Copil fiind, pe la vreo 7-8 ani, îmi făcea mare plăcere să agit patrupedele canine ale vecinilor, trecând în fugă cu bățul prin gardul acestora. Se isca o hărmălaie pe uliță încât greu se mai puteau înțelege oamenii între ei.

„Măi, băiețaș – mi se adresă la un moment dat un vecin –, dacă scapă un dulău agitat din vreo ogradă va fi vai de fundul tău, nu ți-e frică?“

„Nu – i-am răspuns eu voinicește.“ N-au trecut prea multe secunde după răspunsul meu… bărbătesc că m-a și înșfăcat un cățelandru de cracul pantalonului, de mă făcu să mai adaug și decibelii mei la cei existenți deja pe ulița cu pricina.

„Na, război ți-a trebuit?“ Își întări vecinul zicerea de mai devreme, sărind în ajutorul meu. Altfel…

De, eram mic, cu teribilisme specifice vârstei. Cei mari de-acum însă, mai-marii Europei, încurajați și de cei de peste Ocean, mult mai experimentați în ale războiului, își cam „bagă bățul“ prin gardul vecinilor, precum făceam eu cu minte mai puțină la vremea copilăriei, agitând spiritele de parcă și-ar dori ca cei de dincolo să sară pârleazul.

N-am înțeles de ce-și umflă inșii atât de tare piepturile spunând cuvinte care mai degrabă agită lumea de dincolo de Ucraina decât s-o liniștească, oferindu-i alternative de viață liniștită și bună vecinătate.

Fără îndoială, nu te simți deloc confortabil când la o aruncătură de băț se aude zăngănit de arme amenințătoare, iar frații între ei își scot flăcări pe nări și gură, dar mai mult decât să sugerezi blândețe și înțelegere n-ar trebui să poți face. Amenințările, sancțiunile nu fac decât să agite beligeranții precum copiii câinii cu bățul prin gard.

Pe de altă parte, românii n-au fost în toată istoria lor războinici, ei și-au apărat însă, la nevoie, „sărăcia, nevoile și neamul“. De ce trebuie să ne ascuțim acum în vorbe mai degrabă provocatoare nu prea reușesc să înțeleg. Intrarea în hora celor gata să pornească lupta pe bătătura altora este de-a dreptul periculoasă.

Acum, ideea unui conflict armat real aici este doar sugerată, susținută mediatic de așa-zișii formatori de opinie. Sigur, vigilența nu trebuie să lipsească, dar preocupare trebuie să existe, mai cu seamă în vremurile noastre, pentru securitatea alimentară. Fără pâine, fie chiar și mămăligă, slană și ceapă, nu poți nici arma ține în mână și nici orice altceva face.

Așadar, să ținem de-ale noastre care ne pot asigura confort, sănătate și siguranță. Din această credință s-a născut zicala: „Cămașa ți-e mai aproape de trup decât haina“. Vecinilor să le oferim un zâmbet prietenos și-o bucată de pâine, la nevoie. Mai mult, s-ar putea transforma în obligație, iar mai târziu în pretenții asupra obârșiei.

Să fim buni atât cât suntem răsplătiți cu cel puțin aceeași monedă. Asta înseamnă personalitate și nu plecăciune cu fruntea până la glezne. De luat aminte!

Ion Banu