Logo
Imprimă această pagină

Ziceri, pilde și... întrebări

Există în popor multe vorbe înţelepte, aşa-numitele proverbe, pilde, zicale şi zicători, scrise sau transmise prin viu grai din generaţie în generaţie, toate având un substrat puternic ancorat în realităţile vremii, vremurilor, dar şi în obiceiurile şi tradiţiile neamului.

A-şi pune poalele-n cap este una dintre zicale, expresie care într-un mod subtil, face trimitere la acei indivizi ce-şi pun la mezat – o altă expresie folosită uneori cu uşor iz sarcastic – totul fără niciun fel de discernământ.

Ei bine, indivizilor „ajunşi în capul trebii“, vremurilor pe care le trăim, mai cu seamă cele de după „loviluţie“, li se potriveşte ca o mănuşă respectiva expresie.

Sub masca aşa-zisei democraţii, liberalismului şi libertăţilor de tot felul, a falsei nevoi de investiţii străine, indivizi autoinstalaţi în fruntea unui stat până atunci bine şi corect aşezat economic – poate cu unele mici excepţii – au scos totul la vânzare după o iraţională şi ineficientă evaluare şi privatizare.

Mă întreb, asemenea multor români mai greu de manipulat, pe cine-am deranjat atât de tare încât a trebuit să fim aduşi atât de repede în sapă de lemn? Adică săraci şi dependenţi în totalitate economic şi financiar de marile corporaţii, după o independenţă aproape totală prin anii `80?

Cine şi ce interese, în afara celor naţionale, au avut şi jocurile cui le-au făcut respectivii de şi-au pus cu atâta uşurinţă „poalele-n cap“, adică lăsând la vedere şi dispoziţia oricui neavenit imensele bogăţii ale ţării?

Cine-şi permite să ţină ascunse rezervele naturale ale ţării sub motivaţia ineficienţei exploatării lor, în vreme ce altele sunt exploatate doar în beneficiul… exploatatorilor?

Cum de românii n-au avut acces în piaţă precum aşa-zişii investitori străini? Cum de aceiaşi români n-au avut acces la credite ieftine precum investitorii de aiurea pentru a putea cumpăra măcar o parte din investiţiile româneşti? Sigur că investitorii străini au venit la pachet cu băncile care au creditat cu oricât, la costuri aproape de neglijat, orice achiziţie de pe tărâmurile româneşti. O fi fost oare întâmplătoare „bunăvoinţa“ acestora?

Sunt o parte din miile de întrebări pe care orice om raţional şi le pune, ale căror răspunsuri se cunosc, dar care nu vor fi rostite decât poate atunci când… făuritorii dezastrului economic vor trebui să dea socoteală pentru faptele lor, de va fi să se întâmple asta vreodată.

Până atunci însă rămâne să ne zbatem în nevoi, să ne lăsăm manipulaţi pentru că asta place şi să permitem inocularea tinerei generaţii cu ideea dezastrului socialist.

Fără îndoială că evenimentele din `89 au adus şi unele schimbări la care românii tânjeau demult: libertatea de mişcare şi informare. Ba chiar şi de exprimare. Numai că aceste deziderate au fost însoţite de condamnabile măsuri neeconomice pe care românii nu şi le-au dorit. Să ne amintim doar de bine-cunoscutele sloganuri „mai bine importăm decât să irigăm“ şi „industria românească, un maldăr de fiare vechi“.

Ce-am primit în schimb? Politică şi politici care a dus în degringoladă întreaga viaţă socială, economică şi educaţională, inteligent mascată de aşa-zisul sprijin european  despre care puţini ştiu cât costă România şi pe români.

Dar, până va fi să tragem linie… ne supunem Înaltei Porţi de la Bruxelles. Acum. Doar avem experienţa capului plecat acumulată în atâtea secole, nu? Iar celui care a îndrăznit să ridice fruntea capul i-a fost tăiat sau trupul împroşcat cu plumbi.

„Trădare, trădare, dar s-o ştim şi noi!“

Ion BANU

Revista Lumea Satului