Adama Sultan iulie 2020
update 18 Sep 2020

Teroare într-o lume ce se vrea civilizată

  • Publicat în Editorial

N-am crezut că voi fi vreodată în situaţia de a suporta cea mai crudă experienţă „în direct“.

N-am crezut că lumea poate deveni atât de crudă încât să-și ucidă semenii cu atâta sânge rece.

Numeroasele informații din ultimii ani privind atentatele săvârșite în diverse locuri ale lumii în numele nu știu cărei credințe sau al nu știu cărui interes le luam ca atare, condamnând orice act de acest gen, dar fără a ști exact cum se petrec și ce efect au sub aspect material, psihic, social. De data aceasta mi-a fost dat să trăiesc efectiv un astfel de eveniment.

Marți, 28 iunie 2016, Aeroportul Internațional Istanbul. Grupul nostru de români format din 19 membri, alături de care eram după o deplasare pentru documentare, făcea escală aici. Veneam din Sankt Petersburg, direcția București. Aveam de așteptat pentru cursa de București câteva ore bune în care ai vreme să vizitezi magazine și să faci ultimele cumpărături, mai cu seamă pentru cei dragi de-acasă. Apoi n-aveai decât să aștepți cursa de 00:05, Istanbul-București.

Ora 21:49. Vorbeam la telefon cu familia pentru a stabili ultimele detalii privind preluarea noastră de la Aeroportul Henry Coandă. Un zgomot ciudat, urmat de țipete, mi-a atras atenția. Am întrerupt convorbirea, înțelegând că se petrece ceva grav. Apoi, vacarm. Lumea alerga haotic, încercând să se ascundă pe unde nimerea: sub băncile din sălile de așteptare, pe după rafturile cu mărfuri din magazine. Personalul din paza aeroportului striga continuu în limba turcă: „Jos, jos“. A fost, am înțeles după aceea, efectul rafalelor de pistol mitralieră care uciseseră deja 12 persoane, inclusiv din membrii personalului de la punctele de control.

Au urmat două explozii produse de bombe care au făcut alte numeroase victime, exact pe benzile de control (scanat) bagaje de mână, pe unde cu aproximativ o oră înainte trecuse grupul nostru. Am văzut de la circa 40 de metri ultima explozie, apoi efectele materiale ale celor două, precum și ale rafalelor de pistol mitralieră. Puncte de control distruse, tavane spulberate, geamuri perforate de gloanțe, victime preluate de echipaje specializate, sânge, apoi trupe antitero, poliție, aeroport închis din care nu se putea ieși sau intra.

O adevărată teroare care a durat aproape 5 ore, în care din când în când se mai dădea câte o alarmă, fiindcă se bănuia existența a încă cel puțin un terorist printre cei peste 2.000 de pasageri aflați în aeroport.

Am încercat, între timp, o cale de ieșire din aeroport. N-a existat o reacție promptă a reprezentanței României în Turcia, așa cum ar trebui în astfel de situații, decât după ce am apelat, la ora 01:22, printr-un SMS la prim-ministrul Dacian Cioloș. Din acel moment domnia sa a ținut personal legătura cu noi până ne-a știut acasă, inclusiv cu cei care până la urmă ne-au venit în ajutor. Un gest de mare omenie, deasupra celei de autoritate a statului.

Ce a urmat contează mai puțin. Important este că am ajuns acasă, chiar dacă cu aproape 24 de ore mai târziu.

Am simțit nevoia să relatez, evident succint, acest eveniment, pentru a se înțelege mai bine în ce lume trăim. O lume bântuită de teroare. Poate că „greii lumii“ ar trebui să facă mai mult pentru a așeza lumea în adevărata ei matcă. Acum este răvășită.

Apoi, cei mai mulți dintre semenii noștri încearcă să profite de libertatea de mișcare obținută după '90. Au prilejul unor deplasări într-o lume în care astfel de riscuri, se vede treaba, există. Pregătiți cel puțin psihic, reacția ar fi poate alta decât cea pe care am trăit-o noi de această dată la Istanbul.

Încâlcite-s căile Domnului... Să sperăm într-o lume mai bună? De ce nu! Până la urmă speranța moare ultima.

Ion Banu

Mai multe din această categorie: « Vinovaţi fără vină Trişori de ocazie »