Lumea satului 750x100

Satul sau eleganța eternității

Zonă de munte. Undeva pe lângă o culme a Bucegilor. Cald... Intru în pădure și m-așez pe un bolovan. Undeva în zare se vede colțul unei localități. Al unui sat. E liniște peste tot. Nu tu Covid, nu tu măști, nu tu... nimic. Îmi vin în minte frânturi din istoria ultimilor 30 de ani. Ani frumoși și zbuciumați și grei. Ani în care satul românesc a suferit mult. S-a plecat prin străinătățuri pe la muncile câmpului. Înainte vreme, sătenii plecau prin marile orașe românești să lucreze în industrie. Dar sufletul lor rămânea în sat și revenea aici ori de câte ori simțea și trebuia.

Acum, familii întregi s-au dezrădăcinat și au părăsit – cel puțin la o primă vedere – de-a pururi vatra strămoșească. Și toate astea pentru ce? „Pentru un trai mai bun“, zic ei, „pentru copilași, pentru viitorul lor“. Așa o fi. Dar ce înseamnă un „trai mai bun“? Acumularea de obiecte? Vacanțe în locuri exotice? Demnitate în viața de zi cu zi? Probabil... Care este prețul plătit pentru bejanie? În aparență, niciunul. Ajung în străinătate, muncesc, în timp își cumpără o casă, mașină și alte cele. Și cred că sunt fericiți... Așa să fie oare? Problema e că, orice ai face, în sufletul tău știi că nu aparții acelui loc. Și te apucă o tristețe de care nu prea poți să fugi. Și, ca să uiți, muncești mai mult, cumperi mai mult, îți ocupi timpul cu orice numai să uiți de mâhnirea dorului de plaiurile natale. Faci orice numai să nu te gândești la „țara aia de tot plânsu’“, ca să fiu elegant.

Cu timpul îți spui că, la bătrânețe, după ce îți vezi copiii aranjați, te vei întoarce definitiv în țara ta. Ba chiar începi să investești de pe acum în renovarea casei bătrânești sau chiar în construirea uneia noi în localitatea ta de baștină. Iar dacă ai ghinionul să fii un om sufletist și ai plecat mânat de unul sau de altul, viața prin străinătățuri îți va părea un chin căruia vei face orice să-i pui capăt mai devreme sau mai târziu. Pandemia de Covid a fost un bun exemplu în acest sens. Zeci și zeci de mii de români s-au întors de pe meleagurile străine cu un singur gând: să se întoarcă Acasă și să treacă aici prin chinurile bolii care a cuprins toată omenirea. Mulți au rămas și nu mai vor să se întoarcă. Alții au plecat din nou la muncă p-afară, dar cam fără tragere de inimă. Mai e o categorie a celor incorigibili cărora România nu le mai spune nimic și care, după doar o lună de viețuit în străinătate, vorbesc deja cu un ușor accent care „le dă valoare“, cred ei.

Da, satul românesc trece printr-o criză, dar își va reveni, cu siguranță. Pentru că, spre deosebire de oraș, are un fel de eleganță a eternității... De negăsit prin alte părți. În numele „civilizației“ Occidentul a desființat satele. Iar asta s-ar putea să-I coste. Pentru că în urma dezastrului economic care urmează nu mai au unde să se „întoarcă“. Și-au tăiat toate rădăcinile din plaiuri și le-au mutat prin serele civilizației... Păcat...

Ion Bogdan

Mai multe din această categorie: « Valoarea pământului ŞCOALA-N TREI ŢĂRUŞI »