, mai cu seamă pentru sectorul care trebuie să ne asigure ceea ce trebuie să punem pe masa de cel puţin trei ori pe zi: agricultura. Apoi, analizam opiniile euroscepticilor care, din păcate, sunt tot mai mulţi, opinii potrivit cărora politicile UE sunt depăşite de evenimente ceea ce ar impune o nouă ordine europeană. Ca orice român poate, mă gândeam ce-ar însemna pentru noi această… nouă ordine?!

Ei bine, pentru România, spun economiştii, analiştii, dacă „noua ordine“ ar însemna dizolvarea UE, s-ar putea traduce în dezastru. Dezastru economic, social, poate mai puţin cultural pentru că aici nu prea s-au găsit „investitori“ care să impună alte reguli. Până acum.

Fără sprijin comunitar, în condiţiile în care nimic nu ne mai aparţine şi nici nu mai există din ceea ce am avut cu douăzeci şi şapte de ani în urmă, ar însemna o stare asemănătoare celei de după război când a trebuit să fie totul reconstruit din temelii.

Şi tot ei, analiştii economici, poate după un calcul de genul „ce-am avut şi ce-am pierdut“, în sens realist însă, au scos în evidenţă faptul că din România s-au furat după 1990 şi până în prezent peste 113 miliarde de dolari, la care se adaugă alte pierderi care ar putea fi comparate cu ce s-a prădat de mai toate imperiile la un loc în decursul istoriei.

Într-o astfel de stare economică în care ne aflăm am fi îndreptăţiţi să ne întrebăm, ce n-am da să fim ca la-nceput. Adică, aşa cum eram pe la începutul anilor ’90, de unde am fi putut porni într-o economie de piaţă eficientă şi corect gestionată, fără impostorii înşurubaţi în averea statului care însemna pe-atunci peste două miliarde de dolari, la care se adăugau alte opt miliarde pe care România le avea de încasat din investiţii şi datorii. Impostori care au transformat aceste resurse şi capitalul productiv al ţării în vile şi maşini de lux, în vreme ce în jurul lor „prospera“ sărăcia. 

Asta este ţara mea de care guvernanţii ar trebui să se ocupe şi nu doar de construcţia turnurilor de fildeş unde nu-i mai poate atinge nimeni. Fiindcă încă se poate, încă mai avem resurse să putem construi şosele, consolida economia mică şi mare, poate şi oameni care să susţină raţional politicile menite a  conduce la performanţă şi bunăstare.

Ion Banu

Revoluţia aristocraţilor

De mai bine de două luni, pe oriunde se întâlnesc două sau mai multe persoane, subiectul principal al discuţiilor, disputelor, dezbaterilor a rămas unul singur: revoluţia fiscală. Ba chiar au fost susţinute conferinţe, mese rotunde pe acest subiect arzător.

Idei, aprecieri, comentarii, condamnări ale clasei politice, toate ducând, în opinia acestora, la o singură concluzie: trădarea interesului individual şi naţional.

Recent, s-a mai adăugat un subiect: lupta împotriva corupţiei – pardon, împotriva celor care se luptă cu corupţia – care, după aprigele dispute pe marginea legilor justiţiei, a culminat cu demiteri, revocări etc. O confruntare care, se pare, este departe de a se fi terminat, pentru că niciuna dintre părţile „beligerante“ nu admite ridicarea steagului alb.

Două subiecte care au pus românii pe jar, împărţindu-i în mai multe tabere, fiecare dintre ele, manipulate sau nu, condamnând o parte sau alta, în funcţie de interesele personale sau de grup.

Prin natura firii, ascult oamenii şi încerc să le înţeleg păsurile, trecându-le, firesc, prin filtrul minţii.

Ei bine, spun cei mai mulţi, pe lângă interesele unora de a scăpa de condamnarea pentru fărădelegile săvârşite, se pare că, cel puţin al doilea subiect, este mai degrabă o diversiune menită a distrage atenţia de la adevăratele probleme ale României şi românilor, printre care mult disputata „revoluţie fiscală“, la care se adaugă multe altele despre care am mai amintit în numerele trecute ale revistei, tot pe acest spaţiu.

N-aş spune că n-au dreptate, mai cu seamă cei din mediul de afaceri autohtone, când se ştie de-acum cât de „înghesuiţi“ se simt cei de la cârma ţării văzându-se cu mâna în fundul sacului rămas fără nici-un sfanţ, incapabili să se achite de promisiunile electorale, nevoiţi acum să strângă chinga şi pentru doi lei. Motivaţia? Nu sunt bani sau, mai finanţist spus, resurse financiare. Păi n-au cum să fie când lucrurile sunt prost administrate, când cheltuielile sunt mai mari decât ceea ce se produce.

Orice individ raţional înţelege că nu creşterea salariilor şi pensiilor – de fapt, o falsă creştere – era prioritară, ci mai degrabă investiţiile în economie care ar fi generat creşterea veniturilor ţării şi, implicit, a populației ei. Nu achiziţionarea de tehnică militară pentru care se cheltuiesc sute de miliarde de dolari, doar ca să intrăm în graţiile nu ştiu cărei mari puteri militare era prioritară, ci stimularea mediului de afaceri pentru a deveni performant, capabil să susţină o balanţă comercială cel puţin echilibrată. Nu de aproape 500 de parlamentari are nevoie ţara, care ne costă alte câteva sute de miliarde, ci de câteva zeci care cu siguranţă ar asigura o activitate legislativă mult mai eficientă decât cea de până acum. „Nu de hoţi şi penali avem nevoie în frunte, ci de profesionişti curaţi, oneşti ale căror interese coincid cu cele ale majorităţii acestui neam“ – mai susţin oamenii. Şi tot ei adaugă:

„Aceasta nu este revoluţia noastră, ci a aristocraţilor acestei ţări. Lupta noastră este menită să asigure linişte, un mediu constructiv, siguranţă legislativă şi financiară. Vrem prea mult?“

Cine ar putea avea opinii contrare acestora? Aş vrea să le aud!

Ion Banu

Impozitarea prostiei, salvarea statului

Așadar, domnii guvernanți sunt hotărâți să aducă bani, cât mai mulți bani la buget. După ce au născocit povestea cu Formularul 600 unde liber-profesioniștii ar urma să fie impozitați (deci și o parte dintre lucrătorii din agricultură) acu li s-a cășunat pe Biserică. „Adică vor să o impoziteze“, s-a zis inițial... Apoi, reprezentanții autorităților au venit cu precizări și au zis că, de fapt, statul nu va lua niciun ban la modul real, ci împreună cu oamenii bisericii, vor să gestioneze banii care vor fi dați în scopuri caritabile. Adică statul să decidă ce sume vor merge la acțiunile de caritate, umanitare.

Parcă și văd un birou nou-nouț înființat la Patriarhie plin-ochi cu funcționari de stat care, cu cele mai bune și creștinești intenții, socotesc ei cu abacu’ în brațe, unde să meargă banii lăcașurilor de cult. Foarte isteț, foarte așa, incitant cum vrea statu’ să-și bage coada peste tot. Dar să nu credeți cumva că e vina statului nostru. Nu... De vină e modelu’ venit de undeva din puțu’ gândirii unuia (care sigur nu e român) și care privește oamenii ca vitele în țarc. Sau ca porcii în coteț. Sau ca porcii împreună cu găinile în coteț, că vorba aia tre’ să fie diversitate... Mda... Și în timp ce mă gândeam ce stat prost avem, mă sună un amic căruia îi povestesc de revolta mea. Și ce zice omu’? „Da, la prima vedere pare că și-a băgat dracu’ coada în povestea asta cu impozitarea Bisericii, dar... explică amicu’ meu...

Dar să nu uităm că aceeași instituție are business-uri, aceeași instituție are tarife – bineînțeles neoficiale și privite ca donații – la nunți, botezuri, înmormântări și altele. La prima vedere se pretează la impozitare, dar crede-mă, nimeni niciodată nu va avea curajul să facă asta. Iar motivul e simplu: biserica este autonomă față de stat, iar orice impozit plătit va dizolva această autonomie lucru care nu va fi acceptat de nimeni...“ Cam asta mi-a zis amicu’... Să-i dau dreptate, să nu-i dau, habar n-am. Dar cert e un lucru: dacă statul sau altcineva (poate UE) ar inventa un impozit pe prostie aplicat la deciziile și declarațiile aberante ale oamenilor politici din ultimii 29 de ani, cu siguranță că statul român ar deveni cel mai bogat din lume. Iar după ce România ar deveni cea mai bogată țară, cu siguranță și-ar câștiga și marele respect cuvenit printre națiunile lumii. Și, bineînțeles că, peste ani, toată lumea ar uita care este originea respectului care ne-a făcut cunoscuți... Iar cei câțiva „deștepți“ care ar dori să amintească lumii că banii au fost făcuți din prostie pură, ar fi etichetați drept „elemente destabilizatoare“ și vânate de... Ghiciți voi...

Ion Bogdan

Camerele agricole istorie sau perspectivă?!

Încerca cineva zilele trecute să-mi afle părerea despre camerele agricole a căror facere, se vede treaba, este tare greoaie. Câteva acte normative, o mie de păreri ale unora puşi pe „moşit“ şi uite-aşa, au… murit. Ştiţi povestea copilului cu multe moaşe.

Ei bine, sunt printre cei care susţin orice iniţiativă care ar putea conduce către progres, indiferent de inițiator. Numai că, interese nu prea ortodoxe, ambiţii şi orgolii mai mult sau mai puţin justificate, manifestate de diverse grupuri, au făcut ca totul să se năruie înainte de a avea ce. Adică, înainte ca acestea, camerele zic, să prindă contur.

Am stat mai apoi şi-am cugetat încercând să înţeleg vrerea părţilor. Nu mi-a fost prea greu, dar disecând subiectul mi-am format, să zicem, propria opinie. 

Mă gândesc de pildă, dacă nu cumva înfiinţarea unei noi structuri în agricultură ar conduce la o supra-structurare a acesteia în condiţiile în care există deja o mulţime de asociaţii, federaţii, confederaţii, cooperative etc., pe deasupra şi Direcţiile Agricole Judeţene, APIA, AFIR, alte structuri în teritoriu?! Până la urmă, cui se adresează agricultorul mic sau mare? Care ar putea fi atribuţiile camerelor agricole în acest context, comparându-le pe cele declarate cu ale celorlalte structuri?

Poate că în primii ani de după ’90, când lumea toată era în febra demolării, camerele agricole şi-ar fi putut găsi mai repede locul şi rolul, înlocuind direcţiilor agricole de pildă. Poate şi alte structuri existente la acea vreme. Dar acum?

Mulţi dintre susţinătorii înfiinţării camerelor propun printre altele preluarea, sau transferarea unor atribuţii de la actualele structuri de stat şi private către acestea. Păi, dacă nu se vine cu ceva nou, cu atribuţii noi, inedite în sprijinul agricultorilor mici şi mari, atunci de ce le declarăm necesare?

Preocupându-ne prea mult de aceste aspecte, care ar putea conduce doar la creşterea numărului de şefi în agricultură, mă tem că riscăm să ne scape din vedere lucruri mult mai importante.

De pildă, înfiinţarea şi dezvoltarea capacităţilor de procesare a producţiilor agro-zootehnice în cadrul actualelor structuri private ale agricultorilor, cadastrarea terenurilor agricole, zoo-tehnicizarea agriculturii ca soluţie pentru valorificarea superioară a producţiei principale şi secundare din sectorul vegetal, soluţii pentru dezvoltarea fermelor de familie, pentru valo­rificarea resurselor umane şi naturale din zonele de deal şi munte etc. şi, nu în ultimul rând, politicile agricole de după 2020 care nu sunt prea îmbu­curătoare pentru agricultori în general şi pentru români în special.

Apoi, ar trebui să ne preocupe mai mult ceea ce înseamnă identitate naţională, culturală, produsul românesc şi valorificarea lui în condiţii care să aducă profit celor care-l produc.

Iată aşadar, ceea ce ar trebui să ne preocupe şi pentru ce ar trebui să luptăm. Cel puţin acum. 

Ion Banu

NEBUNIA PUTERII

Mai că nu-ţi vine să crezi ce poate debita uneori câte un ales al neamului. Asculţi, urmăreşti ideea, apoi scuturi uşor din cap să te trezeşti în speranţa că poate ai visat ceea ce ai auzit.

Mai zilele trecute un parlamentar, bag seama mare iubitor al bolizilor pe patru roţi, propunea un nivel al impozitării acestora mult sub cel pentru autoturismele cu capacitate cilindrică mai mică, urmând ca diferenţa să fie compensată printr-un nivel mai mare al taxelor aplicate celor din urmă. Nu realizează insul şi poate nici cei care catadicsesc să-i susţină ideea că o astfel de măsură ar fi împotriva naturii, împotriva a tot ce se încearcă a se întreprinde pentru diminuarea poluării mediului și nu doar atât.

Oare nu ne sunt de ajuns deciziile care au condus la distrugerea transportului feroviar şi maritim – cele mai eficiente şi puţin poluante – în favoarea dezvoltării celui terestru extrem de poluant şi costisitor nu doar prin consumul de combustibil fosil, ci mai ales prin nevoia de a dezvolta infrastructura pentru acest gen de transport?!

Propunerea mi-a adus aminte şi de alte greşeli făcute de politicienii noştri. De pildă, anularea taxei de mediu pentru autoturisme care a condus la transferarea mai rapidă a cimitirului de maşini din vestul Europei în biata noastră ţărişoară şi aşa îmbâcsită de tot ce poate fi mai poluant, de la maşini gunoaie la ceea ce se impune a îngurgita zilnic pentru a exista.

Să mai amintesc şi altele? Sunt multe, de pildă permisiunea de a se vinde pământul, cel mai de preţ bun al unei naţiuni, oricui vine măcar cu ceva mărunţei prin buzunare. Apoi deciziile care au condus la distrugerea economiei în ansamblul său, dar și a industriei, considerată de un prim-ministru „maldăr de fiare vechi“, a agriculturii, socotind acelaşi ins că „este mai eficient să importăm decât să irigăm“, şi a mai multor domenii care ne dezonorează neamul din cauza unor politicieni care în cei 27-28 de ani s-au aservit străinătăţii sub masca nevoii de investiţii străine. O aservire, se înţelege, nu gratuită.

Şi uite-aşa am ajuns, din producători importanţi pe piaţa mondială, importanţi importatori şi consumatori de tot ce vrei, singurul aspect cu care ne mândrim când vorbim de creştere economică. Halal creştere bazată pe consum plătit cu bani de împrumut pe care nici nepoţii nepoţilor noştri nu vor reuşi să-l ramburseze.

Şi-atunci cum ar putea fi altfel caracterizate asemenea demersuri, atitudini şi măsuri ale celor cu pâinea şi cuţitul decât nebunii generate de putere și dorința de a-și… doldorá buzunarele?

Ion Banu

Comunism, democraţie ori monarhie!?

Dacă ar trebui să luăm în calcul opiniile celor mai multe categorii sociale, zău că nu mai şti către ce ar trebui să se îndrepte ţara.

După evenimentele din ’89, ba chiar şi înainte de acestea, marea majoritate boicota, condamna comunismul. De fapt, aşa-numitul comunism, pentru că respectiva orânduire n-a existat niciodată, doar partidul cu această titulatură. Socialism da, de fapt un fel de democraţie dictatorială. Adică, eşti liber, ai drepturi, dar faci ce-ţi spune… partidul.

Mai apoi, adică după câţiva ani de aşa-zisă democraţie şi după decimarea economiei de către ,,aleşii poporului“, au apărut alte opinii, de data aceasta în apărarea comunismului „care a construit, n-a demolat“.

În ultima vreme, dar mai cu seamă după ce au început să treacă la cele veşnice, unul câte unul, membrii „Familiei Regale“, mai toată suflarea neamului plânge după monarhie.

Mă întreb de multe ori: de fapt unde ne aflăm şi ce ne dorim?! Realizez că această perpetuă nehotărâre, îndoială, teamă pentru ce va fi mâine este generată de degringolada economică şi mai ales politică în care ne zbatem de aproape trei decenii. Căutăm soluţii variate şi sperăm. Dacă n-a mers comunismul, mai apoi nici democraţia postdecembristă, poate merge cu monarhia, îşi spun oamenii.

Poate, zic şi eu. Dar probabil că cea mai bună variantă ar fi totuşi să ne punem în frunte oameni integri, buni profesionişti, patrioţi care să pună în valoare aurul cenuşiu, negru şi verde de care dispune ţara, iar noi să ne punem pe treabă. „Nu se mai poate, domnule – aud adesea spunându-se – ţara e falită, ne va trebui poate cincizeci de ani să redevenim ceea ce am fost.“

Nu zic ba, dar nici nu sunt sigur că România nu va putea ieşi din marasmul economic în care se află acum.

Românii au trecut în decursul istoriei prin multe încercări pe care le-au depăşit uneori cu vărsare de sânge ori chiar cu preţul vieţii. De data aceasta sper că nu va fi nevoie de asemenea sacrificii. Încerc să cred că raţiunea va învinge, că cei aflaţi cu pâinea şi cuţitul în braţe vor avea demnitatea de a-şi recunoaşte greşelile şi vor lua cele mai pertinente măsuri pentru a readuce ţara pe făgaşul normal. Nu trebuie decât politici care să conducă la o relaxare economică, încurajarea iniţiativei private, susţinere financiară, investiţii în infrastructură şi nu constrângeri fiscale pentru a bugeta nemunca ori de a finanţa clientela politică. Ţara are încă resurse, trebuie doar bine gestionate şi administrate în beneficiul tuturor.

Sper ca acum, la început de an, mai-marii ţării să fi revenit din vacanţă cu mintea mai luminată, cu gânduri bune, raţionali şi consecvenţi în realizarea promisiunilor făcute celor care le-au oferit fotoliile în care stau bine aşezaţi acum.

Cât despre comunism, democraţie ori monarhie, alegeţi repede, timpul nu aşteaptă!

Am convingerea că varianta cea mai bună este doar cea care conferă linişte, siguranţă în tot şi toate.

Ion Banu

O altfel de lume

Într-o recentă călătorie prin câteva ţări asiatice am văzut şi trăit atât de multe lucruri încât îmi stăruie şi acum în minte, iată, după deja câteva săptămâni în care credeam că am să le uit la întoarcere cuprins de atâtea treburi cotidiene mai ales cu specific… românesc.

Ei bine, după atâtea drumeţii prin lume, mi-am dat încă o dată seama că o călătorie este într-adevăr o experienţă a diversităţii. 

Diversitatea este, de bună seamă, firească, orice naţiune a planetei având propriile obiceiuri, tradiţii, multe generate poate şi de condiţiile specifice de viaţă. Dar să ai la îndemână resurse de la mama natură şi să nu le pui în valoare, este deja mai mult decât prostie, ca să nu spun altfel.

Ne aflăm în prejma unui nou an pe care ni-l dorim, fireşte, mai bun, prosper, aşa că la rându-mi n-o să ies din canoanele obiceiurilor specifice acestei perioade, dar nici n-am să pot trece peste lucruri pe care am fi putut să le facem, cel puţin asemenea altora. Aşa că încep prin a spune ce fac unii şi noi ne încăpăţânăm să batem pasul pe loc.

Nu este pentru prima dată când văd cum comunităţi întregi, private de tehnică agricolă de care, iată, noi beneficiem din plin, folosesc pentru agricultură şi ultima palmă de pământ scos, chiar la altitudini de peste 1.500 de metri, dintre pietre, stânci, ori de sub apă. Da, de sub apă. Şi sunt pământuri cultivate cu diverse specii de la care obţin producţii chiar şi pentru export.

Un recent exemplu îl constituie Myanmar-ul, fosta Birmania, care cel puţin în partea de nord, nord-est cultivă cu mare succes terenuri în munţi sau şi în munţi, dar şi pe ape. Pe Lacul Inle – Biosfera Lacul Inle – locuit în bună parte de băştinaşi în case pe apă, aceştia scot pământul de pe fundul lacului, îl aşează în brazde înguste pe care le cultivă cu tomate, castraveţi, vinete, cartofi ş.a., specii care sunt îngrijite plutind cu lotca printre rânduri. Iar suprafeţele sunt de ordinul a zeci de hectare. Pe lângă agricultură oamenii locului se mai îndeletnicesc cu diverse meşteşuguri, precum ţesături din fibre de lotus, pergamente din aceeaşi specie, alte obiecte de artizanat pe care le vând celor care ajung să viziteze acele mirifice locuri.

Iată aşadar un mod de vieţuire prin adaptare şi valorificare a orice poate oferi şansa unui trai decent chiar şi în condiţii vitrege de mediu. Este cu adevărat o altă lume.

De-acolo mă gândeam la ţara mea, o ţară cu imense posibilităţi şi resurse încă insuficient valorificate: pământ, turism şi agroturism şi, mai cu seamă, inteligenţa şi ingeniozitatea românească.

Păi dragi guvernanţi, aflaţi parcă în „fortăreaţa nebunilor“, după cum vă manifestaţi înăuntru şi în afara… golgotei politice, ştiţi oare că în vreme ce ne lăudăm de câţiva ani buni că întreaga suprafaţă agricolă a ţării este luată în cultură, în realitate sunt încă peste două milioane de hectare necultivate în zona de deal şi munte? Şi asta în vreme ce câteva milioane de românaşi stau prin crâşme pe banii statului.

Mai ştiţi cumva că atâtea minunăţii din „Grădina Domnului“ sunt nevalorificate mai cu seamă din cauza lipsei infrastructurii? Şi câte alte întrebări nu s-ar mai putea formula, numai că nici hârtia nu mai suportă atâta neglijenţă, nepăsare şi sfidare a tot şi toate.

Oricum, să sperăm la mintea românului cea de pe urmă şi la un an mai bun, cu oameni înţelepţi.

LA MULȚI ANI!

Ion Banu

Ei să fie sănătoși…

De ani buni, iubitorii de țară, direct sau indirect, sub o formă sau alta se concentrează asupra unei singure supărări. „Vai de tine, popor român“, exclamă ei cu lacrimi în ochi și în inimi. Iar motivele tristeții sunt lesne de înțeles și susținute cu dovezi care ar încăpea lejer într-o bibliotecă. Ideea ar fi că în ultimii 28 de ani România s-a înstrăinat de ea însăși. Nu mai avem industrie, agricultură, cu infrastructura stăm la pământ și altele... Se spune că am vândut totul străinătății, iar noi nu mai avem decât două drepturi: să consumăm și să circulăm liber (adică să muncim pe meleaguri străine, să putem trimite bani acasă, să poată cumpăra copiii și rudele ce au nevoie). Și cum consum înseamnă cumpărături, se pare că totul se rezumă la asta: să cumpărăm tot ce se poate. Și tocmai aici e și șmecheria acestui sistem: suntem forțați (de slăbiciunea noastră) să cumpărăm și ce nu avem nevoie.

Mai trist e că nu mai cumpărăm de pe la noi, ci ne înghesuim prin marile magazine ca să cumpărăm produse aduse din afară. Mult mai trist e că ultimele statistici spun că de sărbătorile acestui an peste 70 de procente din bunătățile pe care românii le vor pune pe masă vor proveni de peste hotare. Ne-am vândut străinătății chiar așa? Nu, noi nu am vândut nimic. Ei au luat, cu sau fără voia noastră. Și și-au creat economia lor, iar noi le dăm din buzunarul nostru ca să le umplem lor buzunarele.

De aici și puternica creștere economică a României. Creștere făcută, simplist spus, pe banii și nervii noștri. Se spune că am fi ajuns o colonie. Orice colonie din lumea asta se distinge, economic vorbind, prin exporturi masive de produse agricole și materii prime. Pentru că d-asta cineva a ales ca o țară să fie colonizată. Din anumite interese. Așa și noi. Redevenim „Grânarul Europei“. Și ne mândrim cu asta... Redevenim, dar nu pentru noi. Ne mândrim cu creșterea economică... Și nu pot să nu mă întreb: a simțit cineva, cumva ceva la buzunar? Nu... În schimb avem inflație, leul se depreciază.

Are cineva senzația că această „inflație“ apare așa, de nicăieri, ca un mecanism „natural“ de reglare a pieței? Praf în ochii, proștilor! Nu, sistemul a ajuns la un asemenea nivel încât există chiar speculatori care, din birouri, pur și simplu „dictează“ inflația dintr-o țară prin cumpărarea sau vinderea unor cantități de bani ai țării respective. Bineînțeles că totul e făcut la comandă și bineînțeles că nimeni nu are dovezi că așa ceva s-ar întâmpla. Iar toate aceste mașinațiuni nu au decât un scop: să țină poporul în „priză“, stresat și înfricoșat de „probleme“ ca să facă ei mai mulți, cât mai mulți bani... Pentru ce? Credeți că ei știu? Oricum, diferența dintre noi și restul lumii e că noi privim cu indulgență tot ce fac ei... Și așa am fost în toată istoria noastră.

Pentru că, nu-i așa, „ce e val, ca valul trece“, vorba poetului. „Lasă, maică, să ia, ei să fie sănătoși“, se spune din bătrâni. Adevărul e că de mii de ani ei au venit, au luat tot ce au găsit pe plaiurile noastre, au stat cât au stat și în cele din urmă au plecat. Iar noi tot aici am rămas și am continuat să avem bogății. Ei au căzut odată cu imperiile, dar noi am rămas și au mai venit o dată și încă o dată... Și tot așa. Și noi am continuat să avem, cu tot jaful... Pentru că românul știe că adevărata bogăție nu stă în ce ai, ci în altă parte...

Ion Bogdan

Prăbuşirea minţilor?!

Tot ascult de vreo doi-trei ani diverse comentarii, păreri, aprecieri sau dezavuări la adresa unor entităţi media sau a reprezentanţilor acestora, mai cu seamă din zona presei agricole. N-am luat în seamă, considerând cele câteva publicaţii de specialitate, fie ele şi on-line, bine-venite în lumea agricolă care are atâta nevoie de informaţie.

M-au surprins însă comentariile din ultimele zile postate pe diverse canale de inşi nu întotdeauna bine ancoraţi în realităţile din lumea la care încearcă să facă referire, dar cu atât mai mult, a unor fideli beneficiari ai serviciilor presei de specialitate, şi nu de ieri de azi. Sunt opinii care m-au determinat să cuget mai mult asupra celor spuse în repetate rânduri de către mai mulţi colegi de breaslă.

Ei bine, după toate astea am găsit de cuviinţă să răspund… provocărilor. Şi zic.

Să insişti în a aprecia o entitate media abia apărută în această lume – de trei sau poate patru ani – ca fiind singura, unica şi cea mai bună furnizoare de informaţie pentru fermieri şi furnizorii de input-uri pentru aceştia este de-acum „...o dovadă de crasă incultură mediatică“ – după cum spunea o distinsă colegă – sau de ignoranţă, spun eu, faţă de ceea ce publicaţii cu o bogată istorie în spate au făcut şi fac pentru agricultură şi satul românesc.

Nu pun la îndoială calitatea oamenilor din respectiva structură media şi cu atât mai mult activitatea jurnalistică a acestora. Mă alătur însă, de-acum, celor care apreciază ca incorectă, neprincipială, uneori tendențioasă, atitudinea faţă de media agricolă cu tradiţie a celor care „trăiesc“ alături de aceasta de zeci de ani şi care nu cred să fi dezamăgit vreodată.

Presa în general şi cea agricolă în special nu au un statut prea favorabil, cel puţin sub aspect financiar.

Însă pentru reprezentanţii entităţii la care se făcea referire poate nu a fost prea greu, având în spate şi o personalitate influentă, cu resurse financiare proprii şi atrase, să cumpere, cum spun cei mai mulţi, nu cu puțini bani, imaginea sau un mare număr de vizitatori ai postărilor lor, pentru a impresiona potenţialii colaboratori.

Nicio altă entitate media nu ştiu să se fi dedat la aşa ceva pentru a fi prima cu orice preţ. Ele şi-au căpătat notorietatea prin muncă, seriozitate, experienţa echipelor acumulată în zeci de ani şi printr-o bună colaborare, directă sau indirectă, cu cei cărora li se adresau. Socotesc că măcar asta merită apreciat și nu pozele ieftine care nu spun mare lucru. Nu trebuie să ne lăsăm pradă Internetului, el suportă mult.

Să ignori emisiunile TV consacrate acestui domeniu – Viaţa satului, Ferma, de vreo 4-5 ani AGRO TV şi altele, apoi emisiunile radio, publicaţiile – unele fondate încă din anii ’50, iar acum Ferma, Profitul agricol, Lumea Satului, Business Press Agricol, Revista Fermierului etc., mai că-mi vine să cred în spusele colegei mele.

Mă gândesc, de bună seamă, la cei câţiva aflaţi printre cei mulţi păcăliţi de astfel de „imagini“. Sunt cu siguranţă nişte oportunişti, care au lustruit clanţele multor uşi până să ajungă unde sunt şi-aşteaptă de la cei din urmă poate acelaşi lucru. Tineri, fără experienţă, necunoscători ai realităţilor, istoriei domeniului şi poate cu precară potenţă intelectuală, se văd chiar mai mari decât îi face jilţul în care soarta, unchiul sau mătuşa i-au aşezat.

Şi uite cum se prăbuşesc minţile. Şi-odată cu ele ţara. Noroc cu românul care ştie să se trezească la vreme, aşa cum a făcut-o de multe ori în decursul istoriei. Cu siguranţă o va face şi acum. Inclusiv cei care s-au lăsat păcăliţi de… aparenţe. Ca să nu zic altfel.

Ion Banu

Răul din vrerea noastră

Ne îngrijorează fenomenele naturale extreme, mult mediatizata încălzire globală, răul pe care ni-l provoacă acestea, direct sau indirect.

Până la urmă, pământul în decursul a milioane de ani a suferit multe transformări, unele radicale modificându-se relieful, clima şi, ca o consecinţă, structura şi varietatea vieţii pe uriaşa Planetă Albastră, altele mai puţin semnificative, o parte dintre ele generate de însăşi modul în care viaţa şi-a găsit locul şi a evoluat în diferite areale.

Ei bine, în vremurile pe care le trăim parcă nimic nu mai este la fel ca ceea ce s-a întâmplat până acum. Nu mai pare o repetiţie, poate firească, a anotimpurilor şi fenomenelor, aşa cum erau percepute de oameni şi detaliate de specialişti, ci mai degrabă se prezintă ca răspuns categoric la noul nostru mod de viaţă. Vrerea noastră, uneori absurdă, de a avea mereu mai mult se pare că ne face mai degrabă rău, deşi aparent ne simţim mai împliniţi dacă avem trei telefoane mobile în buzunar, două maşini în curte şi „învârtim“ sute de canale pe televizor stând răsturnaţi într-un fotoliu cu masaj.

Extrapolând cele de mai sus la nivel planetar, este uşor de înţeles de ce din zece ani şapte sunt secetoşi – unii chiar excesiv de secetoşi –, de ce temperaturile cresc la nivel global cu unu-două grade anual sau cum de uragane, taifunuri se manifestă din ce în ce mai des şi agresiv, devastând în doar câteva ore zeci de mii de kilometri pătraţi, cu consecinţe din cele mai grave asupra vieţii, bunurilor materiale şi naturii însăşi.

Unde am greşit şi, mai ales, ce se mai poate face ca viaţa planetei să reintre în normalitatea trăită de înaintaşii noştri? Nimic, spun scepticii, consolându-se cu ideea cataclismelor naturale care ar urma să schimbe radical viaţa pe pământ. Greşelile comise în timp sub masca unui trai mai bun şi mai comod pentru omenire, în spatele căreia s-a ascuns mereu dorinţa de a avea mai mult a unor grupuri de indivizi ce ghidonează lumea spre o nouă aşa-zisă ORDINE MONDIALĂ, ne fac din ce în ce mai vulnerabili în faţa mediului în care ar trebui să ne simţim în siguranţă.

Aşa stând lucrurile, mă întreb, asemenea multor pământeni aflaţi sub ameninţarea mediului din ce în ce mai ostil, cum de nu vedem sau nu vrem să vedem adevăraţii poluatori de pe mapamond împotriva cărora nu se iau măsuri – industria chimică şi petrochimică, industria constructoare de maşini, care a condus, pe lângă poluare, şi la sufocarea şoselelor etc.? Cum de moşii şi strămoşii noştri au trăit bine-mersi împreună cu vaca, oaia şi porcul, iar acum ne pute bălegarul, ba chiar considerăm zootehnia cel mai poluant sector de parcă asta a produs găurile negre în stratul de ozon? Cum de s-a renunţat la transportul feroviar, maritim şi fluvial în favoarea celui terestru, poluant şi de sute de ori mai costisitor?

Sunt doar câteva dintre întrebările care au răspuns, dar care se ţine ascuns. Oricum el nu poate fi de natură a ne pune în siguranţă, ci de a masca setea de înavuţire cu orice preţ şi de a menţine omenirea sub un strict control.

Iată aşadar cum răul se află în vrerea noastră. Mai exact, în vrerea unora.

Ion Banu

Cu salbe la gât şi cămaşa ruptă

Cam aşa pare ţara asta mai peste tot pe unde s-a mirosit a bani europeni. Adică, mai pe înţelesul tuturor, vrei să pari frumos pe-afară, dar n-ai nici după ce bea apă. Doamne, plină-i lumea de prostie şi de…, hai să nu atribuim semenilor noştri ceva ce mulţi nu merită.

Păi, să mă explic.

La îndemnul celor care erau puşi să cheltuiască oricum câteva sute de miliarde de euro ce ni se cuveneau după împărţirea lor de către defterdar-ii de la Înalta Poartă, acum europeană, mai toţi, sub influenţa a ceea ce se povestea despre modernismul european, s-au grăbit să toace bani. Mai întâi pe săli de sport acolo unde nu mai avea cine face sport, parcuri prin satele sărăcite până şi de oameni, şcoli care mai apoi au fost închise, alimentare cu apă şi canalizare în locuri unde lumea n-are nici cu ce-şi cumpăra o pâine, dar să mai şi plătească astfel de servicii. Şi asta din dorinţa, deloc de condamnat de altfel, de a aduce satul româ­nesc la rang de „Sat european“. Numai că, treburile astea au fost pornite de la coadă la cap şi nu invers cum ar fi fost firesc.

Pentru că, firesc ar fi fost, spun acum cei care au dat deja cu „capul de sus“, dar şi judecătorii de ocazie, să se fi început cu infrastructura, apoi cu investiţii care să potenţeze financiar satul astfel încât să-l fi făcut apt pentru a susţine investiţiile furnizoare de servicii. Aşa am fi avut acum şosele şi autostrăzi moderne, multe activităţi non-agricole, investiţii în turism, agroturism şi astfel, multe locuri de muncă şi nu şomeri şi asistaţi sociali, construcţii, parcuri şi ţevi îngropate nefolosite acum şi poate nici de-aici încolo, sortite până la urmă uzurii morale şi, mai cu seamă fizice.

Fără îndoială, au fost şi sectoare ale economiei în care banii europeni au fost folosiţi raţional. În agricultură de pildă, multe investiţii au condus, în cele mai multe cazuri, la o performanţă de acum invidiată de mulţi. Dar nu credeţi cumva că pe-aici totul a fost roz. Prin măsuri iraţionale, programe şi proiecte neancorate în realităţile din teritoriu, multe miliarde au fost… aruncate pe diverse construcţii şi echipamente destinate, scriptic, unor activităţi care ar fi trebuit să aducă plus valoare. Numai că, multe unităţi de abatorizare, de procesare etc. multe concentrate de pildă în zone din care nu se putea asigura materia primă, zac şi astăzi nefolosite, ori sunt doar parţial utilizate.

O tristă realitate generată de nepricepere, rea credinţă, interese obscure, toate la un loc putând fi catalogate chiar ca… trădare naţională, mascată de fiecare dată prin măsuri, programe menite, cu mici excepţii, doar pentru a acoperi ceea ce s-a făcut împotriva voinţei acestui neam.

Aşadar, s-ar cuveni măcar acum, în al cincisprezecelea ceas să încercăm a ne face frumoşi pe-afară, dar să ne îngrijim şi de ce avem prin bătătură. Pare un firav început, dar cu o floare (la agricultură), nu se face primăvară.

Ion Banu

România... Pa?

Ce s-o alege de țărișoara noastră în următorii ani? Eu nu știu nimic... Nu fac decât să mă întreb... Ce s-o alege de locul ăsta cântat ca fiind „un picior de plai/ o gură de rai“? Că până acum s-a ales prafu'... Ăla gros... Nimic altceva... Dar noi, în calitate de oameni normali, ne facem că nu vedem. Ne facem că totul e bine... Pentru că talantul nostru de măsură a lucrurilor și a evenimentelor a devenit numai și numai viața noastră. Cum ne simțim NOI și cei foarte apropiați nouă. Altceva nici că mai contează. Ce mai contează că apar dovezi clare prin presă că în toți anii ăștia de la revoluție încoa’, toți politicienii, fără excepție și-au bătut joc de țara asta și de noi, așa-zișii cetățeni ai ei. Ne mințim singuri și ne îmbătăm cu cuvinte gen „stat de drept“, „economie de piață“, când, de fapt, toate-s vorbe în vânt. Uităm totuși un lucru... Uităm de viitor...

Ce vor spune copiii noștri când vor fi întrebați de copiii lor: „Tată, mamă, ce a fost România?“. După cum merg lucrurile în țara asta, dar și în lume, cred că nu prea o mai ducem mult ca nație. Deja eroii ne sunt uitați, deja părți mari din istorie sunt îngropate în mod oficial prin denaturarea sau omiterea faptelor neamului din manualele școlare. Dezastrul e pregătit cu minuțiozitate la cel mai înalt nivel... De cine? De ai noștri? Nu cred... Ei sunt doar simpli aborigeni momiți cu ceva poleială. De cine? Nici nu are importanță cine, ce și cum. Important este doar ce se întâmplă. Și se întâmplă să ne înstrăinăm de tot ce a fost sfânt pentru nația asta. De familie, de tradiții, de valori, de cultură și nu în ultimul rând de noi, de sufletul nostru. Pentru ce? Pentru o bunăstare aparentă, dată de bani...

Bunăstare care, nu pentru puțini nu e numai aparentă, ci poate fi fatală. Pentru că mulți au doar senzația de bogăție din simplul motiv că respectiva bogăție nu e altceva decât un credit... Viață de sclav, ar zice scepticii. Dar cât de sceptic să fii să vezi realitatea crudă, așa cum e ea? Stăteam deunăzi de vorbă cu o cunoștință, economist. Știți ce mi-a spus? Că în câțiva ani România dispare fizic de pe hartă. Bineînțeles că am râs. „Cum să dispară fizic?“, am zis... „Uite așa, mai simplu decât crezi... Deja econo­mie nu mai avem... Nu mai avem nimic... Statul român nu face decât să plătească companiile străine din banii noștri. Dar asta nu e nimic. Uită-te, la doar un an și ceva de când s-a dat undă verde cumpărării de terenuri agricole către străini ce dezastru s-a întâmplat. S-au vândut deja, într-un timp atât de scurt, jumătate din terenuri. Ce crezi că va fi în doi ani? Va mai fi ceva? Mă îndoiesc. Zilele sunt numărate“ ...mă uit la amicul meu și-mi zic: „Bate câmpii... Așa ceva nu se poate... Sunt atâtea tratate internaționale, avem Constituție. Nu putem dispărea așa, în neant...“ Oare? Prea multe lucruri au fost imposibile până nu demult... Prea multe...

Ion Bogdan

De ce tot aşa…

La fiecare început de an apar întrebări, de multe ori aceleaşi, care ar putea pune în încurcătură orice ins aflat în fruntea unei ierarhii. Şi asta pentru că, chiar şi după aproape trei decenii, şcoala românească se află tot în impas: mai peste tot fără spaţii corespunzătoare, fără manuale şi condiţii decente de a învăţa, dar mereu în căutarea unui cadru legal firesc, se spune, care să permită desfăşurarea în bune condiţii a procesului instructiv-educativ.

Din păcate, niciunul dintre cei 24-25 de miniştri (cred) ai Educaţiei, câţi s-au perindat pe la această instituţie în cei 27 de ani, nu a reuşit să aşeze lucrurile nici măcar la nivelul la care se afla învăţământul românesc până în 1989. Dezamăgitor pentru toţi cei care aşteptau ca acesta să capete alte valenţe în perioada postdecembristă.

Douăzeci şi cinci de miniştri care au reuşit performanţa de a elabora şi apoi de a modifica Legea educaţiei de peste 60 de ori. Să ne amintim de… manualele alternative, înlocuirea trimestrelor cu semestrele, apoi repartizarea computerizată etc., toate nefăcând altceva decât să altereze procesul instructiv-educativ, în loc să-l facă accesibil şi să conducă la valorificarea reală a potenţialului fiecărui individ cuprins în sistem.

Asistam deunăzi la o discuţie între părinţii unor copii aflaţi de-acum în clasa a VIII-a. Ştiam deja multe dintre neajunsurile sistemului, aşa că dialogul acestora n-a făcut decât să-mi reconfirme aberaţiile existente.

Vorbeau respectivii, printre altele, despre teste, calcularea mediei pentru admiterea în învăţământul liceal şi absenţa unei modalităţi corecte prin care pasul către următoarea treaptă de învăţământ să fie făcut potrivit voinţei, dorinţei şi preferinţelor fiecăruia şi nicidecum după o medie care nu întot­deauna reflectă capacităţile reale ale fiecărui individ.

Făceau, evident, referire la necesitatea reintroducerii examenelor de admitere care ar asigura o departajare în funcţie de capacităţi şi competenţe, fiecare având posibilitatea alegerii drumului către o profesie sau alta. Repartizarea computerizată nu este nicidecum modalitatea prin care s-ar putea profesionaliza corect piaţa muncii şi nici nu poate răspunde nevoilor reale ale acesteia.

Fără îndoială, neajunsurile învăţământului românesc sunt mari şi multe. O spun părinţii, cadrele didactice, chiar elevii, studenţii şi o confirmă până şi legiuitorii. Nu este nevoie să reamintesc că încă se bâjbâie în sistem, că fiecare dintre miniştri „trebuie“ să modifice câte ceva, dar niciunul n-a făcut învăţământul să devină cu adevărat modern, performant, răspunzând astfel nevoilor reale ale pieţei muncii. Iată de ce mai toată lumea încă se întreabă după aproape trei decenii: „De ce tot aşa?“ Mulţi îşi dau şi răspunsul: „Aşa se vrea!“

Oare aşa o fi?     

Ion Banu

GATA CU VACANŢA

Mai trecu o vară, o vacanţă, inclusiv parlamentară, vreme în care s-au dospit ideile plămădite de dinainte de vara fierbinte care, spun oamenii, parcă a alterat până şi minţile unora.

Cu siguranţă referirile sunt la „biblia“ guvernanţilor aflaţi acum la cârma ţării care se îndepărtează pe zi ce trece de „canoanele“ ei. Şi, în nebunia asta dau din zid în zid în căutarea de soluţii prin care să-şi poată respecta promisiunile. Greu însă de găsit şi banii atât de necesari pentru a putea rămâne cu fruntea sus măcar cât au putut-o ţine în faţa Înaltei Porţi de la Bruxelles.

În ciuda a tot ce se petrece – şi se vor mai petrece în zilele, săptămânile şi lunile următoare – mergem înainte. Cu bani tot mai puţini, cu şomaj „la înălţime“, dar cu creştere economică. Mănâncă românii şi se îmbracă chiar dacă asta se face şi cu bani „de-afară“. De la noi tot mai puţini că doar nu cresc pe şanţ. Poate doar dacă mai dăm drumul la vreo investiţie majoră, ori deschidem nişte… fabrici şi uzine în care să întâlnim şi miile de asistaţi sociali aflaţi acum la umbră sau prin cârciumile din mai toate colţurile uliţelor.

Ei, cam asta ar fi soluţia… tovarăşi, la treabă tot românul, la treabă de unde se pot aduna taxele şi impozitele. Soluţia creşterilor de preţuri, impozite şi „ştrangularea“ iniţiativelor private nu este cea care va aduce progres şi bunăstare. „Biciuirea“ micilor întreprinzători, care ar trebui să fie tot mai mulţi, poate va aduce ceva bănuţi acum. Dar mâine? Şefii zapciilor ar trebui să priceapă un lucru simplu: cu cât stimulezi micile afaceri private, alături de cele mari, cu atât mai mult se pot asigura venituri pe termen lung.

Nu cred că acele creşteri de salarii, pensii etc., promise cu atâta tam-tam în campania electorală, fără susţinere din economie, este soluţia dezvoltării şi bunăstării. Cred că s-a cam pus carul înaintea boilor.

Apoi trebuie găsite soluţii prin care să se creeze plusvaloare. Sunt ceva încercări în acest sens pe la agricultură, dar cum descoperă cineva misterul prin care se pot pune în mişcare angrenaje ale economiei, altcineva îi taie elanul fără să realizeze că acest gen de atitudine este similar cu ceea ce, se spune în popor, „îţi tai singur craca de sub picioare“.

Se vorbeşte adesea de susţinerea financiară a sănătăţii, învăţământului, dar mai puţin de sprijinul necesar pentru siguranţa naţională care presupune în primul rând asigurarea hranei. Un popor bine şi sănătos hrănit are mai puţină nevoie de spitale, doctori şi, mai cu seamă de farmacii. O minte sănătoasă într-un corp sănătos este capabilă să asimileze mai uşor cunoştinţele necesare progresului. Şi de aici tot lanţul care înseamnă inclusiv protecţia şi siguranţa fiecăruia dintre noi şi a statului în ansamblul său. Este greu de priceput? Nicicum! Din păcate, interese de care suntem ţinuţi departe printr-o manipulare bine ticluită, fac să fie totul parcă pe dos.

Asta-i România în care încă trăim. Nici timpii de răgaz, nici vacanţele nu mai sunt de bun augur. Unii se-ntorc din voiaje parcă mai porniţi pe fapte rele decât la plecare. Tare aş vrea să mă-nşel.

Ion Banu

Abonează-te la acest feed RSS