cemrom iulie 2018
update 17 Oct 2018

Revoluţia aristocraţilor

  • Publicat în Editorial

De mai bine de două luni, pe oriunde se întâlnesc două sau mai multe persoane, subiectul principal al discuţiilor, disputelor, dezbaterilor a rămas unul singur: revoluţia fiscală. Ba chiar au fost susţinute conferinţe, mese rotunde pe acest subiect arzător.

Idei, aprecieri, comentarii, condamnări ale clasei politice, toate ducând, în opinia acestora, la o singură concluzie: trădarea interesului individual şi naţional.

Recent, s-a mai adăugat un subiect: lupta împotriva corupţiei – pardon, împotriva celor care se luptă cu corupţia – care, după aprigele dispute pe marginea legilor justiţiei, a culminat cu demiteri, revocări etc. O confruntare care, se pare, este departe de a se fi terminat, pentru că niciuna dintre părţile „beligerante“ nu admite ridicarea steagului alb.

Două subiecte care au pus românii pe jar, împărţindu-i în mai multe tabere, fiecare dintre ele, manipulate sau nu, condamnând o parte sau alta, în funcţie de interesele personale sau de grup.

Prin natura firii, ascult oamenii şi încerc să le înţeleg păsurile, trecându-le, firesc, prin filtrul minţii.

Ei bine, spun cei mai mulţi, pe lângă interesele unora de a scăpa de condamnarea pentru fărădelegile săvârşite, se pare că, cel puţin al doilea subiect, este mai degrabă o diversiune menită a distrage atenţia de la adevăratele probleme ale României şi românilor, printre care mult disputata „revoluţie fiscală“, la care se adaugă multe altele despre care am mai amintit în numerele trecute ale revistei, tot pe acest spaţiu.

N-aş spune că n-au dreptate, mai cu seamă cei din mediul de afaceri autohtone, când se ştie de-acum cât de „înghesuiţi“ se simt cei de la cârma ţării văzându-se cu mâna în fundul sacului rămas fără nici-un sfanţ, incapabili să se achite de promisiunile electorale, nevoiţi acum să strângă chinga şi pentru doi lei. Motivaţia? Nu sunt bani sau, mai finanţist spus, resurse financiare. Păi n-au cum să fie când lucrurile sunt prost administrate, când cheltuielile sunt mai mari decât ceea ce se produce.

Orice individ raţional înţelege că nu creşterea salariilor şi pensiilor – de fapt, o falsă creştere – era prioritară, ci mai degrabă investiţiile în economie care ar fi generat creşterea veniturilor ţării şi, implicit, a populației ei. Nu achiziţionarea de tehnică militară pentru care se cheltuiesc sute de miliarde de dolari, doar ca să intrăm în graţiile nu ştiu cărei mari puteri militare era prioritară, ci stimularea mediului de afaceri pentru a deveni performant, capabil să susţină o balanţă comercială cel puţin echilibrată. Nu de aproape 500 de parlamentari are nevoie ţara, care ne costă alte câteva sute de miliarde, ci de câteva zeci care cu siguranţă ar asigura o activitate legislativă mult mai eficientă decât cea de până acum. „Nu de hoţi şi penali avem nevoie în frunte, ci de profesionişti curaţi, oneşti ale căror interese coincid cu cele ale majorităţii acestui neam“ – mai susţin oamenii. Şi tot ei adaugă:

„Aceasta nu este revoluţia noastră, ci a aristocraţilor acestei ţări. Lupta noastră este menită să asigure linişte, un mediu constructiv, siguranţă legislativă şi financiară. Vrem prea mult?“

Cine ar putea avea opinii contrare acestora? Aş vrea să le aud!

Ion Banu