În vremea studenţiei mele, pe când activităţile cultural-artistice se desfăşurau la un nivel ce angaja pe mulţi dintre colegi, Staţia radiofonică şi redacţia Revistei studenţeşti, ambele în administrarea Institutului, erau coordonate de o distinsă doamnă, un adevărat profesionist şi pedagog ce reuşea să-şi strângă în preajmă pe mai toţi iubitorii de artă, de frumos, de tot ce poate face viaţa mai plăcută.

Ei bine, de la acea doamnă am învăţat câteva lucruri de care ţin seama şi acum. De pildă, să nu-ţi doreşti succesul ca şi când ţi s-ar cuveni. Pentru el trebuie să depui efort, aşa cum ar trebui să depui pentru cucerirea unei fete pe care o compara domnia sa cu o grădină frumoasă plină de flori îmbietoare, din păcate bine păzită, la care ca să ajungi, vai Doamne, „trebuie să-ţi arunci fundul peste mai multe... pârleazuri (trecătoare îngustă peste un gard… n.r.). Ce poate fi mai plăcut decât să câştigi o… luptă?!“

Excepţională povaţă! De fapt, ce poate fi mai plăcut decât să te poţi bucura de rezultatul propriei tale strădanii? Poate că astfel de sfaturi le-ar fi de bun augur şi celor care au trecut de trei ori pe an pe la vreo şcoală, s-au trezit cu diplomă, obţinută mai degrabă prin truda părinţilor care poate s-au lipsit de multe doar ca să-şi vadă odrasla dusă de la „coada vacii“ şi se şi văd ministeriabili sau, în cel mai bun caz, manageri cu bani mulţi în buzunare ori şi mai şi, în gloata politicianistă.

Aşa se face că în mai toate principalele roluri de prin instituţiile statului s-au aciuat tot felul de ageamii care frunzăresc hârtii, sub ochii îngăduitori ai nu ştiu cărei rubedenii, pentru că altceva nu ştiu a face. Dar învaţă repede altele, multe în contradicţie cu bunul simţ şi până la urmă cu legea.

Sunt indivizii care încarcă scheme şi sunt puşi să dea verdicte, deşi nu ştiu nici măcar pentru ce. O adevărată armată de birocraţi care se ocupă de nici ei nu ştiu de ce, iar dacă au avut bafta să lucreze cu fonduri europene sunt şi mult mai bine plătiţi. Bani irosiţi de multe ori pe neştiinţă. Inşi care, neştiind nici pe ce pământ se află – ce să mai spun de ştiinţa lor despre obârşia a ce îngurgitează de cel puţin trei ori pe zi - mai mult încurcă decât descâlcesc. Ei sunt cei care birocratizează un întreg sistem. Există o zicală care-i tare ancorată în realităţile pe care le trăim: „Prostul nu e prost destul, dacă nu e şi fudul.“

Aşa se face că, încăpând ţara pe mâna lor şi a multor politicieni ce se îngrijesc doar de propriile interese, ne-am îndatorat străinătăţii mai mult decât poate suporta populaţia în mai multe generaţii. Şi, culmea, ne-am împrumutat inclusiv pentru a finanţa cucerirea economică a României de către multinaţionale. Aşa că, ce-am fost şi ce-am ajuns. Mi-e greaţă.

Ion Banu

Revista Lumea Satului nr. 3, 1-15 februarie 2017 – pag. 5