Adama Sultan iulie 2020
update 23 Sep 2020

Plecaţi voi, că venim noi!

Incredibil, dar adevărat! Mai că nu-mi venea să cred ceea ce am auzit din comentariile crescătorilor de animale prezenţi la cel mai mare târg din România – IndAgra. Indignaţi, povesteau unii altora cum au fost „rugaţi“ să iasă afară din standurile de animale pentru că... trebuiau să vină autorităţile. Acestea au venit, dar se pare că nu prea le-a plăcut aerul specific unui astfel de spaţiu că au ieşit mai repede decât au intrat. De, nu-i pentru oricine o astfel de muncă.

Oamenii ar fi vrut să dialogheze, să vorbească despre greutăţile lor, dar să şi sugereze soluţii pentru o agricultură performantă şi o viaţă decentă. Dar, n-a fost să fie.

Mi-aş fi dorit ca acele comentarii să fie simple fabulaţii, dar ştiţi cum este: dacă un om îţi spune ceva ai rezerve în a-l crede; când îţi spune şi al doilea începi să te întrebi dacă nu cumva are dreptate, dar când îţi spune acelaşi lucru şi al treilea... De data aceasta erau peste douăzeci care comentau cele petrecute.

Nu-mi propusesem să încep acest text cu un astfel de subiect, dar n-am rezistat să nu vi-l fac cunoscut. Măcar aşa, ca fapt divers. Dar şi ca un semnal pentru cei care ar trebui să ne reprezinte şi să lupte pentru alegători, nu doar pentru ei. Sfidarea celor din rândul cărora te-ai ridicat nu poate decât să altereze relaţiile sociale şi să demoleze economii.

Iată ce m-a îndemnat zilele trecute ca, împreună cu un experimentat economist, să încerc descâlcirea iţelor unei stări de lucru care a determinat prosperitatea economiei gri. „Se pare că – spunea economistul – politicile fiscale, din ce în ce mai sufocante pentru agenţii economici, au deschis tot mai larg porţile unei economii tot mai închise la culoare.“

Interesant punct de vedere. Judecându-l, realizezi cât de aproape de adevăr este. Şi, culmea, din toate relele făptuite de mai toate guvernele postdecembriste nu s-a învăţat nimic. Mai nou, se anunţă alte creşteri ale taxelor şi impozitelor. Să nu mai vorbim de preţuri.

Tot de la economistul respectiv am aflat despre câteva experienţe care n-ar trebui ignorate.

Grecia, o ţară aflată în colaps economic, nu a recurs la ceea ce s-ar fi aşteptat toată lumea – creşterea fiscalităţii, printre alte măsuri, pentru acoperirea deficitului bugetar. Din contră, a redus taxele şi impozitele. Efectul? În doar câteva luni s-au înregistrat creşteri ale încasărilor la buget cu peste 30%.

Alte state au redus sau menţinut TVA-ul la un nivel pe care noi nici nu-l visăm, mai cu seamă la alimentele de bază, precum şi nivelul taxelor şi impozitelor. Ei bine, acestea nu se laudă cu niveluri ale evaziunii fiscale de peste 50%. Şi exemplele ar putea continua.

Toate acestea la alţii, în vreme ce la noi greşelile, aberaţiile curg unele după altele. Mai dau doar un exemplu.

În vreme ce mai toate firmele au înlocuit comunicarea scrisă cu cea on-line, finanţele din România continuă să consume bani, timp, energii umane şi mii de tone de hârtie cu somaţii ameninţătoare, chiar şi pentru doi lei, şi apoi cu înştiinţări prin care aceiaşi agenţi economici sunt înştiinţaţi privind „stingerea creanţelor“, de parcă aceştia n-ar şti ce-au plătit. Şi iarăşi exemplele ar putea continua. Dar parcă nici hârtia nu mai suportă prostia. Cine ştie, poate nici românii. S-ar putea curând să spună „plecaţi voi că venim noi.“

Ion Banu

ŞTIINŢĂ PENTRU... NEŞTIINŢĂ!

Tablete pentru copiii din clasele primare, ba chiar pentru cei mai mici de-atât, calculatoare, manuale alternative de nu se ştie după care din ele să se înveţe şi tot felul de programe şi idei privind organizarea învăţământului generate ori de câte ori apare un nou ministru în capul respectivelor treburi. O stare a lucrurilor care mai mult debusolează decât să îndemne la a şti mai mult. Cu alte cuvinte ştiinţă pentru... neştiinţă. Şi asta, din păcate, pentru câteva generaţii care cu siguranţă nu vor mai şti să scrie, să citească, să lege două cuvinte, ce să mai spunem de socotit cu creionul pe hârtie. Cine-i de vină? Sau de ce se vrea aşa?

Aş încerca un răspuns. Pentru că românii sunt români şi s-au născut deştepţi. Şi dacă mai şi-nvaţă câte ceva, ajung şi mai isteţi. Ori, nu de asta e nevoie-n lumea în care trăim. Sunt deja prea mulţi care trebuie să gândească pentru noi. Finanţişti care ne-au dat cu o mână şi ne iau cu zece, investitori care ne dovedesc că noi nu mai ştim să ne valorificăm zăcămintele naturale, nici măcar să ne muncim pământurile, ori să ne vindem ceea ce, de bine, de rău, mai producem prin ţara asta.

Iar ca treaba să fie bine dusă până la capăt, mai vin şi-ai noştri – de parcă celelalte le-ar fi făcut pe toate alţii! – şi organizează, restructurează, dezorganizează până nu mai rămâne nimic.

Ce urmează? „Vânzarea“ instituţiilor agricole

Mă duce gândul acum la cele câteva tentative de a... reorganiza şi redefini structurile judeţene ale Ministerului Agriculturii. După cadastru şi consultanţa agricolă urmează direcţiile agricole. Altă mare greşeală.

Un fost secretar de stat aflat pe la respectiva instituţie cu vreo doi-trei ani în urmă îşi propusese să transforme Direcţiile Agricole în inspectorate. Ar fi rămas în istorie, dar din păcate nu ca bun român. Am înţeles că de ceva vreme şi-ar fi reconsiderat poziţia. Să-l felicit? Nu ştiu dacă chiar trebuie.

Alţi câţiva de-acum, cuprinşi de febra schimbărilor şi regionalizării, îşi doresc la fel intrarea în istorie. Ca demolatori ai aceloraşi instituţii judeţene şi transformarea lor în oficii. Iar şi mai grav, subordonarea lor oricui, numai agriculturii nu.

Păi, oameni buni, dacă ministerul nu mai are nicio corespondenţă în judeţe, mă întreb cu cine pune în practică politicile agricole? Cine mai urmăreşte şi verifică respectarea bunelor practici în agricultură? Respectarea regulilor privind protecţia plantelor, sănătatea pământului şi, până la urmă, toate acţiunile menite a conduce la obţinerea de produse alimentare sigure din toate punctele de vedere? 

Toate acestea înseamnă ştiinţă, cunoaştere ce nu poate fi la îndemâna oricui, chiar dacă unii încă mai cred că la agricultură şi fotbal se pricepe toată lumea.

Să fie oare şi asta un fel de ştiinţă pentru... neştiinţă? Aş vrea să cred că mai există printre noi oameni care mai pot gândi de două ori înainte de a făptui ceva. Mai cu seamă atunci când este în joc nu doar soarta unor instituţii, ci viitorul unui neam.

Ion BANU

Credinţa în neputinţă

De multe ori vorbitori aleşi ori care se aleg, în strădania lor de a-şi convinge umilii ascultători cât de loiali le sunt, fac comparaţii, se „aprind“ pentru a arăta cât de multe ştiu, se agaţă de realităţi de care habar n-au, doar, doar îşi vor putea atinge scopul pentru care se află undeva la un moment dat.

Cei mai mulţi dintre noi am urmărit, ascultat, ba chiar am aplaudat discursuri din care, de fapt, n-am înţeles nimic. Limbajul, expresiile, izul de patriotism cu care-şi poleiază inşii discursurile mai că te fac să-i idolatrizezi dacă n-ai răbdarea, capacitatea şi intuiţia de a vedea ce se află în spatele vorbelor alese care, de cele mai multe ori, ascund neputinţa de a rezolva adevăratele probleme ale naţiunii ori diverse interese, uneori de mare anvergură.

Apoi, unii, bine înfipţi în fotolii parlamentare ori ministeriale, îşi „legiferează“ vorbele prin acte normative, de cele mai multe ori fără valoare practică. Iniţiative ce te duc cu gândul la simplele încercări ale unor şcolari care abia încep să înveţe alfabetul. Acte normative fără nicio sistematizare, fără norme de aplicare coerente, fără nicio filozofie şi fără a ţine cont de nevoile reale ale societăţii.

Nevoia de reformă a dus de cele mai multe ori la înlocuirea unor legi cu unele în care dorinţele sau ignoranţa legiuitorilor ţin loc de realitate. Iată de ce uneori riscăm să devenim nostalgicii unor vremuri în care lucrurile erau mai bine organizate.

O lege nu trebuie să fie arbitrară, să creeze confuzie şi neîncredere. Acestea împovărează existenţele, blochează funcţionarea normală a societăţii, stresează, diminuează potenţialul intelectual şi creează sentimentul constrângerii. Nu-i suficient să traduci o lege de pe aiurea şi apoi s-o experimentezi la nivel naţional, doar de dragul „alinierii“ la nu ştiu ce norme.

Agricultura, ca de altfel întreaga economie, a avut parte de această conduită lipsită de viziune pe termen mediu şi lung. Numeroasele simpozioane, conferinţe, mese rotunde, a căror teme sună atât de pompos de mai să crezi că de a doua zi economia o să „duduie“, de fapt au devenit simple încercări de „afirmare“ a reprezentanţilor de pe eşicherul politic. Nici măcar organizaţiile profesionale n-au reuşit „să mişte carul“, lovindu-se mai de fiecare dată de zidul de neclintit al unor interese politice.

Acest domeniu ar fi putut fi atuul României în relansarea economică. Din păcate decidenţii, prin acţiunile lor, l-au decapitalizat continuu. Lipsa de performanţă din agricultură este cauzată, în cea mai mare parte, de gândirea rudimentară şi superficială a guvernanţilor postdecembrişti. Este un domeniu în care legiferarea s-a făcut arbitrar sau în funcţie de interesele de moment şi de grup.

Iată de ce neîncrederea în cei „din frunte“ se accentuează, de ce vorbele lor ce curg ca nişte avalanşe cu orice prilej lasă de-acum loc... credinţei în neputinţă.

Ion Banu

A-nceput campania...

Promovarea excepţiilor, a iniţiativelor care ar putea constitui exemple de urmat, redescoperirea obârşiilor şi scoaterea lor în evidenţă spre ştiinţa tuturor sunt, până la urmă, demne de toată lauda, chiar dacă acestea oferă şi ocazii pentru expuneri politice.

Am asistat în mai multe rânduri la astfel de evenimente desfăşurate în cadrul aşa-numitelor festivaluri, care mai de care mai somptuoase, uneori cu gust şi bine organizate, dar de la care n-am văzut să lipsească „oficialităţile“ de la judeţ sau parlamentarii „ocazional“ ajunşi prin locurile respective. Bune prilejuri pentru a-şi promova propriile programe politice ori pe cele ale partidelor din care fac parte, a reitera „măreţele fapte“ săvârşite spre binele celor care-i ascultau, într-o atmosferă ce mai că semăna a început de campanie...

„Care campanie?“, m-aţi putea întreba. Doar nu credeţi că se referea vreunul la cea agricolă, chiar dacă se aflau în plină toamnă.

După ce „savuram“ ca orice român evenimentele, încercam să le racordez la realităţile vremurilor pe care le trăim. Doar dacă te laşi dus de valul „democraţiei“ prorocite de „sforarii“ din lumea nou creată în ultimii ani nu înţelegi de unde am plecat şi unde, de fapt, se vrea a se ajunge.

Nu-mi propun să elogiez trecutul. Cu atât mai mult pe cel politic. Nu pot trece însă peste ce a creat acest popor în decursul istoriei, chiar dacă referirea se face şi la anii de dinainte de ’90.

Agricultura – încep cu ce ne doare cel mai tare –, organizată după cele mai moderne şi eficiente modele din lume, a fost „reorganizată“ după cele mai primitive modele;

Şcoala – subiect de dezbateri politice, aflată într-o continuă „organizare“ şi-atât. Rezultatul? Un învăţământ chiar mai slab decât cel de prin multe ţări africane;

Industria – un morman de fiare vechi numai bun de valorificat de „băieţii“ deştepţi;

Sănătatea – sursă de venit pentru diverse grupuri de interese ce se desfăşoară sub masca privatizării după modele capitaliste. Consecinţa? Un popor bolnav, lipsit de posibilitatea de a se întreţine şi menţine sănătos;

„Intrarea în Europa“ – de parcă-am fi fost cândva în altă parte?! – o iniţiativă care mai mult ne costă decât câştigăm. Aici trebuie să mă explic:

Pe lângă cotizaţia anuală de cca 1,3 miliarde euro care trebuie achitată Înaltei Porţi, adică 1% din PIB (cca 3,5% din venituri), România este nevoită – să nu spun obligată – să cumpere tehnică din Uniune la preţuri uneori cu de două-trei ori mai mari decât costurile de producţie şi cu circa 30% mai mari decât preţurile practicate în ţările de origine. De, primim subvenţii! Românii, ca de altfel mai toţi întreprinzătorii din fostele ţări socialiste, cuprinşi în mrejele aşa-ziselor avantaje ale fondurilor europene ori a altor forme de „sprijin“, se angajează în realizarea de investiţii cu costuri uneori mai mult decât duble faţă de cele reale. Şi uite-aşa se trezesc prinşi în chingile băncilor creditoare, obligaţi să respecte canoanele finanţatorilor lungi perioade de timp, nevoiţi până la urmă să muncească mai mult pentru alţii decât pentru ei. Cum s-ar putea traduce asta?

Cam aşa stau lucrurile, în vreme ce aleşii noştri nu pierd nicio ocazie să ne spună cât de bine le trăieşte neamul, mai cu seamă de vreo zece ani încoace sau sub guvernarea lor.

Ei, iată cum festivalurile la care făceam referire, medii favorabile pentru lansări electorale, m-au dus cu mintea la ce-ar trebui să gândim cu toţii. Şi încă n-am spus prea multe din câte ar trebui să ştim. Uneori nici nu-i bine să ştim tot. Pentru sănătate. 

Ion Banu

Mi-e dor de normalitate...

Cu siguranţă, fiecare ne dorim să trăim într-o lume liniştită, liberă, relaxantă, în fine, o viaţă normală. Dar, de fapt, ce este normalitatea? Trebuie să recunosc că mi-e dor de acel gen de „normalitate“ care măcar oferea o direcţie. Într-adevăr unică, dar sigură. Cine mai poate asigura acum, cel puţin în România, soluţii care să aşeze lucrurile pe un făgaş normal?!

După mai bine de două decenii în care ţara a fost linşată economic mai abitir decât ar fi comis-o cel mai crunt război, guvernată de oportunişti mai gata să se vândă şi pe ei pentru un dolar, în loc să ofere românilor şansa de a valorifica bogăţiile ţării şi ceea ce au creat de-a lungul veacurilor, ne vedem „în sapă de lemn“. Nici zece guverne de aici încolo, care să administreze ţara nu ca cele de dinaintea lor, nu vor putea oferi bonae vitae pentru oamenii lor.

Mă întreb, câte generaţii vor trebui să muncească din greu pentru a recupera atâtea pierderi şi datorii pe care ţara le-a înregistrat în aceşti ani, din cauza unor decizii de-a dreptul iresponsabile?

Mi-aş fi dorit ca toate acele capacităţi industriale existente la începutul anilor ’90, multe din ele modernizate cu tehnică de ultimă generaţie pentru acel moment, să producă precum cele din Vest, mai cu seamă după acel an de cotitură spre „democraţie“, să ne asigurăm tehnica pentru agricultură aici, acasă, în unităţi care nu trebuiau decât modernizate, să asigurăm un învăţământ de calitate şi motivant, să existe unitate de idei pentru construcţie economică. Am fi trăit poate într-o... normalitate.

Unitate de idei şi acţiune! Ce vorbe mari pentru o democraţie alterată! O democraţie care maschează decizii aproape antinaţionale.

Cum ar putea fi caracterizate măsurile – învoirile mai degrabă – precum înstrăinarea celei mai de preţ bogăţii, pământul?

Dar deciziile care au condus la dezorganizarea agriculturii pentru care se fac eforturi de vreo cincisprezece ani pentru a fi readusă în drepturile ei? Ce să mai spunem de sprijin al acestui sector care a făcut de fapt să fie condus către ultimele locuri în Europa ca nivel de producţie şi performanţă?!

Performanţă! Cum s-ar putea vorbi despre aşa ceva într-o economie din care mai toată lumea de oriunde vrea să mai înşface câte ceva? Într-o piaţă în care mai mult dăm decât luăm: utilaje, echipamente, diverse input-uri procurate şi cu de cinci ori mai mult decât preţurile de cost, în vreme ce producătorii autohtoni vând uneori produsele la preţuri sub cele de cost, dictate, pur şi simplu, de monopolurile multinaţionalelor cărora li s-a vândut ceea ce de fapt era al românilor şi nu al unui guvern sau altul.

Şi câte nu s-ar mai putea spune despre atâtea lucruri care au făcut să ne înstrăinăm de baştină, să sărăcim de la o zi la alta, să aruncăm copiii în stradă sau, mai nou, în gura jivinelor. Tragice situaţii, neguvernate parcă, în vreme ce ne îmbătăm cu reguli şi regulamente, directive, măsuri şi decizii, programe şi strategii, niciuna pusă în practică. Poate doar cele venite de la... High Western Gate. Şi-atunci, după voia străinătăţii.

Ion Banu

Biserica în şcoală sau viceversa?

Nu demult, pe terenul de sport din curtea unei şcoli a „răsărit“ un lăcaş de cult. O biserică adică. Evenimentul şi rapiditatea cu care aceasta a fost zămislită a surprins nu doar enoriaşii, ci şi autorităţile care, de frica Celui de Sus poate, au lăsat să se aşeze cărămidă peste cărămidă fără a se sesiza cu privire la legislaţia în construcţii ori, pur şi simplu, pentru a impune respect faţă de comunitate şi generaţia în formare. O fi bine, o fi rău?

Drept este că, de-a lungul timpului, biserica şi şcoala au coexistat într-un climat care a condus la echilibrul comunităţilor, educaţia populaţiei, conservarea tradiţiilor. Primele şcoli au avut ca aşezământ biserici şi mănăstiri, iar primii dascăli au fost chiar slujitorii lăcaşelor de cult, acele mari personalităţi care au avut un singur ideal – unitatea de credinţă, tradiţie şi limbă a neamului românesc.

Din păcate, acel echilibru nu mai există. Ambele instituţii, devenite independente în timp, au drumul lor, fiecare căutându-şi parcă rosturile într-o lume aflată în continuă şi rapidă transformare.

Şcoala, se vede treaba, este copleşită de ideile mai-marilor setoşi de schimbare fără... schimbător.

Biserica, la rându-i, şi-a căutat un drum pe care, se pare, şi l-a găsit. Acela de a domina într-o lume debusolată, copleşită de nevoi, pe seama căreia există în huzur. Să-mi fie iertat curajul de a spune acest lucru şi, mai cu seamă, că instituţia de cult poate cea mai importantă în România s-a depărtat de rolurile ei de facto, acelea pe care le aminteam mai devreme.

Încercările timide ale bisericii de a intra în şcoli cu rol educativ – nu manipulativ –, excesul manifestat prin ridicarea de noi şi noi lăcaşuri de cult, care mai de care mai mari şi mai arătoase, parcă în detrimentul celor de învăţământ şi cercetare, spun mai mult decât o fac eu prin aceste câteva rânduri.

Aş vrea să văd astăzi tot atâta interes pentru educaţie, pentru noi „lăcaşuri“ de învăţământ, pentru copiii străzii.

Aş mai vrea să nu mai văd la începutul fiecărui an şcolar părinţi alergând după un loc în şcoală sau grădiniţă pentru copiii lor.

Şi aş mai vrea să văd mai mult interes pentru educaţie în familie şi şcoală, rol pe care biserica de la o vreme l-a abandonat aproape în totalitate. Şi nici nu-i de mirarea, câtă vreme interesele-i sunt concentrate, se pare, pe propria construcţie instituţională şi nicidecum pe nevoile naţiunii în sânul căreia există.

Revenind la... lăcaşul din curtea şcolii, mă întreb: pe când o să vedem o biserică cedând din patrimoniul său funciar pentru construcţia unei şcoli sau măcar pentru un teren de joacă pentru copii?

Dar, până să se întâmple minunea, lumea va continua să se întrebe cum e mai bine pentru comunitatea lor: „biserica în şcoală sau şcoala în biserică?“. Bine-ar fi să coexiste.

Ion Banu

Tărâm fără căpătâi

Într-o ţară prăduită bucată cu bucată sub oblăduirea guvernelor postdecembriste, cu instituţii străine interesate doar de acumulare nu şi de realizarea unui echilibru economico-social în ţara în care operează, cu încă mult aur cenuşiu nevalorificat, subjugat de interese oculte ori folosit de cei care ştiu cât valorează este greu să crezi că vei putea găsi culoarul unor afaceri profitabile la nivel naţional.     

Multă lume speră, ba chiar crede că agricultura va salva România. Mă îndoiesc că va fi aşa câtă vreme fermierii se confruntă cu o decapitalizare fără precedent, generată de dezechilibrele financiare existente în piaţă.

Bancherii, mai toţi străini, vând banii tot mai scump, cu o obrăznicie pe care nu şi-o permit în ţările de origine.

Înalta Poartă de la Bruxelles practică politici dezavantajoase pentru România, poate şi din cauza incapacităţii celor ce ne-au reprezentat acolo pentru a negocia măsuri care să conducă la  creştere economică aici, acasă.

Investiţiile în agricultură sunt tot mai scumpe ca urmare a costurilor acestora generate de setea nebună a firmelor de oriunde de a acumula cât mai mult de pe o piaţă pe care o simt dezorganizată, aflată într-o ţară aproape neguvernată. Or se ştie că cine nu investeşte nu are viitor.

Vidul legislativ în domeniu face tot mai vulnerabil patrimoniul, în mod deosebit cel mai de preţ mijloc de producţie al unui stat: pământul. Pe deasupra, alterează încrederea în diversele forme asociative.

Băncile, inclusiv cea care se vrea a fi considerată românească, deşi afişează pachete şi servicii specifice dintre cele mai avantajoase, în fapt sunt tot mai reticente faţă de activităţile curente şi investiţiile în agricultură, motivând „gradul mare de risc“.

Tare aş vrea să văd reacţia bancherilor după o săptămână fără hrană, condiţionaţi de fermieri pentru o bucată de pâine de preţul banilor şi garanţiile oferite pentru a o putea căpăta. M-ar bucura un astfel de experiment la care sigur ar asista cu plăcere şi BNR-istul numărul unu al României, care a avut „plăcerea“ – până şi el - de a i se refuza de către o bancă luarea în calcul ca garanţie a pământului şi producţiei obţinute de pe acesta pentru angajarea unui credit.

La acestea se adaugă practicile economice aflate în „zona gri“, din ce în ce mai greu de gestionat din cauza unor interese generale şi de grup.

Ei bine, toate acestea, alături de multe altele, ne fac tot mai dependenţi de instituţiile financiare internaţionale, perspectiva unui trai decent şi civilizat în România, un tărâm socotit fără căpătâi, fiind tot mai îndepărtată.

Cu siguranţă, banii sunt o marfă – poate nu întâmplător s-a născut zicala „banii n-aduc fericirea“ – care va înceta a se vinde înaintea hranei. Aceasta va rămâne o monedă de schimb câtă vreme va exista viaţă pe pământ. Tare mă tem că va fi prea târziu când se va înţelege că înain­tea dorinţei acute de îmbogăţire pe seama semenilor ar trebui să se afle nevoia acută de hrană. Marea criză a omenirii încă n-a sosit.

Ion BANU
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.16, 16-31 AUGUST 2013

Strategie... pe hârtie

Aşa numea cineva documentul de aproape 250 de pagini lansat recent, spun „constructorii“ lui, spre dezbatere publică. Este vorba de strategia privind agricultura pentru următorii, să zicem, 20 de ani.

Nu e rău că măcar în al cincisprezecelea ceas o comisie constituită la nivel de preşedinţie a finalizat, după mai bine de trei ani, un document de o asemenea importanţă pentru care şi-au dat osteneala cele mai importante personalităţi din domeniul academic, cercetători şi, ce este cel puţin la fel de important, specialişti din producţie, buni cunoscători ai realităţilor din teritoriu. Rău ar fi dacă, după atâta strădanie, nimic nu s-ar întâmpla în economia agricolă.

Comisiei prezidenţiale i s-au alăturat – era firesc – politicieni, adică cei prin „voinţa“ cărora s-ar putea pune în practică măsurile cuprinse în respectivul document.

Spun „s-ar putea“ fiindcă există deja prea multă experienţă privind numeroasele dezbateri la diferite niveluri, pe marginea unor programe, măsuri, care au rămas... ca la-nceput fiindcă n-a existat „voinţă politică“. Adică, mai nimic nu s-a materializat. „De ce n-ar mai fi încă o... strategie doar pe hârtie?“ se întreba unul dintre participanţii la dezbaterile ocazionate de lansarea..., hai să-i spunem, programului.

Aprecierile nu s-au oprit aici. Să-l numesc pe ins cârcotaş? Mă abţin pentru că cel puţin în parte are dreptate.

Observaţii pe marginea documentului şi aprecieri ce puneau la îndoială însăşi apariţia acestuia s-au făcut încă de când era în faşă. Acum, după naşterea lui, acestea vin val după val. Reprezentanţii ministerului de resort deja afirmă că amplul material este „o radiografie a agriculturii, dar nu se vine şi cu soluţii“. După conţinut, se pare că au dreptate.

Apoi, în minister, spun aceştia, se va demara un master-plan care va prelua „ce este valoros“ din strategie şi dintre opiniile, propunerile fermierilor, ale altor structuri profesionale.

Fără îndoială, un asemenea document nu va rezolva problemele majore ale agriculturii câtă vreme el nu va fi raportat şi apoi racordat la interesele celorlalte instituţii. Bancare în primul rând, pentru că, dacă în multe ţări ale Uniunii Europene creditele în agricultură se ridică la aproape 2.000 de euro/ha, în România acestea abia dacă ajung la ceva peste 100 de euro/ha, ceea ce face ca agricultura românească să se afle acum la nivelul celei din ţările Uniunii prin anii 1965-1970. 

Sunt multe aspecte ce situează agricultura românească pe ultimele locuri în Europa şi cărora ministerul de resort trebuie să le găsească rezolvarea – se sugerează în document.

Ei bine, multe s-au spus în ultimele două decenii, idei au curs cu carul, au mai fost lansate şi alte programe la diferite niveluri, în jumătate din zilele unui an prin ţară au avut loc întâlniri menite „a pune ţara la cale“, dar mai totul a rămas în topuri de hârtii. De ce-aş crede că proaspăta strategie ar avea altă soartă? Dea Domnul să mă înşel!

Ion Banu
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.14, 16-31 IULIE 2013

LA MILA DOMNULUI?

În România ceva are continuitate indiferent de regimul politic şi perioadele pe care le traversăm: darurile electorale şi petrecerile.

Nu eşti un lider local adevărat dacă în bătătura pe care o păstoreşti nu pui măcar de un „praznic“. Se găsesc destule motive de sărbătoare indiferent ce alte probleme sunt de rezolvat. Astfel de acţiuni au întotdeauna prioritate. Aşa mai vine şi câte un parlamentar, un şef, doi de la judeţ cu care te pui bine ca să mai închidă ochii dacă ceva nu merge cum trebuie, mai primeşti şi ceva fonduri pentru acţiuni care scot în evidenţă „efortul“ decidenţilor pentru popor etc.

De ceva vreme, prin „bunăvoinţa“ mai marilor ne-am pus bine şi cu Cel de Sus. Nu în ale credinţei creştine, că aici neamul din care facem parte stă bine, ci în cele nevoi ale agricultorilor întru apărarea culturilor împotriva stihiilor naturii, iar mai nou împotriva dăunătorilor de tot felul, printre ei faimosul gândac de Colorado. Să vezi, s-auzi şi să nu crezi. Aştept reacţia fabricanţilor de pesticide care sigur vor da faliment dacă Doamne, Doamne va asculta rugile preoţilor români. Au avut ei a se lupta cu greanpeace-iştii, dar de data asta au de purtat război, nu glumă.

Mă întreb pe când se va lansa în biserici ruga pentru reînfiinţarea sistemelor de irigaţii? Sau a perdelelor forestiere de protecţie, a lucrărilor de combatere a eroziunii solurilor? Ori a niscaiva fabrici de tractoare şi maşini agricole să mai avem şi noi cu ce ne lăuda?! Să ne rugăm că, cine ştie, ne vom trezi, ca prin minune, cu toate făcute peste noapte, iar mai marii noştri cu aureolă de sfinţi în jurul capetelor lor luminate.

Hei, facem haz de necaz că asta ne-a mai rămas după ce am dat şi distrus mai totul, nemairămânându-ne decât să aşteptăm la mila Domnului. Ce diversiune, ce mod subtil de a distrage atenţia de la adevăratele probleme ale naţiunii şi de câtă naivitate dăm uneori dovadă.

Poate că ar trebui să ne trezim şi să ne revedem rosturile. Pentru că Dumnezeu altfel a orânduit lumea şi, după cum ştim, „El îţi dă, dar nu-ţi bagă şi-n traistă“.

M-aş bucura să văd în ţară măcar tot atâtea şantiere câte sărbători, petreceri de tot felul organizăm, fiindcă românul ştie să petreacă, dar la fel de bine ştie să şi muncească. Trebuie doar să renaştem modele şi să apară oportunităţi.

Apoi românilor, cel puţin celor cărora le pasă de ceea ce se întâmplă în jurul lor, şi-ar dori cred, mai puţine simpozioane, conferinţe, dezbateri pe marginea a nu ştiu câte proiecte, strategii, politici sectoriale sau globale şi mai multe măsuri practice puse rapid în aplicare, în momentele care impun rezolvări imediate. Dar până să se întâmple aşa, trebuie de văzut câţi politicieni şi guvernanţi îşi doresc asta. Poate n-ar cădea rău o triere a lor de către electorat astfel încât omul potrivit să fie pus la locul potrivit. Numai că ştim, ce-i stufos greu îi dai de cap. La fel pare şi Parlamentul. Cum să dai repede de capul trebilor?  

Ion BANU
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.13, 1-15 IULIE 2013

Lanţul fără... zale

Numeroasele încercări ale agricultorilor şi ale ministerului de resort de a face posibilă relaţionarea cu marile lanţuri comerciale de pe teritoriul României se pare că au eşuat. Degeaba ministrul Constantin a inaugurat cu mare fast aşa zisele standuri cu produse româneşti că mai marii comerţului cu mamă şi tată de-afară au rămas tot la ale lor. Adică la practica de a aproviziona de oriunde se poate cu documente „simple“ şi bani puţini. Nu contează calitatea şi nici sănătatea consumatorului român câtă vreme afacerile merg.

Discutam cu ceva vreme în urmă cu unul dintre reprezentanţii unui lanţ comercial despre produsele româneşti şi posibilitatea integrării lor în respectivul circuit. M-a uimit patriotismul manifestat, vorbele frumoase despre calitatea românilor şi a tot ce fac, grija pentru nivelul de trai al oamenilor satului. Mai să cred că de-a doua zi o să le bată oamenilor în poartă să le cumpere ce, de bine, de rău, produc pentru a le expune spre vânzare pe rafturile magazinelor. Numai că la momentul concretizării discuţiilor insul s-a arătat neputincios în a rezolva problema motivând lipsa surselor de aprovizionare, deşi „se produce mult, dar degeaba: n-are cine organiza livrarea!“.

Aş fi vrut să replic, dar am înţeles unde bate şi-atunci am tăcut. Am tăcut pentru că ideea la care încerca să se facă referire o împărtăşesc la rându-mi de mult: asocierea, în primul rând a celor care produc pentru piaţă.

Câteva sectoare au făcut primul pas în acest sens, numai că drumul a fost parcurs pe jumătate. S-au înfiinţat asociaţii, federaţii, cooperative etc.,  lipseşte însă „negociatorul şef“. Adică acela care să organizeze activitatea de producţie şi valorificare, un ins care să aibe capacitatea de a oferi cele mai convingătoare informaţii menite a face să se „învârtă roata“. Cu siguranţă cineva care ar dovedi experienţă şi oferi exemple de reuşite ar putea aduna adepţi ce ar putea constitui nucleele dezvoltării unor activităţi.

Spuneam despre domeniile în care au demarat iniţiativele unor asocieri. Aş putea să mă refer la sectorul legume şi apoi la cel de fructe. Ambele necesită investiţii dacă se vor prezente în piaţă pe tot parcursul anului. Cu certitudine acestea s-ar  face dacă ar exista siguranţa unei pieţe stabile, a unor preţuri care să acopere costurile şi asigurarea unui minim necesar pentru dezvoltare. Asta presupune o relaţionare corectă cu toate lanţurile comerciale, o colaborare loială care ar fi, fără îndoială, în beneficiul consumatorului în primul rând. Pe deasupra, o astfel de colaborare ar fi de natură a contribui la dezvoltarea propriilor activităţi economice. Nu dorim să moară capra vecinului, dar parcă mai aproape ne e cămaşa decât haina.

Abordarea ar putea suna puţin a patriotism: dar cui îi este ruşine cu asta? Referirea la numeroasele lanţuri comerciale, din păcate niciunul românesc, este de natură a determina o mai bună colaborare cu producătorii autohtoni. Altfel, lanţul (comercial) ar putea rămâne... fără zale. Sau cel puţin cu câteva rupte. Greu să le repari cu meşteşugari de aiurea. Cum spuneam, parcă-i mai aproape cămaşa...

Ion BANU
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.12, 16-30 IUNIE 2013

Ce vor fermierii, ce spun autorităţile

Aproape că nu mai surprinde pe nimeni acum, după mai bine de două decenii de la schimbarea orânduirii, indiferenţa autorităţilor faţă de problemele ţării, ale românilor din diverse categorii sociale. Eforturile declarate ale politicienilor, ale celor mai mulţi demnitari, nu se regăsesc în măsuri, strategii, care să conducă la valorificarea resurselor umane şi materiale, la stabilitate economică şi socială.

Nu-mi propun o analiză a stării de fapt pentru că ar trebui să judec aspru pe cei „cu pâinea şi cuţitul“. Dar nici nu pot trece cu vederea gravele nereguli dintr-un domeniu în care, cu puţină voinţă, s-ar putea face ca economia să funcţioneze la întreaga ei capacitate: AGRICULTURA, cu toate componentele sale pe orizontală şi verticală.

Recentele întâlniri ale fermierilor cu autorităţile au scos încă odată în evidenţă neputinţa acestora de a rezolva cel puţin o parte din problemele solicitate de aceştia.

Ce vor fermierii? Susţinere financiară care să le acopere costurile de producţie ridicate determinate de măsurile privind protecţia socială – un încâlcit sistem uneori greu de înţeles, dar real – crearea condiţiilor necesare desfăşurării normale a activităţii de producţie, repunerea în funcţiune a sistemelor de irigaţii, realizarea cadastrului agricol, costuri reduse pentru energie şi credite, eliminarea birocraţiei, condiţii facile pentru modernizarea fermelor etc. Solicitări decente pentru un sector atât de important şi cu nimic mai mult decât cere orice fermier european.

Ce spun autorităţile? Propun strategii, „măsuri concrete“, utilizarea fondurilor europene, promit sprijin pentru atingerea obiectivelor aflate în portofoliul de solicitări ale agricultorilor etc., etc. Dezbaterile se încheie cu aplauze şi toată lumea pleacă parcă hipnotizată de „paranormalii“ ce tocmai le-au vorbit elegant, cu alese cuvinte de politicieni versaţi.

Cam aşa se petrec lucrurile în România de mulţi ani, mai cu seamă de prin 2007 de când ordinele nu se mai primesc de la Bucureşti. Politicienii, miniştrii nu-şi mai pot asuma răspunderi fără voie de la Înalta Poartă, iar aceasta de la mogulii lumii care au creat criza economică în speranţa „reconversiei“ sistemelor socio-economice, după cum spun unii analişti economici. Ei vor ceva, numai că viaţa, societatea îşi doreşte altceva. Se pare că nu se va ajunge la acelaşi numitor prea curând, ceea ce mă face să cred că se vor adânci contradicţiile. Istoria a dovedit că acestea, contradicţiile, duc la progres. Să sperăm că şi de această dată, după aceste decenii de grea încercare pentru omenire, progresul în economie şi, mai cu seamă în agricultură să ia locul sărăciei şi degringoladei din societate. Se spunea odată că acolo unde ţăranul e bogat şi ţara e bogată. În vremurile pe care le trăim aş vrea fermieri bogaţi. Poate că atunci autorităţile vor spune ce vor fermierii.

Ion BANU
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.11, 1-15 IUNIE 2013

Braconajul banilor europeni

Mă îngrijorează numeroasele semnale primite din partea crescătorilor de animale cu referire la modul cum sunt administrate păşunile naturale şi, mai ales, de cine. Mulţi dintre edilii locali, odată ajunşi în fruntea obştii, se consideră unicii proprietari ai fondului funciar aflat în posesia localităţii, prin măsurile ilegale pe care le iau făcând să umbrească activitatea până şi a celor mai oneşti reprezentanţi ai comunităţilor rurale, cu respect pentru lege şi corecţi în folosirea banilor europeni. Aşa că nu mă voi referi decât la acea categorie care face obiectul numeroaselor sesizări adresate diferitelor instituţii ale statului de către crescătorii de animale, din păcate rămase fără răspuns.

Pentru că legiuitorul a făcut astfel încât să nu responsabilizeze pe nimeni privind controlul banilor alocaţi pentru păşuni, cei în posesia cărora intră miliardele de euro îi folosesc după bunul plac. M-am întrebat de multe ori cum este posibil să nu existe niciun control asupra banilor europeni şi de la bugetul naţional alocaţi pentru această categorie de folosinţă. APIA, Direcţiile Agricole nu au legal dreptul de a controla modul cum şi pentru ce sunt folosite respectivele subvenţii. Aşa că, acei primari la care fac referire nu se tem în a le folosi „după cum îi taie capul“ sau după cum le dictează anumite interese.

Sumele respective, conform regulamentelor europene, trebuie alocate celor care utilizează păşunea. Ca şi în cazul subvenţiilor pe suprafaţă. Dar ca să mascheze ilegalităţile în folosirea uneori a sutelor de mii de euro ce revin anual unei localităţi, primarii respectivi au găsit cea mai eficientă metodă de a intra în posesia lor; înfiinţează repede o asociaţie a crescătorilor de animale cu membri fideli lor, care uneori nu are niciun animal sau, în cel mai bun caz, un număr de animale care nu asigură nici pe departe încărcătura pe unitatea de suprafaţă. Adevăraţilor crescători li se închiriază păşunea, de unde primăria mai încasează o sumă frumuşică. Nimic rău în asta, numai că, măcar în parte, chiria ar trebui plătită din sumele cuvenite crescătorilor pentru utilizarea păşunilor respective.

Fără îndoială, vicleşugurile la care se recurge sunt mult mai numeroase.

Iată cum sume uriaşe sunt folosite pentru orice altceva decât pentru ce sunt destinate: întreţinere, supraînsămânţare, asigurare cu apă, diverse construcţii etc., pentru care, normal, se întocmesc devize de lucrări şi proiecte. M-aş bucura să găsesc aşa ceva la vreuna din primăriile vizate.

Mulţi dintre primari, văzându-se în posesia unor aşa sume, au abandonat până şi ideea participării la alegeri. Păi cum să stai pe un salariu de câteva mii de lei, când poţi „gestiona“ milioane de euro? Au preferat să administreze o asociaţie de genul celei descrise mai înainte sau cine ştie ce altfel de „afacere“ cu fonduri europene.

Un adevărat braconaj al banilor europeni. Cum ar putea fi numită altfel această goană ilegală după bani? Până la urmă, banii europenilor. Parcă şi noi suntem printre ei, nu?

Ion Banu
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.10, 16-31 MAI 2013

Afaceri care înnobilează

Degeaba încercăm să ne arătăm cu degetul la tot pasul de parcă am fi paria lumii europene, că valorile, plac sau nu, demonstrează la fiece pas contrariul. Idei, măsuri, acţiuni, lansate şi chiar puse în practică de reprezentanţi ai lumii politice, au lăsat de multe ori să se creadă că nu ne putem autoadministra şi, cu atât mai mult, să creăm ceva în lumea noastră fără capital străin.

Chiar dacă nu există voinţă politică, la care se face deseori referire, necesară iniţierii unor măsuri constructive pe domenii, un cadru legislativ care să stimuleze iniţiativa autohtonă, un sistem bancar încurajator şi structuri capabile să fluidizeze absorbţia fondurilor europene, sunt totuşi oameni de afaceri care dovedesc că se poate şi în absenţa acestora. Încerc să realizez câte s-ar fi putut face în cei mai bine de douăzeci de ani dacă ar fi fost con­sens între decidenţi şi oamenii de iniţiativă care, s-a dovedit, nu sunt deloc puţini în ţara asta?!

Ar trebui să fii de rea credinţă să vezi şi să nu recunoşti valorile care se afirmă la tot pasul prin investiţii mai mari sau mai mici, toate creatoare de plusvaloare. Pe de altă parte, ar trebui să manifeşti prea mare îngăduinţă să vezi, să simţi câte fapte se... făptuiesc de inşi care se îmbogăţesc peste noapte sub masca iniţiativei private, eludând legile şi să nu-ţi doreşti a se face ordine în economie. Nu pentru că am vrea „să moară şi capra vecinului“, ci doar pentru a se aşeza lucrurile pe stâncă de granit, nu pe nisipuri mişcătoare.

Dar să lăsăm aceste fapte... nefaste în seama celor care, sper, şi-au propus să aşeze lucrurile în ordine. Că, de: „Nimeni nu-i mai presus de lege“.

Port în minte câteva iniţiative private, recent descoperite pe meleagurile noastre care m-au convins odată în plus, dacă mai era nevoie, de capacitatea românilor de a valorifica tot ce au în preajmă şi le este la îndemână.

Fără îndoială, aţi auzit de turism rural, agroturism şi, mai nou, de oenoturism, un mod de-a dreptul fără egal în a desfăta suflete după un drum al vinului de la buturuga de viţă de vie la un pahar de vin bun. Apoi, despre micii gospodari şi meşteri populari care fac să nu dispară seminţia neamului spre deliciul unei lumi întregi de aici şi de oriunde. Crescători de animale din mai toată „grădina carpatină“ şi produsele lor fără seamăn la gust şi aspect, ferme mai mari sau mai mici de la Dunăre şi Mare până în vârf de munte, toate fac să existe un echilibru în tot şi să avem a îndestula suflete material şi spiritual.

Iată adevărate afaceri care nu pot decât să înnobileze nu doar oameni, ci un neam întreg. Încercaţi să le descoperiţi fiindcă vă sunt mai aproape decât nisipurile de aur, plajele turceşti sau oricare din tărâmurile acestei lumi tentante. Este un îndemn şi pentru cei cu pâinea şi cuţitul care ar putea sprijini iniţiative menite a valorifica atâtea locuri şi lucruri minunate pe care le are ţara. Şi nu doar atât.

Ion BANU
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.9, 1-15 MAI 2013

Întrebări fără răspuns

Vorbeşte frumos, pare elevat, afişează un aer politicos, înşiruie date şi cifre încercând să convingă că totul merge „ca pe roate“. Apoi, împreună cu „cei de-o samă“, schimbă, reorganizează, restructurează, descentralizează, desfiinţează că de, „cei de dinainte au stricat tot“.

Cam aşa ar putea arăta o sumară caracterizare a politicianului din zilele noastre care odată ales uită de cei care l-au aşezat în fotoliul din care repede învaţă să arate cu degetul şi în care se înfoaie ca un curcan stăpân pe ogradă.

Fără îndoială, printre oamenii politici se află şi specialişti de valoare morală şi intelectuală deosebită, dar care se întreabă uneori cum de-au putut ajunge într-o asemenea postură din care nu pot face decât ce „dictează“ partidul din care fac parte şi nicidecum ce ştiu mai bine?

Greu trebuie să fie atunci când ştii că poţi, dar... nu se poate. Şi cu atât mai greu atunci când despre problemele românilor şi mai cu seamă ale fermierilor, ca să mă refer la breasla care ar trebui să ne preocupe în mod deosebit, politicienii trebuie să afle de cele mai multe ori din presă şi nicidecum „de la sursă“, adică de la cei care se confruntă cu ele.

Mi-ar fi plăcut să aud despre iniţiative parlamentare privind reglementarea vânzării terenurilor către nerezidenţi, apoi despre finalizarea mult discutatei legi a Camerelor Agricole. Mi-aş mai fi dorit să existe reglementări clare în ce priveşte exploatarea raţională a terenurilor (irigaţii, desecări, perdele de protecţie, păşuni etc.), preocupări pentru susţinerea diferitelor categorii de agricultori, în mod deosebit a tinerilor interesaţi de activităţi în domeniu ş.a.

Câţi dintre politicieni ştiu, ori au luat vreo poziţie faţă de vânzările de terenuri agricole străinilor? Şi, mai cu seamă, câţi au intervenit pentru crearea de facilităţi fermierilor români cel puţin egale cu ale celor de oriunde veniţi aici doar pentru a cumpăra pe mai nimic pământurile românilor? Este o piaţă „pusă la mezat“, oferită fără discernământ oricui şi de oriunde sub masca reglementărilor europene privind libera circulaţie a orice. Nu întâmplător cei care cunosc valoarea şi calitatea pământului nostru apreciază România ca pe o „Ţară a făgăduinţei“, ca pe o mare oportunitate pentru toţi cei care vor să cumpere mult, bun şi ieftin.

Câţi parlamentari din Comisiile de agricultură de pildă, au avut a se pronunţa măcar, vis-a-vis de anunţata asumare a răspunderii guvernului privind retrocedările, în mod deosebit a terenurilor agricole? Sau câţi au avut ideea, de exemplu, să propună şi să susţină ca cele în natură, dacă se impune, să se facă din suprafeţele aflate în proprietatea ADS-ului, chiar dacă ele sunt în prezent arendate, ori concesionate? Dar, de, e mai uşor să iei de la cei cu mintea la creaţie, decât să deranjezi latifundiarii de pe pământurile statului. Ei contează. Cercetarea? Cenuşăreasa economiei, după cum este tratată. Ce ne mai trebuie ştiinţă, o importăm. Cât costă? Ce mai contează! Ştie cine trebuie.

Iată doar câteva din problemele, dar mai ales întrebările pe care şi le pune orice român de bună credinţă şi cărora nu prea le află răspuns. La rându-mi mă întreb:

Va fi să vină vreodată vremea când lucrurile să meargă „ca pe roate“? Hai, cine-mi răspunde?

Ing. Ion BANU
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.8, 16-31 APRILIE 2013

 

„Nu poţi multiplica bogăţia divizând-o“

Este sintagma rostită de un profesor de economie suedez pe care o extrapolez la situaţia actuală din ţara noastră, în care efortul multora de a face ca lucrurile să meargă bine este călcat în picioare de confuzia şi lipsa de viziune pe termen lung a decidenţilor.

Ne dorim de multă vreme să ieşim din criză, să facem economia să funcţioneze, să fim competitivi cu partenerii noştri de drum din UE, dar nu prea ne iese. Şi asta pentru că, de multe ori, ceea ce azi reprezintă o prioritate mâine poate fi dat la o parte şi hulit.

Se emit acte normative pe bandă rulantă şi nici dacă ai studii aprofundate în domeniul legislativ nu poţi ţine pasul cu toate schimbările aduse de acestea. Oamenii de afaceri, indiferent de domeniul în care îşi desfăşoară activitatea, în loc să gândească cum să-şi facă treaba mai eficient pe termen lung, ajung să aibă ca principală preocupare căutarea de consultanţi care să-i ţină la curent cu modificările legislative, pentru că altfel riscă să-şi pericliteze viitorul. Nici în sectorul bugetar nu se pot elabora programe şi planuri multianuale pentru că nu ai siguranţa finanţării lor până la capăt.

Ca de obicei, gândurile mele se îndreaptă către agricultură, unde pot să constat aceeaşi confuzie şi lipsă de viziune de vreo două decenii încoace. Am tot sperat că ne vom trezi măcar în ceasul al doisprezecelea, că vom stabili o dată pentru totdeauna priorităţile acestei ramuri a economiei care reprezintă garanţia existenţei noastre pe pământ. Dar ce văd nu mă mulţumeşte deloc, pentru că, în loc să se găsească soluţii concrete de dezvoltare a acestui sector, se tergiversează prin măsuri provizorii orice încercare de a pune lucrurile pe făgaşul lor normal. De la sistemul de irigaţii şi cercetare la oasele de cal găsite la marginea vreunei localităţi, toate par priorităţile celor de la Agricultură şi numai ale lor.

Lucrurile nu sunt ţinute sub control la nivel naţional, nu ştie nimeni ce va fi mâine sau peste un an, doi, zece. Totul este făcut pompieristic, pe genunchi, fără ca cineva să facă o estimare a efectelor acestor acţiuni.

De ce s-au trecut prin parlament legi care nu se ştie dacă se vor aplica vreodată? De ce trebuie să-şi asume răspunderea guvernul pentru acte normative care nu au fost discutate în legislativ? De ce se abandonează proiecte pentru care s-au cheltuit sume importante ca să fie elaborate? De ce?... De ce?... De ce...

Poate pentru că nu se doreşte ca ţara asta să se dezvolte, nu se doreşte să trăim şi să ne simţim în siguranţă la noi acasă.

Închei tot cu spusele profesorului suedez: „Când jumătate din populaţie vede că poate să nu muncească pentru că cealaltă jumătate va avea grijă de ea şi când jumătatea care a muncit realizează că nu are sens să mai muncească, pentru că alţii sunt beneficiarii muncii lor, atunci, prietene, acesta este sfârşitul oricărei naţiuni.“

Aşadar, domnilor din „capul trebii“, sper că nu asta vă doriţi!

Ion BANU
REVISTA LUMEA SATULUI NR.6, 16-31 MARTIE 2013

Profesionalism versus politicianism

Un „veteran“ al agriculturii îmi spunea, cu ceva vreme în urmă, că nu găseşte niciun leac menit a-l linişti cumva când vede în ce stare a ajuns aceasta. „Mi-e o ciudă de mor şi nu cred că-mi va trece vreodată. Ce s-a întâmplat cu agricultura e o crimă şi văd că nu răspunde nimeni pentru dezastrul ce s-a produs“, afirma cu năduf interlocutorul meu.

Am depănat amintiri din anii ’60-’70, când se puneau bazele IAS-urilor, unităţi create după modelul capitalist american, acele GOSTAT-uri care aveau un sistem integrat de producţie agricolă şi zootehnică, unde s-au format şi au muncit adevăraţii profesionişti ai agriculturii. Ce vremuri, ce tehnologii, câtă grijă pentru resursa umană, pentru cercetare, pentru dotarea tehnică!

Parcă nu-mi vine să cred că au trecut atâţia ani în care agricultura, ca de altfel toată economia, este în degringoladă. Nimic parcă nu se leagă. Vorbele înalţilor funcţionari au devenit simple rostiri deşarte, în vreme ce indivizi organizaţi pe grupuri de interese parazitează ce a mai rămas din economia care încă mai „respiră“. Ce azi e prioritate mâine poate fi aruncat şi chiar defăimat.

La noi nu se mai produce aproape nimic, cercetarea agricolă a fost plasată în zona „gri“ a economiei de profil, lăsată fără resurse financiare şi materiale care să-i permită a performa, iar specialiştii nu mai au loc de politruci. Bietul român s-a lăsat pradă luptelor electorale în care se promite că va fi lapte şi miere dacă-i votează pe unii şi nu pe ceilalţi. Noroc că mai există iniţiativa privată a unor organizaţii profesionale, a unor fermieri şi a câtorva întreprinzători care mai oferă ceva locuri de muncă şi unde regăsim performanţa. Din păcate, şi acolo cu inputuri şi tehnologii de import.

Cred totuşi că mai avem de aşteptat ceva vreme până să-i vedem pe acei decidenţi înţelepţi care să simtă glasul pământului, capabili să elaboreze şi să implementeze un program naţional de modernizare a agriculturii şi a spaţiului rural bazat pe o strategie pe termen lung „bătută-n cuie“. Parcă am mai spus asta, dar nu voi renunţa a o repeta până nu voi simţi că treburile sunt bine făcute şi în România, de români şi pentru ei.

Dar asta se va întâmpla poate doar atunci când profesioniştii îşi vor regăsi locul, iar politicienii îşi vor vedea de... politică. Oare când va fi să fie asta? Aşa cum spuneam, când politrucii vor fi înlocuiţi cu profesionişti la toate nivelurile. Altfel vom fi o ţară expusă la tot felul de crize. Cu alte cuvinte, falimentară.

Ce bine-ar fi de şi-ar găsi locul cei care se pricep să facă ce trebuie în ţara asta! Cu siguranţă ar fi şi leacul interlocutorului meu, ce a ajuns să trăiască din amintirea unor vremuri pe care, din păcate, le regretăm.

Editorial
Ion BANU
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.5, 1-15 MARTIE 2013

„Spiritul legii e OK, litera... vai de capul ei“

Expresia aparţine unui interlocutor mai hâtru indignat de prevederile noului act normativ privind impozitele pe veniturile agricole realizate de anumite categorii de agricultori.

„Sunt prea multe legi elaborate în ultimii 20 de ani – continuă insul -  care sunt ambigue, dând posibilitatea unor interpretări nu întotdeauna în spiritul a ceea ce s-a dorit, greu de implementat şi care nu fac decât să frâneze evoluţia normală a României. Dar peste toate, legea care reglementează impozitul pe venitul agricol este în top. Mă întreb, ce şi-au dorit guvernanţii, o agricultură performantă sau falimentul ei? Cât oare este ipocrizie şi cât dorinţa de a face ca efectele crizei să-i afecteze în aceeaşi măsură pe toţi?“

Recunosc că nu am avut, cel puţin pentru moment, replică la aceste întrebări, chiar dacă le-am auzit şi în alte împrejurări, uneori ridicate şi de oameni cărora nu li se adresa actul normativ cu pricina. Realizau probabil riscul efectelor acestuia pe tot traseul produselor agroalimentare.

Încercând un răspuns la toate acestea, realizez la rându-mi că o impozitare care să nu facă diferenţa între zonele de producţie agricolă, sau care să nu ţină cont de condiţiile climatice specifice fiecărei regiuni în parte, nu este nici pe departe de natură a stimula mica proprietate mai cu seamă în zonele colinare, de deal şi de munte.

Pe de altă parte, apreciez iniţiativa de a impozita veniturile realizate de agricultori care exploatează în anumite situaţii suprafeţe impresionante, sau efective mari de animale ca persoane fizice, inclusiv cu sprijin comunitar şi de la bugetul naţional. Ca bun român, dacă primeşti 10 lei, cred că trebuie să dai măcar un leu şi pentru ceilalţi. Iar dacă n-o faci de bunăvoie, iată că vine statul şi obligă.

Sigur, vor fi şi efecte adverse ale acestei legi. În primul rând vor creşte preţurile, pentru că orice taxă în plus are efecte în cascadă asupra întregului lanţ de la producător la consumator. Apoi, există pericolul creşterii deficitului comercial prin importul de produse alimentare de pe pieţe unde costurile de producţie sunt mai mici şi, nu în ultimul rând, descurajarea clasei de mijloc a agricultorilor care va fi nevoită să renunţe la o activitate care nu le va mai aduce un minim profit.

Poate că, pentru o fiscalizare corectă a veniturilor din agricultură, era necesară mai întâi organizarea teritoriului, realizarea unor exploataţii agricole capabile să realizeze plus­valoare, stimularea constituirii de forme asociative care să utilizeze cât mai bine subvenţiile, să se capitalizeze, să-şi înregistreze şi valorifice producţia în comun. Iată modalitatea prin care producţia agricolă ar fi putut fi evidenţiată şi asupra căreia se putea stabili un impozit corect.

Ar fi şi o modalitate de a stimula performanţa.

Dar, aşa cum a fost pusă pe „note“ această lege, mă tem că va adânci şi mai mult criza economică, iar mulţi agricultori vor ajunge la concluzia că „e mai bine să stai degeaba decât să munceşti pe datorie“.

Editorial
Ion Banu
LUMEA SATULUI, NR.4, 16-28 FEBRUARIE 2013

 

CONCORDIE CU FLORI ŞI SPINI

Mă întreb de multe ori la ce foloseşte oamenilor să fie răi? Natura ne-a înzestrat cu capacitatea de a gândi şi astfel cu puterea de a discerne între bine şi rău, de a alege ceea ce ne poate fi de folos, în fine, de a clădi mereu mai mult şi trainic pentru a face viaţa mai uşoară. Iar pentru ca oamenilor să nu le fie greu au ales cele mai potrivite locuri în care s-au format comunităţi, mărimea acestora fiind impusă de nevoia de stabilitate, siguranţă şi protecţie.

Încerc uneori să fac comparaţie cu „comunităţile“ diferitelor specii din mediul silvatic. Se strâng în grupuri, haite, colonii pentru a avea puterea fizică de a-şi proteja teritoriile, de a ataca pentru a-şi asigura existenţa, dar şi pentru perpetuarea speciei. Fac însă toate acestea din instinct.

Ei bine, noi, oamenii, gândim. Şi ar trebui s-o facem mereu înainte de a porni o acţiune. Şi să gândim nu cât să ne facem doar nouă bine, ci şi semenilor noştri. Cu siguranţă atunci va fi concordie cu flori.

Mă întristează când aud, văd şi asist la dispute care nu duc lucrurile pe un făgaş normal. Ele parcă aruncă sămânţa altor şi altor neînţelegeri din care nu răsar decât spini, uneori chiar sub masca unor puncte de vedere comune.

Trăim într-o epocă în care oamenii sunt organizaţi, economiile oarecum bine administrate şi, aş îndrăzni să spun, bine dirijate la nivel planetar. Uneori atât de bine că au generat crize, convulsii sociale, fenomenele fiind încă în plină desfăşurare. România nu a făcut şi nu face excepţie. Doar o administraţie serioasă, competentă, ambiţioasă ar mai putea face ca economia să ajungă la parametrii ei normali, capabilă să valorifice potenţialul real de care dispune ţara, în folosul ţării. Slugărnicia pe de o parte şi conservatorismul unora, pe de altă parte, nu pot duce la progres. Contradicţia însă, da. Ea trebuie acceptată şi tratată cu înţelepciune.

Mi-am îngăduit aceste observaţii nu întâmplător. Am început un nou „cincinal de patru ani“, după alte multe astfel de cicluri în ultimele două decenii în care mai mult s-a demolat decât s-a construit. În care mai mult s-a consumat decât s-a produs. Poate că unii au venit de după „cortină“, după ani, doar cu dorinţa acută de a-şi recupera bogăţii sau poate chiar mai mult, lăsând în urmă o ţară poate mai săracă decât după război. Am însă speranţa că cei care vor cârmui de-acum pe aceste meleaguri vor avea nu doar dragoste pentru semenii lor, ci şi înţelepciunea şi dorinţa, specifică de altfel generaţiilor tinere, de a se afirma prin edificare. Dar mai sper ca interesele de grup să dispară indiferent cât de mari sunt cele financiare ale formaţiunilor politice. Aş vrea să-l văd pe tânărul Ponta corect şi vertical, pe mai tânărul Constantin de la Agricultură înţelept şi comunicativ, în fine, un guvern gata să asculte ofurile neamului din care se trage pentru a putea croi un viitor bine ancorat în realităţile ţării. Doar o astfel de atitudine poate asigura... concordie cu flori şi nu „înţelegere“ cu spini.

Editorial
Ion Banu
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.3, 1-15 FEBRUARIE 2013

Mult stimate şi iubite...

Cu siguranţă vă mai amintiţi acest mod de... adresare din vremurile de acum mai bine de două decenii. Mi-a revenit în minte comportamentul linguşitor al vremurilor respective cu prilejul unei recente întâlniri la nivelul conducerii unui minister la care participau reprezentanţi nu doar ai instituţiei respective, ci şi ai unor structuri profesionale din teritoriu. De la aceştia din urmă se aşteptau poziţii ferme şi propuneri menite a pune în valoare potenţialul uman şi material al domeniului. Cei mai mulţi s-au rezumat însă la a elogia „eforturile“ şefilor întru prosperitatea alegătorilor, ignorând adevăratele probleme cu care se confruntă cei pe care, chipurile, îi reprezintă. De, e confortabil să te pui bine cu... stăpânirea.

Câte probleme serioase n-ar fi fost de abordat?! Câte lucruri ar fi putut fi puse pe adevăratul lor făgaş dacă abordările ar fi fost principiale, unele măsuri chiar criticate, propunerile serioase, iar dezbaterile constructive?!

Revenind mai la ale noastre, adică pe la ale agriculturii, o asemenea întâlnire ar trebui salutată de autorităţi chiar şi atunci când punctele de vedere nu converg. Contradicţiile duc la progres. Precum investiţiile.

Am în minte, apropo de investiţii, câteva aspecte care nicicum nu conduc la performanţă, oricâte motivaţii ar exista în sprijinul lor. De pildă, imensele sume alocate pentru acoperirea pierderilor unor unităţi de cercetare – 43 milioane de euro în 2010, acordate unui număr de 55 unităţi. Fără îndoială că ele erau necesare într-o primă fază pentru capitalizare şi menţinerea acestor structuri la un nivel de la care să poată oferi agriculturii soluţii pentru performanţă. Dar să investeşti bani publici fără să soliciţi un program de măsuri care să ofere siguranţa că investiţia în acoperirea pierderilor acestor unităţi este de natură a conduce la o activitate eficientă mi se pare o totală lipsă de responsabilitate. Aşa se face că în 2011 s-au mai investit alţi 7,3 milioane de euro pentru 43 de unităţi, unele regăsindu-se în ambele tranşe, destinaţia acestor sume fiind aceeaşi: acoperirea pierderilor.

Am auzit voci, cărora nu pot să nu le dau dreptate, care judecă astfel de măsuri ca fiind, cel puţin în parte, de natură a nu stimula performanţa, ci dimpotrivă. M-am bucurat însă să aflu că sunt şi staţiuni şi institute de cercetare care performează şi ca urmare n-au beneficiat de... stimulente financiare. Printre acestea se află ICDCPT Fundulea, IBNA Baloteşti, ICDCCSZ Braşov, unităţi care oricând pot fi prezenţe notabile cel puţin la nivel european. Deci, se poate. Şi acolo unde se poate trebuie investit. Din păcate, nu aşa se întâmplă.

Sigur, sunt şi alte aspecte asupra cărora ar trebui să mai medităm, dar şi priorităţi care se impun a fi abordate cu responsabilitate de către guvernanţi în cooperare necondiţionată, aş spune, cu potenţialii beneficiari ai acestora. Şi câte nu sunt! Printre ele cercetarea şi învăţământul agricol, infrastructura, irigaţiile, organizarea terenurilor agricole, consolidarea structurilor profesionale etc. Toate însă trebuie luate în dezbatere serioasă, faţă-n faţă cu autorităţile care nu trebuie... slăvite, ci angrenate în procesele de construcţie şi reconstrucţie, de organizare şi reorganizare şi determinate a lua cele mai pertinente măsuri. Vremea linguşelilor ar fi trebuit să apună de mult. Expresii precum ,,mult stimate şi iubite conducător“ sunt demult perimate. Abordarea de-acum trebuie să fie cu totul alta. Elegantă, obiectivă, dar fermă. Întru bunăstarea naţiunii.

Editorial
Ion Banu
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.2, 16-31 IANUARIE 2013

ALT AN, ALTE... BUCURII?!

Am trecut deja pragul altui an. Un An Nou de la care, cu siguranţă, fiecare dintre noi aşteaptă altceva. De la viaţă, de la prieteni şi colegi, dar mai cu seamă de la cei care... cârmuiesc în ţara asta. Şi ei veniţi mai gata cu noul an.

De s-ar împlini urările colindătorilor din perioada sărbătorilor! Holde bogate, pâine pe masă, bogăţii în case şi multă sănătate. Ce ne-am mai putea dori?!

Dar, să pornim la drum. Unul ima­ginar acum la care visăm că ne va putea face viaţa precum spun proorocii. Şi dacă totul pleacă de la... apă, aer şi mâncare, „sfânta treime pământească“, ca să parafrazez un interlocutor, atunci să începem cu ce a oferit leagăn pentru viaţă în universul în care ne aflăm: APA.

Este limpede că acolo unde este apă, este şi AER. Şi unde sunt amândouă, cu siguranţă avem şi ce pune pe masă.

O să spuneţi că am uitat PĂMÂNTUL. Nici vorbă, numai că el este produsul celor două şi împreună ne suportă, la propriu şi la figurat, pe toţi. Dar până când? Se întreabă cei care iubesc firescul condamnând prin asta nefirescul!

Revenind la vremurile pe care le trăim, înţelegem din ce în ce mai mult, măcar noi, cei de rând, că fără apă nu putem exista. Se vorbeşte de crize, care mai de care mai atentante la viaţa noastră, dar cea mai cruntă va fi cea a APEI. Aş vrea să vă imaginaţi trăind trei zile toride fără un strop de apă! Crunt, nu? Acelaşi supliciu l-ar suporta tot ce înseamnă viaţă pe pământ.

Am parcurs în ultimele decenii mulţi ani pe care i-am calificat ca fiind... anormali. Anormalitate generată de secetă excesivă şi de temperaturi ridicate, ambele cauzate de lipsa apei şi „îmbogăţirea“ aerului cu noxe. De, ştiinţa în slujba neştiinţei, tehnologiile scăpate de sub control, dar mai cu seamă dorinţa acută de îmbogăţire a marilor magnaţi încep să-şi arate efectele.

Nimic însă nu trebuie să ne dezarmeze. Avem încă multe pârghii prin care am putea ţine sub control multe din efectele negative ale naturii. Prima ar fi gestionarea durabilă a apei, adică o gospodărire raţională a ei pe termen lung. Asta ar însemna folosirea apei cu prioritate acolo unde trebuie întreţinută viaţa pentru... viaţă. Culturile agricole se află printre priorităţi, cel puţin declarativ. La fel asigurarea apei curate pentru populaţie. Şi tot printre priorităţile noului Cabinet se mai află şi o serie de construcţii hidroamelio­rative, un capitol aparte constituindu-l realizarea perdelelor forestiere de protecţie.

Pământul! Conservarea şi exploatarea raţională a lui ar trebui să fie o prioritate distinctă şi o preocupare atentă a fiecărui deţinător. Românii şi doar ei, ştiu ce-i trebuie pământului. Alţii ştiu doar ce trebuie să dea.

Doamne, câte lucruri ar rezolva cele câteva măsuri de-ar fi puse-n practică! Sper ca noul an să ne ofere bucuria împlinirii lor. Sau poate nu?

Editorial
Ion Banu

Abonează-te la acest feed RSS