reclama youtube lumeasatuluitv
update 20 Sep 2019

Minunile din Bucovina Banatului

Pe nedrept, Banatul nu este vestit ca o zonă turistică. Deși toată lumea știe câte ceva despre frumusețea Timișoarei, supranumită și „Orașul rozelor“, puțini sunt cei care se gândesc la turism în Banat. Poate doar așa, pentru că tot sunt în zonă, să se mai abată și pe la reședința regală de la Săvârșin. Tocmai pentru a ridica un colț al vălului care ascunde minunățiile acestui uimitor colț de țară, mai multe comunități locale și-au dat mâna într-un demers comun. Acționând sinergic, grupuri de inițiativă din mai multe localități au reușit ca, punându-și cap la cap eforturile, să creeze niște circuite care să atragă turiștii în orice sezon.

Țara Făgetului, fantastică îmbinare de peisaje, tradiții și vestigii

Nord-estul Banatului este cunoscut atât oamenilor de rând cât şi în cercetările sociologice, etnografice şi istorice drept Ţara Făgetului. Faptul se datorează împrejurării că, începând cu secolul al XVIII-lea, Făgetul a devenit cea mai importantă localitate din zonă.

Derulându-se sub forma unui imens amfiteatru, zona Făgetului este cuprinsă între Valea Mureşului, zona Pădurenilor, poalele Munţilor Poiana Ruscă şi zona Lugojului. În acest spaţiu predominant colinar, brăzdat de apele râului Bega, civilizația s-a dezvoltat încă din cele mai vechi timpuri, deși cele mai multe aşezări sunt atestate documentar de-abia din secolele XIV-XVI.

Grație îmbinării dintre peisajele sale pitorești, dominate de coline împădurite, cu așezările în care încă se mai construiesc case de lemn folosind aceleași tehnologii din vremuri imemoriale, această regiune mai este numită și Bucovina Banatului. Cei care vin aici pot descoperi străvechi biserici din lemn, admirabil conservate, dar și ruinele cetăților medievale de la Făget, Margina și Gladna Română, Mănăstirea Miron de la Românești. Acestor zidiri omenești li se adaugă cele ale naturii, cum sunt Stânca lui Filip, Stânca Florian de la Tomești, precum și minunile peșterilor de la Românești, Pietroasa, Tomești sau Luncani. Totul „se asortează“ cu bucatele și băuturile locului, cu legendele țesute în jurul fiecărui loc mai deosebit, cu costumele populare specifice, cu muzica și dansurile zonei. Rezultatul? Un amestec care îi va face pe cei care-l gustă să revină iarăși și iarăși!

Bisericile multiseculare din lem

Biserica Margina

Foto: Biserica Margina

Cel mai bine este însă să o luăm pe rând. Ușurel, fără grabă, așa cum le stă bine bănățenilor. Căci unul dintre lucrurile pe care locurile le transmit tuturor este o stare de calm, de liniște, care înlătură obișnuita repezeală a „regățenilor“. Aici totul se face calm, așezat și temeinic. Așa că unul dintre cele mai frumoase trasee începe cu „Mic dejun la Margina“. Așa se numește inițiativa unui grup de localnici din această localitate, aflată la doar câțiva kilometri de autostrada ce vine dinspre Timișoara. În cadrul acestei inițiative, câțiva producători locali și-au unit eforturile și resursele și au amenajat o casă tradițională unde se poate servi și o masă tradițională în satul Zorani.

În alt sat al comunei, la Sintești, a fost amenajat un muzeu al satului. Pe lângă acestea, undeva la șoseaua principală există și un infocentru turistic, unde doritorii pot afla despre străvechea cetate din secolul al XV-lea, ce aparţinea domeniului Huniazilor. Se crede că a fost localitatea de baştină a Elisabetei, mama lui Iancu de Hunedoara. Biserica de lemn cu hramul „Cuvioasa Paraschiva“, aflată în comună, a fost ridicată în anul 1737 şi pictată în 1784. În colecţia de artă populară „Letiţia Clopoţel“ se pot admira piese de port popular şi ţesături tradiţionale specifice.

Traseul continuă prin localitatea alăturată, Coșava, unde a fost descoperită o aşezare paleolitică cu cel mai frumos inventar din Banat. În fosta Casă a Poştei a poposit o noapte domnitorul Alexandru Ioan Cuza, în drumul său spre exilul de la Heidelberg. Continuând drumul, în Curtea, descoperim biserica de lemn construită în 1794. Încă se păstrează pictura din 1806, executată pe o uşoară reparaţie de var aplicată pe scândurile monumentului. După doar câțiva kilometri ajungem la Românești. Pe raza comunei, pe o terasă a Begăi, a fost identificată o aşezare paleolitică cu urmele de locuire a nu mai puţin de şase straturi arheologice. În versantul nordic al Dealului Filip se află Peştera cu apă. Deși are o lungime totală de 370 m, are o istorie bogată. Intrarea monumentală este lată de 9,5 m şi înaltă de 2 m, ceea ce permite iluminarea difuză până la 70 m. În Sala liliecilor se află un depozit de guano, care în trecut a fost exploatat ca îngrășământ fosfatic. O coloană înaltă de șapte metri înălţime, numită „Tibia şi peroneul“, încântă vizitatorii. Anual, în această peșteră are loc un concert de muzică simfonică. În localitate se află și o biserică construită în secolul al XVII-lea din bârne de stejar, îmbinate prin sistemul „coadă de rândunică“.

Sticlă și marmură celebre în toată lumea

În localitatea următoare, Tomești, se află una dintre cele mai vechi fabrici de sticlă din ţară, înfiinţată în anul 1820. Obiectele de sticlă se produc manual, iar procesul de fabricație se poate urmări vizitând întreprinderea. Specific acesteia este cristalul albastru și roșu, măiastru lucrat. Decenii de-a rândul au fost exportate în toată lumea. De asemenea, ca o marcă a așezării, numeroase case au stâlpii porților ornați cu globuri de sticlă roșie sau albastră. 

La doar 1,5 km în amonte de Fabrica de sticlă, străbătând un sector de chei ale râului Bega, se ajunge la motelul Valea lui Liman, situat pe valea cu acelaşi nume, aproape de confluenţa cu Bega Luncanilor. Este una dintre cele mai pitoreşti zone turistice ale judeţului Timiş. Motelul, construit în 1974, are 53 de locuri de cazare, iar campingul situat în apropierea motelului, 60 de locuri. Motelul are un restaurant cu terasă, iar în vecinătatea lui se află un bazin de înot, un amfiteatru şi o scenă în aer liber unde se desfăşoară în fiecare vară Festivalul jocului şi cântecului popular bănăţean. Încă de la construcția sa a fost una dintre mândriile zonei. De la motel pornesc trasee turistice marcate spre cabana Căpriorul, vârful Padeş şi Ruschiţa.

minuni Ruschita

Foto: Rușchița

Această din urmă localitate, Rușchița, este unul dintre centrele miniere importante şi cu tradiţie din Munţii Poiana Ruscăi. Este cunoscut mai ales pentru producția de marmură albă, folosită la ornamentarea a numeroase palate din Austria, Germania, Cehia, Ungaria etc. În apropierea carierei, la locul numit Şapte izvoare, se află Monumentul turistului, construit încă din 1883.

În cele de mai sus nu v-am prezentat decât o foarte mică parte a minunilor pe care Țara Făgetului le dezvăluie celor care o vizitează. Acolo veți descoperi cu mult mai multe și mai spectaculoase. Tocmai de aceea încheiem aici, cu speranța că v-am convins să includeți în proiectele dumneavoastră și o călătorie în Bucovina Banatului.

Alexandru GRIGORIEV

  • Publicat în Turism

„Bucovina coase ie“

În Bucovina tradiţiile şi valorile lăsate moştenire din străbuni nu pier. Şezătorile sunt locurile în care utilul se îmbină cu plăcutul, în care munca se împleteşte cu socializarea, iar meşteşugurile capătă o altă dimensiune. De patru ani, bucăţi de pânză devin obiecte de artă din mâinile unor creatori neasemuiţi, care au diferite profesii, dar care vor ca ia, parte din identitatea noastră naţională, să dea tonul în modă.

În anul 2014, la iniţiativa unei iubitoare de tradiţii, Monica Balaţchi, s-a constituit şezătoarea „Bucovina coase ie“, un proiect de la suflet pentru suflete, desfăşurat mai întâi într-un atelier de croitorie din Suceava. Acţiunea a „prins aripi“, fiind găzduită în diverse locaţii pentru ca, în final, să ajungă acolo unde îi este locul, la Centrul pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale din cadrul Centrului Cultural Bucovina.

„Am început cu un anunţ pe Facebook acum patru ani: «Poftiţi la şezătoare!». Ne adunam într-un atelier de croitorie din Suceava o mână de fete, o parte venind din curiozitate, să vadă ce se întâmplă. Am început să ne cunoaştem, să coasem, pe parcurs s-au alăturat mai multe doamne grupului nostru şi după doi ani am devenit asociaţie cu acte în regulă. Ne întâlnim ori de câte ori ni se face dor să coasem, să mai învăţăm ceva unii de la alţii, să ne lăudăm cu ce am mai lucrat. Fiecare dintre noi avem diferite ocupaţii, în grup sunt profesori, psihologi, contabili, învăţători, pensionari, elevi. Noi nu trăim din cusătură, cusătura este o pasiune“, susţine Monica Balaţchi, preşedinta Asociaţiei „Bucovina coase ie“.

Elevii au învăţat să coase ii

La Suceava, şezătorile „Bucovina coase ie“ reprezintă un imbold pentru oamenii locului şi nu numai de a învăţa elementele cusăturilor tradiţionale româneşti şi apoi de a coase ii şi de a împărtăşi din experienţa lor copiilor. Împreună cu Centrul pentru Susţinerea Tradiţiilor Bucovinene, doamnele din Asociaţia „Bucovina coase ie“ s-au aplecat cu grijă şi dragoste asupra unui grup de elevi de la Colegiul Tehnic „Alexandru Ioan Cuza“ din Suceava, care au dorit să înveţe să ţină acul în mână şi să facă, cu ajutorul lui, lucruri minunate. Au început cu lucrări mici, au confecţionat mărţişoare, semne de carte, alte obiecte tradiţionale, au cusut pe bucăţi mici de material, la început cu stângăcie, pentru ca, apoi, să se încumete să-şi coase singuri o ie.

Aproape lunar, la şezătorile de la Centrul Tradiţiilor Bucovinene sunt prezenţi şi copii. Cei mai mici stau pe lângă mame şi bunici şi mai fură din gesturi, iar cei mai mari cântă. Ioana Balaţchi îi încântă pe cei prezenţi cu muzică clasică interpretată la pian, iar surorile Diana Anastasia şi Teodora Camelia Seserman, în timp ce cos mărgele pe ie, interpretează cele mai frumoase melodii populare din Caşvana şi Todireşti. Singurul bărbat prezent, domnul Petrică Rusu, cunoscut ca „poetul şezătorii“, creează o atmosferă plăcută cu ajutorul versurilor pe care le pregăteşte pentru cel de-al doilea volum „Bucovina coase ie“ („La şezătoarea cea de faţă,/Vezi cum firele de aţă,/Se-mpletesc şi se agaţă/Şi dau lucrurilor viaţă“), fiind doar câteva din versurile dintr-o frumoasă poezie dedicată acestor evenimente. De pe mese nu lipsesc nici bucatele tradiţionale bucovinene, cozonacul cu mac, plăcintele cu brânză şi prăjiturile de casă.

 bucovina ie

Lada cu zestre trebuie mereu completată

Şezătorile „Bucovina coase ie“ s-au născut ca un răspuns la chemarea străbunelor de a lăsa pentru mai departe o parte din viaţa noastră scrisă pe pânză pentru urmaşi. Livia Roşu nu şi-a uitat zona etnografică, Udeşti, iar la şezători îmbracă ii cu modele deosebite din acest loc, lucrate de ea.

„M-am uitat în lada de zestre şi am văzut că îi cam goală, chiar dacă mama îmi lăsase ceva. Atunci mi-am pus întrebarea: copiilor mei ce le las? Nu că ar fi mari doritori de port popular, dar trebuie să las şi eu ceva în urma mea să vadă nepoţii mei şi să spună: «Uite ce frumos a cusut bunica». A fost o adevărată provocare pentru mine. Am început cu un model simplu, cruciuliţe, pe o bucată de pânză. Acum confecţionez o cămăşuţă pentru fata mea pe care vrea să o poarte la ieşirile în oraş, ceva modern, dar cu elementele iei din vechime. Pânza este ţesută în casă, dar cumpărată de pe Internet, unde sunt grupuri de ţesători, oameni de încredere, şi care vând la un preţ potrivit cu munca depusă. Astfel se păstrează şi tradiţia ca ia să fie făcută pe pânză ţesută“, ne-a spus Livia Roşu.

Doina Părăscuţă este din partea Bosanciului şi poartă o cămaşă cu o vechime de peste 50 de ani. Mereu este însoţită de nepoţica Erica Maria, de 5 ani, care se mândreşte cu costumul popular făcut de bunică şi pandantul făcut de mamă. Doamna Doina susţine că, aşa cum purtăm noi ia, trebuie să o poarte copiii, nepoţii şi strănepoţii: „Se poartă cămăşile cusute cu mărgele, sunt mai greu de realizat şi dacă au modelul încărcat sunt şi foarte grele la purtat. La costumul popular trebuie şi accesorii asortate, mărgele, broşe, cercei, făcute de meşterii care se pricep.“ 

Chemarea de a coase alături de părinţi

Cei mai tineri pot să admire îndemânarea şi răbdarea cu care se realizează adevăratele comori incontestabile ale artei populare bucovinene, cămăşile populare cu broderii manuale, cu sau fără mărgele, cu modele geometrice, cusute în tehnici de lucru vechi, păstrate din generaţie în generaţie. La şezătoare am întâlnit mamă şi fiică ce confecţionează ii. Lidia Loredana Seserman este profesor pentru învăţământul primar la Caşvana, iubeşte tradiţiile şi le transmite fiicei, elevă la un liceu sucevean. Mama croieşte materialul, îl tiveşte, iar Diana Anastasia, deşi are numai 16 ani, coase modelele tradiţionale cu mărgele, după care mama asamblează elementele iei. „Este o mândrie pentru noi, bucovinenii, să ne facem singuri costumul popular. Puţine tinere din ziua de astăzi mai ştiu să ţină acul în mână, dar pentru mine este o relaxare. În timpul liber prefer să cos şi să cânt melodii populare în acelaşi timp. De cele mai multe ori aleg modele cu simbolul localităţii mele, Caşvana, care este frunza de stejar. Deocamdată este o pasiune, dar ceea ce fac acum mă va ajuta foarte mult în viaţă indiferent de meseria pe care o voi practica. Cămaşa cu care sunt îmbrăcată este cusută de mine iarna aceasta, am lucrat două săptămâni“, spune cu mândrie Diana Anastasia Seserman.

Silviu Buculei

NEDEIA DE LA GORUN - festival de tradiții și folclor

Eveniment:

"NEDEIA DE LA GORUN" - festival de tradiții și folclor - 1 mai 2019, începând cu ora 13.00, în localitatea Vidra, județul ARAD

  • Parada portului popular;
  • Expoziție cu vânzare de artă populară;
  • Ateliere de creație pentru copii;
  • Demonstrație de pictură pe sticlă - Icoane;
  • Plantare gorun pentru Biserica Nouă;
  • Educație etnografică;
  • Joc și horă;
  • Jocuri distractive pentru părinții și copii etc.

eveniment Vidra Arad 1 mai 2019

Sărbătorile Pascale, între credință și tradiții

Sărbătorile de Paști sunt considerate cele mai importante pentru creștini. Pregătirea pentru această sărbătoare începe cu mai bine de o lună înainte, timp în care credincioșii postesc și se roagă. În popor, și mai ales în lumea satului, încă există numeroase tradiții care se păstrează cu strictețe, atât în zilele de post, în Săptămâna Patimilor, cât mai ales în zilele de Paști. Mersul la Denii, pregătirea casei și a gospodăriei, precum și prepararea bucatelor tradiționale sunt doar o parte dintre aceste demersuri premergătoare, însă, în funcție de zonă, tradițiile și obiceiurile diferă. Pentru a afla mai multe despre tradițiile și credințele din satul românesc am stat de vorbă cu doamna prof. dr. Doina Ișfănoni, etnolog și cercetător, care nu doar cunoaște aceste obiceiuri, ci pe unele le și respectă cu sfințenie.

– Sunteți foarte apropiată de tot ceea ce reprezintă tradițiile din lumea satului, iar din acest motiv v-aș ruga să detaliați ce înseamnă din punct de vedere religios și al tradițiilor perioada Postului Mare și Săptămâna Patimilor.

– Postului Mare este acea perioadă de reflexie, de autocunoaștere a noastră ca potențial uman și emoțional. O zi importantă este Sâmbăta lui Lazăr, atunci când se prefigurează sărbătoarea Floriilor printr-o tradiție respectată mai ales în sudul țării, aceea a lăzărițelor. Adică fetițele curate – una care se îmbracă în mireasă și celelalte o acompaniază, și celebrează acel străvechi rit de fecunditate întrucât Lazăr, feciorul care pleacă cu turmele la păscut, moare, pentru că, urcându-se pe o creangă ca să scuture frunze la animale, ea se rupe și el moare. Surorile îl bocesc, chiar și cântecul lăzărițelor narează acest trist eveniment, de fapt tâlcul acestei legende este unul străvechi, accentuând moartea sacră pentru a permite renașterea. În schimb, Floriile prefigurează gloria Mântuitorului Iisus, pentru că el este primit în cetatea Ierusalimului de populație cu ovații și ramuri de finic, obiceiuri destinate inițial doar regilor și eroilor care câștigaseră bătălii importante. Însă știm că Iisus nu intră ca orice rege sau erou pe atelaj sau cal, ci pe măgar ca semn al smereniei sale.  Întorcându-ne la lumea satului, de aceea se duce la biserică acea expresie a fecundității, a rodirii, întruchipată prin ramura de salcie – un simbol străvechi al dezvoltării ciclice a vieții vegetale, care este semnul gloriei Mântuitorului, înlocuind bineînțeles fenicul inițial, iar în unele zone din țară ramura de salcie este înlocuită de mâțișori. Cu această ramură creștinii pleacă de la biserică și sunt tot felul de obiceiuri, de exemplu ating copiii spunând: să creșteți și să vă dezvoltați! Este păstrată apoi în casă pentru că se spune că, atunci când vin furtuni sau alte fenomene climaterice, păzește casa de cele rele.

– În această zi încep și Deniile consecutive, deci dimineața ne ducem la biserică, ne întoarcem cu ramura de salcie sau mâțișori, venim acasă și sărbătorim alături de cei dragi, dar seara ne întoarcem la Sfânta Biserică.

– De fapt, de la Florii intrăm într-o altă etapă, este un fel de apogeu al credinței, al convingerilor creștine. În Săptămâna Mare intrăm și în aceea frenezie de pregătire a gospodăriei, bărbații au grijă mai ales de curte, livadă și grajd, iar femeile de casă. Trebuie să spunem că în această săptămână un moment importat îl reprezintă Joia Mare deoarece este ziua celor 12 Evanghelii și momentul crucial când Iisus la Cina cea de Taină știe foarte bine ce soartă îl așteaptă. Iar din acest moment, prefigurat teologic de această masă specială și de jertfa pe care și-o asumă Iisus, femeile anticipează în gospodărie, prin prepararea celor două simboluri pascale – ouăle roșii și pasca. Există credința că este bine să fii prezent la această slujbă pentru că există și obiceiuri precreștine, cum ar fi celebra ață cu 12 noduri, adică la fiecare evanghelie se face un nod pe ață, iar peste an, în momente grele, dezlegi un nod și se spune că Dumnezeu te ajută să duci la capăt greutățile.

– Ați atins un punct cheie. Am văzut chiar și la biserică ouă vopsite în alte culori, nu doar roșii, deși teologic știm că ouăle se înroșesc. Putem face și ouă de alte culori?

– Ouăle roșii reprezintă jertfa Mântuitorului, iar prin culoare aduc în atenție riturile vechi de fecunditate deoarece roșul este culoarea sângelui, a fertilității, a tinereții fără bătrânețe. Din dorința de fală au apărut și alte tipuri de ouă, cele colorate sau încondeiate, care expun tot felul de motive, dar nu întâmplătoare.

– Ați amintit și de Pască; cum ar trebui ea preparată pentru a respecta tradiția?

– Pasca nu trebuie văzută doar un sortiment gastronomic, în care savoarea reprezintă principalul scop. Pasca este un aliment ofrandă, ritualic, cu care, exact ca anafura, noi ne vom împărtăși, deci ea trebuie dusă la biserică pentru a fi sfințită. De aceea în vechime erau restricții foarte importante în ceea ce privește prepararea ei. De exemplu, cernutul făinii îl făceau numai femeile bătrâne și curate, iar frământatul ei trebuia să aibă loc dimineața pentru a fi în ritmul soarelui ce crește. Aluatul trebuie să dospească, iar prin drojdia care face aluatul să crească se înțelege ascensiunea cristică. Adaosul de brânză, de oi de cele mai multe ori, amintește de mielul cristic, jertfelnic. În multe locuri din țară nu se frământă în Vinerea Mare, când Iisus este mort, de aceea se face pasca joi sau sâmbătă. Un alt lucru important de care trebuie să ținem cont este forma ei. Ea trebuie să fie mereu rotundă, cercul înseamnă perfecțiune, dar de această dată ea întruchipează soarele. Pe mijlocul ei se face crucea răstignirii, de aceea se pun și ouăle în cele 4 colțuri, iar în unele zone ea are colțișori ca razele solare. În momentul în care pasca este așezată în coșul cu care mergem la biserică ea este deasupra, vizibilă, este sfințită prima și tot cu ea se începe masa de Paște. Din ea nu mănâncă doar oameni, ci și animalele din gospodărie, iar în toate zilele de Paști ea trebuie să stea pe masă.

– Ați pomenit și de miel. Știm că datina spune că trebuie să-l avem pe masă, însă care este de fapt semnificația lui?

– Mielul este substitutul jertfei Mântuitorului. Să nu uităm că în templu mielul era dus și jertfit. Iisus a mers în templu, a fost judecat și condamnat, a fost jertfit. În multe zone se spune că mielul trebuie gătit întreg, pentru a fi neamul împreună, iar în Banat se îngroapă la poalele pomilor chiar și oasele, pentru ca nici măcar atunci să nu se împrăștie neamurile.

– Vinerea Mare este un alt moment important pentru creștini, ce tradiții și semnificații puteți aminti aici?

– Vinerea Mare mergem la biserică pentru trecerea pe sub Epitaf, care înseamnă de fapt trecere prin Mormântul lui pentru a putea să renaști, așa cum El va învia sâmbătă. Mai apoi, dacă vorbim despre comuniunea care se creează în noaptea de Înviere, ea este unică. Chiar dacă am postit sau nu, dacă este vorba despre un copil sau un vârstnic, este bine să mergi la biserică în noaptea de Înviere și în Săptămâna Mare.

– Ce preparate trebuie să punem în coșul pe care îl ducem la biserică în noaptea de Înviere?

– De fapt, în țară sunt două obiceiuri, se merge cu coșul sau cu blidul. În Bucovina întâlnim cea mai completă și complexă formă de așezare a coșului pascal. Se spune că trebuie puse 12 feluri de mâncare în coș, acestea întruchipând cei 12 Apostoli. Se începe cu ceea ce înseamnă sporul casei – adică mai întâi se pun un pic de slănină și cârnați pentru că porcul asigură peste an alimentele de bază pentru familie. În continuare se pune cașul, proaspăt de preferat de această dată, apoi friptura de miel, ouăle, iar unele femei mai pun și peteca (n.r. prosopul) cu care au șters cu ceară sau untură ouăle, pentru că peste an ea va fi pavăză și va feri de rău pentru că a fost sfințită, dar mai ales pentru că a participat la un act de mare sacralitate, reali­zându-se transferul oului de la aliment la simbol. Se mai pune în coș, zahăr, puțin hrean, unii mai pun și puțin piper, se mai pune cozonacul, pasca frumos împodobită cu ouăle cele mai frumoase puse deasupra. Se spune că bărbatul trebuie să ducă coșul. În Muntenia se merge tot așa, dar cu blidul, adică se pune pe o farfurie mare pasca împreună cu ouăle. Însă în Muntenia și Oltenia mai există un obicei pentru noapte de Înviere: se merge cu un cocoș viu, care reprezintă ofranda care se face pentru răposații care au murit fără lumânare deoarece știm cu toții ceea ce Iisus i-a spus lui Petru, adică că se va lepăda de El de 3 ori când vor cânta cocoșii. Iar după ce preotul spune Veniți de luați lumină, cocoșul se dă de pomană.

– Ce semnifică înconjuratul bisericii în Vinerea Mare și la Înviere?

– La Prohod semnifică cortegiul către locul de îngropăciune, iar la Înviere reprezintă triumful.

– Cele trei zile de Paști au o semnificație aparte, mai ales în lumea satului, și sunt tot felul de obiceiuri care se respectă.

– Da, suntem practic într-un moment de mare sărbătoare. Ziua de Paști este de fapt Lumina coborâtă în mintea noastră, este un fel de încununare, de glorie, de bucurie pe care fiecare creștin o primește, după toate săptămânile de post și slujba de Înviere. De fapt, ne începem ziua cu a doua Înviere, cum se spune în popor. În acest moment suntem deja înnoiți. De aceea la această slujbă ne îmbrăcăm cu cămășile populare nou cusute sau cu lucrurile nou cumpărate pentru că momentul întâlnirii cu Iisus este crucial pentru existența umană. După slujba de la biserică este momentul ciocnitului pe luate. Atenție însă, ouăle se ciocnesc numai la vârf, în sens ascensional, nu pe laturi sau, cum se spune în Moldova, pe coaste, și nici la fund. Ciocnirea ouălor semnifică certificarea, deschiderea mormântului lui Iisus.

– Există și o tradiție ca în dimineața de Paște să te speli cu apa în care a fost așezat un ou roșu alături de o monedă.

– Sigur, pregătirea pentru a merge la biserică este specială. Moneda nu a fost pusă în apă cu scopul de avuție, ci pentru de a străluci ca ea, în nădejdea luminii care de acum va fi mai puternică, înainte punându-se în apă ban de argint sau de apă. Oul roșu îl punem pentru a fi rumeni în obraji, adică sănătoși și puternici.

– Masa din prima zi este importantă, exact cum ați amintit. Există și aici tradiții, de exemplu cine începe masa, cu ce preparat?

– Sigură că da! În tradiție masa de Paște trebuie să cuprindă toate bunătățile pregătite în zilele premergătoare sărbătorii. Tronează, ca să spunem așa, ouăle roșii și pasca, nu lipsesc preparatele de miel, sigur celelalte preparate diferă de la o zonă la alta, dar de obicei nu lipsește ciorba cu leuștean, sarmalele, cozonacul sau dulciurile. Prânzul acesta este al familiei – părinți, bunici, copii, adică neamul cel aproape cum se spune. Această masă se deschide întotdeauna cu ciocnitul ouălor, iar cel mai bătrân din neam este cel cu care de obicei ceilalți membri ai familiei ciocnesc mai întâi ouăle.

– Obiceiurile nu se opresc doar pentru prima zi. Mai sunt încă două zile de tradiții și obiceiuri. Diferă ele în funcție de zonă?

– Cândva, în zona Moldovei sau în zona montană a Munteniei se construia scrânciobul și mai sunt zone în care se practică acest obicei. Datul acesta în scrânciob avea cândva o funcție premaritală, nu doar tinerii ieșeau din casă, ci toată lumea mergea la iarbă verde sau la birt pentru a socializa. Să nu uităm că în Transilvania există obiceiul stropitului, în sudul țării se evidenția măiestria femeilor de a coase, de exemplu în sudul județului Olt încă se păstrează sărbătoarea cămășilor. Să nu uităm mersul la nași, pentru că și el este foarte important, cum fina se străduiește să arate cât de pricepută a fost și ea, iar nașa întoarce favorul pentru că nu se poate ca fina să fie mai presus, de aceea există acest frumos schimb de produse. În aceste zile se dă și de pomană pentru morți pentru că există convingerea aceasta că înainte de a ne hrăni noi, trebuie să ne hrănim strămoșii. Înainte se organizau baluri în a doua și a treia zi de Paști, iar în unele zone se mai păstrează obiceiul. Această sarcină cade mai ales pe umerii flăcăilor, așa cum se întâmplă și cu balurile de la sărbătorile de iarnă.

– Ce ne puteți spune despre cei care se nasc și despre cei care mor în perioada Paștilor? În popor există tot felul de superstiții și credințe…

– Așa este, se spune că cine moare la Paști se duce direct în Rai pentru că cerurile sunt deschise. Iar cel ce se naște în aceste zile este un om cu mult noroc, un om ales, pentru că precum Iisus va fi un om cu vederi progresiste, va fi un om care în societate poate deveni un lider.

– Avem așadar multe tradiții, iar noi ca popor nu ar trebui să le pierdem, ci să le cunoaștem și să le transmitem așa cum se cuvine. Vă mulțumim că ați împărtășit cu noi toate aceste cunoștințe.

– Noi, etnologii, am învățat de la oamenii cu care am stat de vorbă în cercetările pe teren că omul de la țară are acea înțelepciune care ne oferă convingerea că vom putea învinge diferitele dificultăți prin care trecem. Cred că prin credință și tradiție omul nu se simte singur și are acel sentiment al solidarității, iar în aceste zile bucuria este deplină pentru fiecare dintre noi.

Larissa SOFRON

Trifănitul viilor, un obicei reînviat la „Crama de lemn 1777“

Din 2015, la Muzeul „Crama de lemn 1777“ din Valea Călugărească (Prahova) a fost revigorat un străvechi obicei cu origini tracice, mai apoi din spațiul creștin ortodox, trifănitul viilor. Anul acesta evenimentul la care au luat parte viticultori, preoți și invitați din județ a avut loc în ajunul sărbătorii creștine a

Sf. Mucenic Trifon, care s-a celebrat la 1 februarie. Despre această tradiție specifică României și Bulgariei, de altfel două comunități viticole, ne-a vorbit muzeograful Emilia Savelovici.

– Ce este, de fapt, trifănitul viilor (arezanul viilor, gurbanul viilor sau târcolitul viilor)?

– Este un străvechi obicei, cu origini tracice, sunt de părere specialiștii, care mai apoi a fost legat de Sf. Mucenic Trifon. Recuzita specifică viticultorilor la trifănitul viilor, pe 1 februarie, amintește ceva clar legat de ritualul dionisiac și de ritualul sacrificial, lucru care astăzi, la revigorarea acestui obicei, nu se mai respectă.

– Să explicăm...

– Legat de ritualul dionisiac, noi știm la sfârșitul lunii ianuarie că seva din vița-de-vie începe să se deplaseze, iar coarda poartă viață. Ce făceau viticultorii noștri la 1 februarie? Chemau preotul să facă sfeștanie în plantație. Apoi tăiau o coardă de viță-de-vie pe care o puneau la frunte sau la mijloc. De ce? Pentru că bolile predilecte ale viticultorilor, pe parcursul unui an de muncă, erau insolația și durerile de șale. Ei făceau lucrul acesta crezând realmente că, în transferul de energie de la plantă la om, se vor vindeca. La noi în zonă am observat că, atunci când merg la cules, unii dintre viticultori, mai ales cei în vârstă, se încing cu o coardă de viță-de-vie. Și când i-am întrebat de ce fac asta mi-au zis că așa au moștenit de la părinți. S-a pierdut semnificația gestului, care ținea de energia vie a plantei.

– Iar ritualul sacrificial ce presupune?

– În trecut, pe dealuri, viticultorii și livezenii, în general, dar și legumicultorii alegeau punctul cel mai înalt și făceau acolo un foc mare, iar bărbații beau un pahar cu vin, dar aruncau licoarea și-n foc, după care se întorceau în sat și continuau petrecerea acasă, în familie. Ce însemna petrecerea? Era ideea de voie bună pentru că începea sezonul muncilor, iar în afară de sfeștanie oamenii se pregăteau pentru muncile din vie. În plus, beau și petreceau în ziua Sf. Trifon pentru ca această bună dispoziție și belșug să fie și în roade.

– Acum, după ce ați readus obiceiul în zilele noastre, ce faceți de fapt, în ce constă trifănitul?

– Aș vrea să spun că, revigorând acest obicei de Sf. Trifon, nu-i meritul nostru, este o bună-lucrare. Am rugat câțiva preoți să vină să ne ajute și au fost de acord, iar viticultorii au fost invitați și ei, să facem sfeștania viței-de-vie. Le-am depănat poveștile noastre identitare și le-am vorbit despre Sf. Trifon, ca patron al viticultorilor (dar și al grădinarilor și livezenilor), supranumit și doctor fără de arginți. În ortodoxie, sfântul este recunoscut ca vindecător al bolilor de ochi și al durerilor de cap. Slujba de sfințire a apei conține acatistul și moliftele sfântului, care se citesc o singură dară în an, pe 1 februarie sau în ajun. Moliftele sunt un fel de blesteme, fiindcă sfântul este și patronul insecte­lor, iar preoții le rostesc ca să iasă dăunătorii din plante (viermi, gândaci, molii, fluturi, omizi, târâtoare, păsările care distrug rodul, șoarecii), toți sunt alungați. Oamenii vin cu ulcioarele din lut și iau agheasmă, se duc acasă și sfeștania o continuă ei, fie că stropesc butucii cu apă sfințită (sub formă de cruce), fie că o pun în prima soluție de stropit. Vin nu doar acum, ci și peste o zi sau două, să ia apă sfințită.

trifon DSC 0006

– Deci, să zicem că obiceiul a trecut spațiul muzeistic și s-a dus în vie sau la viticultori acasă...

– Da. Cu timpul vom completa obiceiul pentru că recent am fost Academia Română să studiez despre trifănit și știți ce mai făceau românii noștri, în bunătatea lor, de 1 februarie? Dădeau de pomană familiilor nevoiașe o măsură de făină de porumb, brânză și ceapă cu sare. Și ofereau în cantitate mare, ca să sature familia nevoiașă; ei credeau că, în așa fel, și Sf. Trifon se va îndupleca și va sătura gângăniile, să nu mai vină să le distrugă recoltele. Cum am interpreta noi, cei de astăzi, acest lucru? Tot ce facem legat de aproapele nostru se răsfrânge în univers, se răsfrânge peste via noastră, peste grădina noastră, peste pomii noștri... Acum 100 de ani nu exista vie care să nu aibă o cruce pe care era scrisă rugăciunea Sf. Trifon sau conținea numai icoana acestuia.

– Trifănitul se mai practică în vreo țară sau în România se mai întâlnește undeva?

– Sf. Trifon este foarte cinstit în spațiul creștinesc sârb și rus, este ocrotitorul Moscovei, toți văd latura aceasta, de doctor fără de arginți; noi și bulgarii, că totuși suntem comunități viticole, îl cinstim prin acest obicei de trifănit. La noi, în România, da, se mai practică, dar sub alte denumiri, în Dobrogea, Vrancea, Vâlcea, Giurgiu, Dolj, Mehedinți, izolat în anumite localități din Transilvania etc. Sunt zone în care la această sărbătoare se implică primarii, comunitatea în întregime, bisericile, toate celebrând inclusiv începerea noului an viticol.

Muzeul „Crama de lemn 1777“ este o reconstituire a celei mai vechi crame din anul 1777, ce s-a păstrat până în anul 1985. Ea a fost construită de Consiliul Județean Prahova, prin Muzeul de Istorie și Arheologie Prahova, cu piese recuperate din vechea cramă, pe un teren donat de arheologul Nina Grigore, cea a cărei familie a donat nenumărate obiecte vechi din arsenalul viticol și se pregătește, de asemenea, să cedeze cu titlu gratuit peste 400 mp pentru extinderea curții muzeului. Într-o oarecare măsură, ca să dăm Cezarului ce-i al Cezarului, existența muzeului i se datorează.

Sf. Mare Mucenic Trifon s-a născut în Frigia, o veche regiune istorică din partea central-vestică a Asiei Mici (azi, Turcia), în satul Campsada (Lampsacus, după alte surse), aproape de cetatea Apamia. Încă de mic a primit de la Dumnezeu harul Sfântului Duh și puterea de a face minuni. El este cel care ar fi vindecat-o pe frumoasa fiică a împăratului roman Gordian (anii 238-244), posedată de un diavol ce s-a arătat ca un câine negru, cu ochii de foc și care ar fi spus că nimeni nu-l poate face să iasă din copilă, în afară de Sf. Trifon, de care de altfel se și teme. Chiar se afirmă că demonul le-ar fi vorbit regelui și supușilor că singurii asupra cărora nu are putere „sunt cei care cred în Dumnezeu, Iisus Unul Născut, Petru și Pavel, martirizați la Roma“. De frică, toți s-au convertit pe loc la creștinism. Însă mai târziu, în timpul împăratului Decius (249-251), cel care a pornit una dintre cele mai mari prigoane împotriva creștinilor, Sf. Trifon a fost chemat de eparhul Acvilin, care i-a poruncit să se lepede de credința sa. Pentru că Sf. Trifon a refuzat, a fost supus unor torturi îngrozitoare: a fost lovit cu bâtele, a fost ars, scrijelit cu gheare de fier și i s-au bătut cuie în tălpi. Dar sfântul a îndurat totul cu răbdare. În cele din urmă a fost condamnat la tăierea capului. Sf. Trifon s-a rugat înainte de execuție, mulțumind lui Dumnezeu pentru că l-a întărit și l-a mai rugat să-i miluiască pe toți cei care-l vor chema în ajutor.

Maria Bogdan

Mărţişoarele copilăriei, simple şi uşor de confecţionat

Pe 1 martie se oferă persoanelor dragi mărţişoare în semn de apreciere sau mulţumire. Tradiţia sărbătorii are o vechime de mii de ani, încă de pe vremea dacilor mărţişoarele fiind considerate aducătoare de fericire şi noroc. Ele sunt formate în mod tradiţional dintr-un şnur în culorile alb cu roşu, albul reprezentând iarna şi roşul primăvara, la care se adăugă mici simboluri ale norocului: soare, lună, stea, scară, ancoră, flori, inimă, potcoavă, trifoi cu patru foi, coşar etc.

Pe 1 martie se oferă persoanelor dragi mărţişoare în semn de apreciere sau mulţumire. Tradiţia sărbătorii are o vechime de mii de ani, încă de pe vremea dacilor mărţişoarele fiind considerate aducătoare de fericire şi noroc. Ele sunt formate în mod tradiţional dintr-un şnur în culorile alb cu roşu, albul reprezentând iarna şi roşul primăvara, la care se adăugă mici simboluri ale norocului: soare, lună, stea, scară, ancoră, flori, inimă, potcoavă, trifoi cu patru foi, coşar etc.

Mărţişoarele tradiţionale sunt tot mai căutate

De mărţişoarele autentice, tradiţionale nu ne putem despărţi aşa de uşor, un exemplu în acest sens fiind ceea ce creează meşterul popular Carmen Cristea din Suceava. Este vorba de mărţişoare care reprezintă o fată şi un băiat, făcute din aţă în două culori tradiţionale alb şi roşu, pe care sucevenii le primesc cu drag, cu toate că sunt foarte simple şi uşor de confecţionat. „Sunt mărţişoare pe care le-am făcut împreună cu mama mea în vârstă de 81 de ani şi sunt mărţişoarele copilăriei ei. După cum mi-a povestit chiar ea, motivele de inspiraţie erau păpuşile din cârpe, pe care părinţii le confecţionau pentru a se juca copiii când erau mici. Când era luna martie, având la îndemână aţele cu care lucrau părinţii ţesături şi cusături în casă, copiii au inventat împreună cu părinţii şi bunicii acest tip de mărţişor. Ele se realizează foarte simplu, din mici ghemotoace de aţă roşie şi albă. Se formează o păpuşă sau jurubiţă din aţă cu dimensiunea a patru degete care se modelează tot cu aţă. Se leagă mâinile, picioarele, mijlocul la băieţel şi la fetiţă se formează rochia. Sunt  mărţişoare care au succes, sunt ochioase, copiii sunt atraşi de ele, pentru că sunt inspirate din forma corpului omenesc“, ne-a spus Carmen Cristea.

Lucrate cu suflet

Aceste mărţişoare ingenioase şi cu valoare sentimentală se pot realiza din orice fel de aţă, lâniţă, bumbac, aţă de papiotă, în funcţie de ceea de avem la îndemână în casă. Pe  măsură ce scade dimensiunea, sunt tot mai greu din realizat.

„Cele două siluete, băiat şi fată, urmează a fi împreunate printr-un şnur răsucit manual din aţă roşie şi albă şi legate împreună. Alături de oamenii din aţă avem şi trăistuţe de dimensiuni mici, foarte ingenioase, care au rolul de a promova zestrea bucovineană. Este o ţesătură cu pătrăţele alb şi negru şi baira, care este un şiret alb cu roşu, astfel fiind realizat mărţişorul. Costul nu este mare deoarece este realizat din materiale ieftine, iar la vânzare, ca la orice produs realizat de un meşter popular, munca nu este acoperită. De obicei, meşterul are în sânge dorinţa de a face ceva frumos, autentic, nu urmărește mereu banii. Majoritatea colegilor mei lucrează cu sufletul, se bucură când realizează un obiect nou sau când a ieşit un lucru adevărat, iar mărţişorul nu face parte din categoria meşteşugului, este mai mult legat de artă şi e bine să îl facă toată lumea. Bunicul meu făcea mărţişoare din paie, mama făcea din cârpe, toţi ar trebui să facem mărţişoare, aşa cum ne pricepem, pe care să le dăruim celor dragi“, este îndemnul meşterului popular Carmen Cristea.

Sentimentele meșterilor, în micile obiecte

martisor carmen cristea 3

Carmen Cristea este cunoscută în rândul meşterilor populari şi pentru mărţişoarele din ceramică, ceramica şi pictura fiind pasiunile sale. Absolventă a Liceului Pedagogic, apoi a Facultăţii de Economia Turismului, suceveanca s-a axat pe ce i-a plăcut în viaţă, pictura pe sticlă şi ceramică, fiind pictor decorator sticlărie şi ceramică mai mulţi ani într-una dintre cele mai renumite fabrici de sticlărie din judeţ. Aici a învăţat şi tainele meseriei de sticlar, şi-a deschis orizontul spre ceramică, a avut tangenţă cu materia primă, cu cuptoarele în care se ard ceramica și sticla, cu coloranţii, iar până la realizarea mărţişoarelor din ceramică şi din sticlă nu a fost decât un pas.

„Îi îndemn pe cei care cumpără mărţişoare să achiziţioneze obiecte autentice, care pot fi păstrate în casă ca elemente decorative. Eu de mică am cumpărat numai de la meşteşugari, aşteptam să vină târgurile să-mi cumpăr ceva. De aceea doresc ca oamenii să achiziţioneze aceste obiecte făcute cu mare drag de colegii mei. Sunt meşteri populari din mai multe zone, sunt mărţişoare din lemn, din coajă de ghindă, din coajă de nucă, mărţişoare cusute, mărţişoare din pânză, mărţişoare decorate pe ouă de prepeliţă etc. Pe chipurile celor care cumpără mărţişoare tradiţionale se poate citi o bucurie aparte. În loc să cumpere mărţişoare realizate în serie, toate la fel, este mai valoros şi mai frumos un mărţişor lucrat manual, iar cel care îl primeşte va avea şi o mică parte din sufletul unui meşter român. Este şi un respect faţă de cel căruia îl dăruieşti“, ne-a asigurat Carmen Cristea. 

Cadou simbolic, oferit din inimă

Originile sărbătorii mărţişorului nu sunt cunoscute exact, dar se consideră că a apărut pe vremea Imperiului Roman, când Anul Nou era sărbătorit în prima zi a primăverii, pe 1 martie, lună care purta numele zeului Marte, ocrotitor al câmpului şi al turmelor, zeu care personifica naşterea naturii. La vechii traci era omagiat zeul Marsyas-Silen, considerat inventatorul fluierului, cultul său fiind legat de glia maternă şi de vegetaţie, fiindu-i consacrate sărbătorile primăverii, ale florilor şi fecundităţii naturii. Se mai spune că dacii credeau în simbolurile norocoase ale primăverii şi le purtau până când înfloreau copacii. Semnificaţia mărţişorului a rămas aceeaşi de-a lungul timpului, un simbol al primăverii, al revenirii la viaţă, care ne aduce optimism şi credinţă. Şi forma acestuia s-a schimbat, adaptându-se cerinţelor vremii. „Mama mea este din satul Poieniţa, un sat bătrânesc foarte frumos din judeţul Neamţ, situat lângă pădure. Primăvara se respectau câteva tradiţii legate de mărţişor. După ce erau purtate timp de aproape o lună, mărţişoarele erau agăţate într-un trandafir, vişin sau cireş înflorit din faţa casei. Se credea că, dacă pomul va rodi, omul va avea noroc sau şnurul roşu îl va proteja de boli, fiind protejați copiii și casa“, ne-a spus Carmen Cristea.

Silviu Buculei

  • Publicat în Traditii

Conacul Goruni - bunătăți cu tradiție…

Conacul Goruni înseamnă moștenire, tradiție, bunătăți cu gust de copilărie: dulcețuri, compoturi, sucuri, precum și vinuri, tincturi și produse pentru nutriție și sănătate. Create după rețete moștenite de la bunici, bunătățile Conacului sunt lipsite de conservanți și aditivi și au la bază doar ingrediente și condimente naturale.

…din cufărul bogat cu amintiri

„Cred că lucrurile simple vorbesc de la sine și au puterea să rămână vii în minte și în timp. Așa cum erau odinioară dragostea pentru natură, bucuria câmpurilor încărcate cu roade din belșug și a livezilor de meri strălucind în bătaia sfioasă a soarelui sau emoția pregătirilor din gospodărie în prag de toamnă. Mai mult decât viața la țară, un stil de viață care te face să vezi în simplitatea lucrurilor adevărate bucuria și dorința de a dărui lumii înapoi ce-ai primit“, începe povestioara Silviu Tataru, cel care a moștenit un cufăr bogat cu amintiri atât de prețioase, cu toate că timpul a trecut și vremurile nu mai sunt aceleași deoarece amintirea gusturilor și aromelor a rămas vie, în suflet și în simțuri.

Povestea Conacului a prins contur în anul 1922, când străbunicul său, Trif Tatar, a renunțat la gospodăria din Bucovina și a cumpărat conacul și ferma din satul Goruni de la Anton Pătrășcanu, ne spune Silviu. „Pasionați de agricultură, străbunicii noștri s-au ocupat ani la rând de creșterea animalelor, de viticultură și horticultură. Aceeași pasiune a fost îmbrățișată generație după generație, iar dragostea pentru gustul bun, natural, simplu de odinioară m-a îndemnat să duc mai departe tradiția Conacului Goruni“, explică Silviu Tataru.

Bunătățile Conacului… un deliciu natural

Într-adevăr, astăzi Conacul Goruni înseamnă bunătăți cu tradiție... „Din primăvară până-n iarnă, cămara Conacului este plină cu tot felul de bunătăți. Printre borcanele colorate stă la loc de cinste cătina garnisită cu miere. Mai încolo, pe poliță, stau rânduite dulcețurile și gemurile, iar la capăt aperitivul din legume, cu care bunica dădea gust unic mâncărurilor tradiționale. Astfel, bunătățile conacului sunt reprezentate de sosuri, aperitive, gemuri, dulcețuri, compoturi, vinuri și, nu în ultimul rând, produse pentru nutriție și sănătate bazate pe miraculoasele fructe de cătină. Materia primă este aproape în întregime din ferma proprie, iar restul materiilor sunt achiziționate din surse cunoscute de noi, de încredere. În schimb, distribuția produselor este făcută chiar de către compania noastră, prin intermediul magazinelor partenere din Iași, dar și prin vânzarea online“, spune Tataru.

conacul IMG 1782

Dintre produse ne-a atras atenția vinul de cătină de la Conac, care este cunoscut ca un produs rar, exclusivist, fiind inclus în gamele de vârf datorită proprietăților sale revigorante, energizante și detoxifiante. Vinul cucerește prin eleganța și rafinamentul culorii, relevând însușiri complexe de aromă și buchet. Gustul etalat este unul acid-astringent, caracteristic fructelor din care este obținut. Acesta are un conținut foarte bogat în nutrienți: vitaminele A, C, E, B1, B2, B6, acizi grași saturați și nesaturați (omega 3 și omega 6), amino și acizi fenolici, flavonoide și peste 20 oligoelemente (azot, fosfor, fier, mangan, bor, calciu etc.), aducând reale beneficii consumatorilor datorită efectului său antioxidant și hipolipemiant. Acesta conține fructe de cătină albă și apă; este demisec, cu o alcoolemie de 11%.

Alt produs este Adjică, un sos picant cu denumirea de origine georgiană, care dă un plus de gust preparatelor. Acesta este ideal pentru a acompania orice friptură gustoasă sau chiar în prepararea altor sosuri, fiind un mix special de legume. Pofticioșii ar spune că Adjică potolește foamea și încântă papilele gustative chiar și când este servit pe o felie de pâine prăjită.

Cătina –„ginsengul“ mioritic

În schimb, „concentratul de cătină de la Conac“ este procesat exact în ziua în care îl comanzi, căci secretul stă în păstrarea complexului de vitamine și minerale atât de benefice. Concentratul de cătină este un produs natural, fără conservanți, și conține un nectar din fructe de cătină albă. Boabele de cătină în miere de albine polifloră mai sunt denumite și „ginsengul plaiurilor românești“ deoarece cătina este un medicament natural pentru organismul nostru grație vitaminelor și mineralelor din compoziție. Ba mai mult, cătina stimulează imunitatea, acționează ca un cicatrizant, antiinflamator, anticancerigen, astringent, antibiotic și ajută la prevenirea bolilor cardiovasculare și reducerea colesterolului.

Povestea Conacului Goruni este despre îndeletnicirea de a oferi bunătate. „Pasiunea pentru natural vine din copilărie, când bunica mea avea mai tot timpul ceva gătit în așteptarea mea și a celor care îi treceau pragul. Chiar dacă nu ar fi reușit să pregătească nimic de mâncare, întotdeauna gătea ceva proaspăt, de moment, asemeni unui magician din mâinile căruia iese întotdeauna o bunătate“, își aduce aminte Silviu.

Începutul este mai greu și anevoios, ca în orice business, încheie Silviu Tataru. „Clienții trebuie să cunoască și, mai ales, să aibă încredere în produsele nou intrate pe piață. În cazul nostru impresiile au fost pozitive, iar ideile de dezvoltare nu au întârziat să apară, încă din primele luni de la lansare. Ca și perspectivă de viitor, ne dorim să diversificăm gama de produse, să câștigăm notorietate în toată țara, să creștem ușor dar sigur și, cel mai important, să păstrăm calitatea și unicitatea produselor conacului.“

Beatrice Alexandra MODIGA

  • Publicat în Turism

Maramureşul din Snagov

Tradiţie, relaxare şi voie bună – aşa putem descrie în câteva cuvinte atmosfera din splendida Grădină Vlahiia. Un sat în miniatură dedicat turiştilor care vor să vadă o parte din Maramureş, dar fără să parcurgă sute de kilometri. Complexul este inspirat din vechea denumire a Valahiei şi se află în Snagov, la circa 40 km distanţă de Capitală. Autorul acestei oaze de relaxare este Cristian Dumitrescu. O bună perioadă din viaţă şi-a petrecut-o în Canada. Acolo a avut şansa să lucreze la IBM, pe cel mai performant sistem de proiectare din lume, AutoCAD. Câştiga bine şi ducea o viaţă frumoasă, însă nu a fost suficient. De aceea s-a hotărât să se întoarcă pe plaiurile natale.

„În Canada am plecat din motivul de a fi liber, să văd ce pot obţine din ceea ce fac pe cont propriu. Bineînţeles că m-am întors după Revoluţie acasă. Acum iubesc două ţări, dar România este altceva, ţara asta este casa mea!“, spune Cristian Dumitrescu.

A cutreierat satele pentru a cumpăra sute de obiecte tradiționale şi a vizitat case vechi ce urmau să fie demolate. Cu tot ce a strâns a făcut un sat care să-i aline dorul de casa bunicilor, vândută în timpul în care a fost plecat.

„Povestea locului a început acum mai bine de 20 de ani, când m-am întors în ţară. Atunci, din pasiune, am construit prima casă maramureşeană şi am instalat o mică gospodărie cu ajutorul finilor mei. Fără ei nu aş fi putut să fac ce am realizat aici. Ei aveau experienţă în agricultură, dar şi cunoştinţe despre creşterea animalelor“, povesteşte autorul satului maramureşean din Snagov.

Un sat de altădată

Casele tradiţionale vechi, autentice, strămutate din Maramureş în Ţara Românească cu întregul lor univers, sunt împodobite cu ii, icoane, ştergare şi unelte. Ai putea să juri că te afli într-un sat de altădată, totul este realizat şi gândit perfect  până la cel mai mic detaliu.

„În urmă cu 16 ani, imediat după ce m-am mutat în Snagov, am făcut o casă în stilul celor din Maramureș. În timp, am ajuns să cumpăr mai multe case pe care le-am achiziţionat mai pe nimic: 1.600 de mărci. Într-un fel le-am salvat pentru că altfel ajungeau pe foc ori parchet prin Franţa sau Italia. Fiecare casă are câte 4 camere şi poate fi închiriată de către doritori. Acestea sunt vechi, de aproape o sută de ani, şi poartă numele zonelor de unde au fost strămutate. Interiorul acestora este decorat în stil tradiţional. Am ales să pun în valoare casele din zona Maramureşului pentru că îmi place mult frumuseţea peisajului de acolo. De asemenea, mi-a plăcut arhitectura caselor deoarece sunt  simple şi practice. În plus, sunt mai uşor de strămutat şi montat“, spune Cristian Dumitrescu.

Ca tabloul satului să fie complet, Cristian a ridicat şi o biserică. Aici sunt expuse sute de icoane colecţionate de-a lungul vieţii şi expuse în acest spaţiu sacru.

„Aveam o colecţie de icoane: o parte dintre ele moştenite, iar celelalte cumpărate de mine şi de fratele meu. După ce am vizitat o mănăstire din lemn, de care m-am şi îndrăgostit datorită simplităţii și arhitecturii ei, m-am decis să fac o copie fidelă în care să expun icoanele. În interiorul bisericii sunt expuse peste 100 de exemplare greceşti, româneşti şi ruseşti care au o vechime de sute de ani“, povestește proprietarul grădinii.

Cea mai veche casă are peste 200 de ani

Cei care vin aici pot vizita şi un muzeu al ţăranului român. Casa transformată în muzeu este cea mai veche din cele strămutate. Are peste 200 de ani şi a aparţinut unui agricultor. Cristian îşi dorește să prezinte celor care poposesc la Vlahiia comorile culturale românești pe care le-a strâns de-a lungul vieţii sale.

„După ce am terminat biserica, m-am decis sa fac şi un muzeu al ţăranului român cu câteva obiecte tradiţionale. În acesta se regăsesc un război de cusut, roata olarului, tradiţionala copaie şi multe alte obiecte. Pe toate le-am adunat într-o viaţă întreagă, cam de peste tot pe unde am umblat. La primăvară muzeul se va transforma într-un magazin de artizanat, unde cei interesaţi pot cumpăra ii vechi, vase de ceramică, cărţi despre România, basme pentru copii şi suveniruri“, menţionează Cristian.

Sătucul maramureşean de lângă Bucureşti a prins şi mai mult farmec datorită activităţilor ce s-au dezvoltat aici. Ferma de animale este cel mai des vizitată de cei mici. Aici se regăsesc nenumărate necuvântătoare, începând de la păsări, iepuri, până la ponei. Însă varietatea grădinii din Snagov nu se opreşte aici, aceasta mai deţine şi solarii. Toate legumele obținute sunt valorificate şi transformate în conserve, apoi servite oaspeţilor. La fel se întâmplă şi în cazul viţei-de-vie, vinul obţinut fiindu-le servit musafirilor.

„Avem două solarii întinse pe o suprafaţă de aproximativ 600 mp care produc 10 tone de legume: castraveţi, ardei şi roşii. Spre exemplu, avem 15 soiuri de roşii în solarii, toate vin de la SCDL Buzău. Prietenul meu, Costel Vînătoru, m-a ajutat mult şi m-a învăţat cum să le cultiv corect“, conchide proprietarul satului.

Cristian Dumitrescu a avut o familie foarte mare, dar majoritatea s-a stins. În urma lor au rămas amintiri frumoase: tablouri, fotografii, mobilier, obiecte vechi şi valoroase, cele mai multe expuse la Vlahiia. În decursul anilor complexul s-a dezvoltat frumos, iar cei car vin aici petrec momente unice.

Ruxandra HĂBEANU

GALERIE FOTO

  • Publicat în Turism

Cea mai mare problemă a ciobanilor de la munte: „Statul nu ar trebui să ne ia nimic pe pășunat“

Am pornit pe urmele ciobanilor seculari, în Munții Bucegi, ca să descoperim moștenirea pe care au lăsat-o generațiilor de acum. Ne-am oprit la stâna lui Constantin Iordan. Nori negri, cu parfum de ploaie, apăsau muntele. În anumite momente aveai impresia că, dacă întinzi mâna spre ei, îi atingi. Muntele era maiestuos și sălbatic, iar modesta construcție de lemn la adăpostul cărei ciobanii pregăteau burduf în coajă de brad era perfect integrată în această imagine. Înăuntru câțiva bulgări de jăratec aprinși cu un alt scop încălzeau camera destul de răcoroasă pentru o zi din mijlocul lunii iunie. Întregul peisaj era uimitor. Și cred că aceasta este imaginea pe care cei mai mulți dintre turiști o păstrează în minte. Și nimic concret despre truda reală a ciobanilor de acolo, despre problemele lor sau despre ce înseamnă practic să stai în munți cu oile. Noi am plecat de acolo cu imaginea idilică reținută de turiștii obișnuiți, dar și cu o înțelegere mai profundă a ceea ce presupune oieritul în timpul de acum. Iordan Constantin este urmașul unei familii pentru care creșterea animalelor a fost tradiție. De aici și amărăciunea cu care, mai târziu, îmi spunea că nu înțelege cum de toată lumea vine să îi învețe pe ciobani cum se cresc oile.

Pășunea, cea mai mare îngrijorare

Alături de propria sa familia continuat tradiția, iar acum are 800 de oi și 50 de vaci. Mărturisește însă că este foarte greu pentru că statul, în pofida tuturor declarațiilor oficiale, nu îi sprijină pe ciobani în niciun fel. De fapt, spune Constantin Iordan, ciobanii sunt un fel de filtru pentru că, într-un final, banii pe care îi primesc pe subvenție se întorc la stat prin banii pe care crescătorii de oi îi plătesc pentru pășune, spre exemplu.

„Toți cei din zonă au probleme. Este nedrept că noi, adevărații crescători de animale – iar cei de la primărie și Consiliul Local ne cunosc – suntem nevoiți, spre exemplu, să participăm la licitațiile pentru pășune.  Și nu doar atât. Mulți dintre cei care vin la aceste licitații nu au animale decât pe hârtie. Nu sunt crescători de animale, ci niște interpuși care vin și ridică prețul licitației. Și ciobanii plătesc, că nu au de ales. Ei au nevoie de munte pentru animalele lor. Suntem un filtru. Noi luăm subvenția, dar participăm la licitație și plătim, vine apoi un control, ne dă o amendă că pentru vreo eventuală neregulă și uite așa se duc banii ciobanilor. Iar cei de la primărie și-au luat banii și asta este, nu ne mai cunoaștem după. Nu-i interesează dacă avem bani să investim, să ne facem stâne moderne sau adăposturi pentru animale. Iarba de pe munte nu mai este de calitate. Nimeni nu mai însămânțează și este justificat pentru că nu avem bani ca să facem și asta. Interesul lor este să ne ia banii. Venim pe muntele Dichiu de 14 ani și în ultimii cinci ani am semnat contracte cu drept de prelungire, dar acum primăria nu a mai vrut să le prelungească. Nici în momentul de față pășunea nu a fost scoasă la licitație. Și de aici apar greutățile. Dacă mă duc în ședință la consiliu zic că mă plâng și mă întreabă de ce îmi mai trebuie. În zona de munte nu ar trebui să taxeze ciobanii pentru că este foarte greu.“

Angajarea cu carte de muncă este absolut necesară

O altă problemă adusă în lumină de Constantin Iordan este cea a forței de muncă. Sunt încurajați tinerii să mai vină la stână? Răspunsul este unul fără echivoc. Nu. Problemele adevărate le aflați de la oamenii din teren, nu de la cei care stau în fața birourilor.

„Cu personalul este foarte greu. Dacă unul dintre ciobanii mei pleacă în liber, deja este o problemă. Salariile sunt așa cum sunt pentru că nu ai de unde să le dai mai mult. Statul îți ia impozitul pe animale, pe teren, pășunea o plătești. De unde să le dai salarii mai mari? Ciobănia este foarte grea și este nevoie de salarii atractive.

La fel de important este să le facem oamenilor angajări cu carte de muncă. Plus că am avea și noi siguranța că omul care vine la stână își asumă responsabilitatea pentru ceea ce face. Altfel poți să te trezești că cel care are grijă de oile tale a lăsat animalele și a fugit. Nu are carte de muncă, nu ai niciun contract cu el, nu ai ce să îi mai faci. Dar dacă statul ne jupoaie, ce putem să mai facem noi? Ce salarii să le oferim? Vă spun, peste 10 ani nu o să mai fie niciun sfert din ce vedeți astăzi. Tinerii nu vor mai veni la stână, iar bătrânii cât vor mai rezista? Ar trebui ca statul să nu ne ia nimic pe pășunat, să putem beneficia într-adevăr de subvenții, să putem face cărți de muncă oamenilor care muncesc la stână. Eu am 800 de oi, dar o să mai țin doar 400 și, dacă la anul merge mai rău, nu o să mai țin deloc.“

stana IMG 20180618 125020

„Dacă cine conduce nu se pricepe...“

Ciobanul de pe Muntele Dichiu avea multe de spus. Sunt multe probleme care din biroul autorităților nu se văd, nu sunt înțelese sau nu par a fi atât de copleșitoare pe cât le resimte fermierul român. S-a gândit oare vreun om cu ștaif din autoritățile responsabile de agricultură că sunt și ciobani nemulțumiți de faptul că subvențiile sunt diferite în funcție de rasă? Ei bine, Constantin Iordan spune că nu înțelege de ce există această diferență și că el, pentru a se putea alinia normelor impuse, a trebuit să facă niște eforturi financiare suplimentare.

„În zona de munte poate fi crescută o singură rasă,Țurcana. Aș putea încasa o subvenție mai mare pentru o rasă de carne, spre exemplu, dar dacă nu poate fi crescută aici, ce să fac? De ce se fac diferențe între subvenții? O altă problemă este cu animalele de rasă, că asta ni se cere acum. Trebuie neapărat să bage oaia în controlul oficial ca să primesc subvenție? Dar ce are dacă nu o bag?

 Nu poate să vină cineva acum să îmi spună mie că animalele pe care le am nu mai sunt bune. Eu am avut berbeci foarte frumoși, dar m-au obligat să iau berbeci cu certificat. Animale care erau oloage sau oarbe. Sunt de acord ca animalele să fie verificate, să se constate că sunt sănătoase. Vino și ia sânge, fă-le analize. Dar dacă e sănătos animalul, lasă-mă să îl păstrez. Mă obligi tu, statul, să iau de la nu știu cine berbeci și apoi trebuie să îi țin închiși pentru că se adaptează la zona asta? Am dat 2.000 de lei pe un berbec care nu se compara cu cei pe care îi aveam eu. O cheltuială suplimentară Gândiți-vă că la munte oile stau în stabulație cinci luni, nu trei luni cum se întâmplă la câmpie. Am avut 2.600 de saci de porumb. Banii pe subvenții și cei pe care i-am câștigat din vânzarea brânzei i-am dat pe porumb. Ne trebuie mult nutreț și se face foarte greu. Iar subvenție la motorină nu primim pe motiv că suntem în zona de munte.

Un pachet de țigări, mai scump decât kilogramul de brânză

Oaia de la munte nu o mulgi mai mult de 50 de zile pentru că iarba nu mai este de calitate și lactația este puțină, spune dl Iordan. De la șeptelul pe care îl are obține în jur de 650 de litri de lapte pe zi. În perioada de vară, iunie-iulie-august,  fac brânză de burduf, iar în celelalte luni ale anului fac telemea. Un kilogram de brânză de burduf este 30 de lei, telemeaua de oaie 25 de lei, telemeaua amestec (lapte de oaie și vacă) 14 lei. „Salariile sunt așa cum sunt, toate prețurile au crescut, iar prețul brânzei a rămas la fel. Ca să înțelegeți mai bine ce spun o să vă dau un exemplu. Acum zece ani cu o bucată de telemea luam o pungă de țigări, acum nu mai pot să iau un pachet. Prețurile sunt mici,  piața de cumpărare este slabă și trebuie să ne adaptăm. Am reușit să ne facem o clientelă și nu rămânem cu producția de la un an la altul.“

Este nedrept să rezumi în câteva rânduri îngrijorarea omului acesta simplu de la munte și toate poverile pe care le poartă cu sine. Dar poate că cineva se va ridica de la birou și va merge pe teren. Acolo unde realitatea se vede altfel. Mai clar. Și din perspectiva celor care ne pun pâinea pe masă.

  • Constantin Iordan: „Cine vine în control nu vine să te învețe. Îți dă amendă din prima. Acum toată lumea se pricepe la crescut animale. Și cei de la parc, și cei de la jandarmerie. Noi nu ne mai pricepem. Vin ei și ne învață ce să facem. Nu mi se pare în regulă. Am crescut într-o familie cu tradiție în oierit și acum vine un neica nimeni să mă învețe să cresc oi.“
  • Diana Iordan: „Este o muncă grea, continuă, fără pauze. Totul trebuie să fie pe flux continuu. Nu știu dacă merită, dar aici în zona de munte suntem oarecum obligați să facem asta. Ar fi trebuit mai mult sprijin din partea autorităților, să fim încurajați cu subvenții și încheierea unor contracte pe perioadă mai mare pentru pășune. Astfel am putea construi niște stâne moderne, am crea alte condiții și mă refer aici în primul rând la igienă. O cameră cu gresie, faianță, o cameră frigorifică pentru păstrarea produselor. Viitorul este incert și nu știu dacă din urmă vor mai veni alte persoane care să mai facă această muncă.“

Laura ZMARANDA

Mărțișor, simbol și tradiție, a III-a ediție la Iași

Asociația ART- Meșteșugurile Prutului și Asociația Alexandru Lăpușneanu, Iaşi, în perioada 1-4 martie a.c., organizează manifestarea cultural-interactivă Mărțișor – simbol și tradiție, ediția a III-a, ce se va desfăşura în Piața Unirii din Iaşi. Astfel, meșterii populari vor oferi vizitatorilor obiecte tradiționale specifice meșteșugului fiecăruia, care se pot constitui în daruri și cadouri de primăvară.

În cadrul manifestarii 25 de meşteri populari, atât din Moldova, cât şi din alte zone etnografice ale ţării, precum şi din Republica Moldova vor face demonstratii practice și ateliere de iniţiere a copiilor în tehnicile confecţionării mărţişorului tradiţional. În cadrul programului pregătit pentru eveniment sunt incluse şi momente artistice de dansuri şi cântece populare susţinute de grupul de copii şi adulţi din Asociaţia Ciurbeştenii.

 „În primul rând, evenimentul în sine este de natură culturală, pentru că promovăm mărțișorul, acesta fiind simbolul tradițional românesc introdus pe lista patrimoniul cultural imaterial al umanității – UNESCO de anul trecut, și mai mult de atât trebuie să îi dăm cinstea cuvenită. Acest eveniment are mai multe componente, respectiv: componenta culturală, educațională și comercială. La componenta culturală avem demostrații făcute de meșteri populari, în care vizitatorii și eventual cumpărătorii pot să vadă că noi lucrăm singuri aceste mărțișoare, în spiritul tradiției și a continuității peste timp a acestui obicei. La componenta educativă avem ateliere interactive, de inițiere în confecționarea mărțișorului, unde copii și adulții, care doresc să vadă cum se confecționează un mărțișor sunt așteptați cu brațele deschise. Mărțișoarele noastre sunt de fapt în funcție de meșteșugul, meșterului popular. De exemplu sunt meșteri populari cioplitori în lemn, astfel din lemn în miniatură se sculptează: Dragobetele, cocoșul, roata și alte simboluri tradiționale românești care se găsesc și pe cusăturile ielor și a lucrărilor meșterițelor noastre. De asemenea avem în târg meșteri populari țesători, cu industrie casnică, care în meșteșugul lor, ei promovează acest simbol. Sunt motive tradiționale precum: butoiașele, steluțele, trifoiul cu patru foi, coșarul pe care vrem să le împărtășim copiilor și tineretului că să știe că și noi avem o tradiție milenară“, a precizat Silvia Cozmîncă, Președinte Asociația Art- Meștelugurile Prutului.

Modiga Beatrice Alexandra

GALERIE FOTO


 

 

În Teleorman, un tânăr veterinar nu vrea să renunțe la tradiții

În orice familie este un motiv de mândrie atunci când tinerii își urmează părinții în profesie și, în general, în activitate. Iar atunci când continuarea tradiției se împletește cu pasiunea pentru activitatea respectivă, atunci rezultatele nu pot fi decât admirabile. Despre un astfel de exemplu, în care rezultatele activității în domeniul zootehniei a trei generații constituie acum un model pentru alții, vom povesti în materialul următor.

Glasul sângelui sau al tradiției?

Florin Răduț locuiește în comuna Zâmbreasca, din județul Teleorman. Are aproape 30 de ani, o familie frumoasă și o pasiune deosebită: animalele din rase tradiționale. Greu de spus de unde i se trage această pasiune. Probabil că este o combinație între moștenirea genetică, ceea ce a văzut în familie și pregătirea profesională. Căci trebuie să spunem că, de meserie, este medic veterinar. La fel ca și fratele său, la fel ca și părinții săi. Și cu toții își practică meseria. Iar bunicii au fost crescători de animale, renumiți în comună, după cum spun oamenii din zonă.

„Îmi plac foarte mult rasele astea tradiționale, din zona noastră, a Teleormanului. Tocmai de aceea m-am axat pe creșterea animalelor din aceste rase. Dar, spre deosebire de ceilalți din familia mea, mie mi-au plăcut mult și vacile. Așa se face că sunt primul din familie care crește și vaci“, ne povestește, cu mândria omului care știe că a făcut bine ce a făcut.

La ora actuală are o fermă cu 70 de vaci, juninci și vaci de lapte, toate Bălțate Românești cu Negru, 100 de capre Carpatine și 200 de oi cu cap negru de Teleorman.

„Marele meu avantaj este că avem și o fermă vegetală destul de mare, de circa 350 ha în familie. Fără asta, probabil că nu am reuși s-o scoatem la capăt cu animalele“, îmi povestește tânărul veterinar.

„Fără mecanizare nu poți supraviețui!“

„Părerea mea este că, la ora actuală, având în vedere modul în care evoluează forța de muncă, dacă vrei să reziști în zootehnie, atunci trebuie să te mecanizezi. Deja oamenii serioși, pe care să te poți baza, devin tot mai greu de găsit. Din păcate, la oaie nu se prea pretează mecanizarea. De exemplu, dacă nu e mulsă până la ultima picătură, înțarcă. Ca atare, trebuie mulsă manual. În schimb, la capre și la vaci se pretează foarte bine mulsul mecanic“, explică Florin Răduț.

Un grajd nou pentru vaci este în construcție. Va fi o clădire înaltă, spațioasă, adaptată creșterii vacilor conform tehnologiilor moderne. „La noi vacile sunt în permanență libere, fie că se află la pășune, fie că stau în grajd. Dacă vrei să ai producție, atunci trebuie să crești animalul în condiții bune. Faptul că vaca stă legată e un factor de stres, care se reflectă și asupra producției de lapte“, povestește veterinarul.

De altfel, în fermă animalele cresc jumătate din an pe pășune. „Le ținem la pășune atât timp cât permite vremea. În jur de șase luni pe an, ceva mai mult la oi, cam șapte luni. În perioada rece, le trecem în adăposturi“, povestește stăpânul lor.

„Hrană bună? Producție bună!“

„Modul de hrănire a animalelor se regăsește în producție“, este motto-ul fermei. Ca atare, prioritatea constă în asigurarea unei hrane adecvate, care să asigure atât o bună dezvoltare, cât și o producție de lapte mulțumitoare. „În lunile de iarnă, vacile noastre dau în jur de 20 de litri de lapte/cap/zi, ceea ce, având în vedere rasa, nu este deloc rău. Vara, când este foarte cald, iar vacile se hrănesc din pășune, producția scade“, spune doctorul Răduț. Trebuie să reamintim, pentru a risipi nedumeririle, că vorbim despre pășunea de pe câmpiile teleormănene, care este departe de a avea capacitatea de hrănire a celor montane. Ca atare, hrana de la pășune nu este la fel de consistentă ca cea din grajd, mai ales în perioadele de secetă.

Pentru hrana animalelor, sunt alocate cca 100 ha din ferma de cultură mare a familiei. Pe aproximativ 20 se cultivă porumb-siloz. 30 ha sunt alocate lucernei, iar alte 20 orzului destinat hranei acestora. Însemnate părți din producția de porumb boabe sunt destinate tot animalelor.

„În afară de acestea, în fiecare iarnă mai cumpărăm câte șapte-opt TIR-uri cu borhot de bere, care merge mai ales la vaci. În trecut cumpăram și borhot de sfeclă, dar am renunțat. Cel de bere este mai lactogen“, spune crescătorul.

Oaia – simbol a câmpiilor teleormănene

Însă vedetele fermei sunt considerate oile tradiționale ale zonei, respectiv oile cu cap negru de Teleorman. „Este o rasă mai specială, care mie îmi place foarte mult“, povestește veterinarul. Așa cum arată și numele, are capul negru. Dar, una dintre caracteristici este aceea că nici pe cap și nici pe burtă nu are lână deloc, ci doar o blăniță foarte fină. „Eu sunt deosebit de riguros în selecție, pentru că îmi doresc să am un nucleu de rasă pură. Ca atare, toate oile mele au și o cravată neagră, pe gât“, explică tânărul fermier. „Este o rasă de oi foarte mari. În principiu, sunt cele mai mari oi din țară. Încă de la fătare mieii sunt mari, au în medie 7 kg. Ca să poată duce sarcina la bun sfârșit, pe perioada gestației oile au nevoie de o alimentație corespunzătoare. Rata de creștere a mieilor este foarte bună. La maturitate o oaie are 70-80 kg, iar un berbec între 100 și 120. Este o rasă mixtă, de lapte și de carne“, vorbește de această dată specialistul despre caracteristicile acestei rase. Dar, după cum ne dezvăluie apoi, are și unele dezavantaje: „Cu cât sunt mai mari oile, cu atât sunt mai mici cârdurile în care ele pot crește. Față de o turmă de oi de munte, care poate ajunge și la o mie de capete, ale noastre nu pot fi adunate decât câte 200-300. Mai există unii crescători care au și 400, dar sunt cazuri mai rare. Este o oaie care nu rezistă să fie gonită.“

Păstrând vie făclia tradiției

Dacă este să tragă linia, fermierul Florin Răduț este mulțumit de ceea ce a reușit până acum. Ferma merge bine și are o producție frumoasă. Laptele de la vaci este colectat de un procesator. În schimb, cel provenit de la capre și de la oi este prelucrat în fermă. Un spațiu special a fost amenajat în acest scop. „Nu este prea greu să obții autorizațiile necesare, dacă îți dorești cu adevărat acest lucru. Practic, e vorba de un spațiu unde trebuie respectate anumite standarde de igienă“, ne dumirește proprietarul fermei. Telemeaua pe care o produce este procesată conform unei tehnologii tradiționale, moștenită de la bunici. Rezultatul: o brânză râvnită de mulți, cu succes pe piață. În ceea ce privește ajutorul de la stat, fermierul este de asemenea mulțumit. Primește subvenții pentru 50 de vaci și SCZ (Sprijin Combinat în Zootehnie) pentru 100 de capre și cele 200 de oi. „Totuși, este păcat că la ovine s-a micșorat atât de mult subvenția de bază, ANT-ul (Ajutorul Național Tranzitoriu). Parcă să primești doar 20 de lei pentru o oaie e cam puțin“, spune el, cu oarecare amărăciune.

Cu toate acestea, știe foarte bine că, și dacă nu ar primi niciun fel de ajutor, tot n-ar renunța la turma lui de oi de Teleorman, cu capete fine și cravate negre, cum nu mai are nimeni în județ. Căci fără ele i s-ar părea că flacăra unei pasiuni care durează de generații s-a stins în fața unui viitor uniform, fără tradiții.

GALERIE FOTO


Alexandru GRIGORIEV

Ansamblul „Cununa Călimanilor“, ambasadorul tradițiilor din zona Mureșului

În zilele de sărbătoare, pe ulițele Muzeului Satului „Dimitrie Gusti“ din București te întâlnești mereu cu persoane care păstrează tradițiile și obiceiurile românești, ba mai mult, le și transmit din generație în generație. Așa l-am cunoscut pe domnul Vasile Gabor, coregraful Ansamblului „Cununa Călimanilor“. Era înconjurat de copii și tineri, îmbrăcați în costumul popular specific comunei Deda din județul Mureș. O comună de altfel cu o vastă activitate culturală și care are chiar și un muzeu etnografic.

„Acest ansamblu a fost înființat în 2004. Am avut de-a lungul timpului mai multe generații de copii pe care i-am învățat jocuri populare, nu doar de pe Valea Mureșului, ci suite de dansuri din zone limitrofe comunei noastre. Împreună cu un colectiv de părinți inimoși am înființat o asociație culturală și astfel participăm la diferite festivaluri sau acțiuni pe care le desfășurăm în comună. La noi totul este cântec, joc și voie bună. De exemplu, anul trecut am fost la un festival internațional organizat în Macedonia, iar cu generațiile anterioare am fost și în Polonia, Bulgaria, Ungaria. Noi prezentăm pe scenă 8 suite de dansuri specifice diferitor zone ale țării, iar cu ajutorul părinților din cadrul asociației am realizat costume pentru fiecare dintre aceste zone. Așa ne prezentăm cu mândrie în orice colț din lumea asta“, a punctat coregraful ansamblului.

În prezent, domnul Gabor coordonează activitatea celor 36 de dansatori, 5 instrumentiști și 4 soliști vocali. Obiectivele acestora sunt culegerea, transmiterea și promovarea folclorului din zonă prin intermediul cântecelor, al jocului și al obiceiurilor. Repertoriul ansamblului este format din dansuri și cântece din zona folclorică a Văii Superioare a Mureșului, dar și din alte zone precum Câmpia Transilvaniei, Făgăraș, Moldova sau Maramureș. 

Ce mi-a plăcut cel mai mult la membrii ansamblului a fost mândria cu care purtau costumul popular specific zonei de baștină, precum și timiditatea specifică tinerilor din lumea satului, care iubesc tradiția și își rup din timpul liber ca s-o prezinte și celorlalți. Mult timp de acum încolo îmi vor rămâne în minte zgarda cu bani de argint purtată de fetele din ansamblu și pălăria cu pene de struț și mărgele a băieților. De ce tocmai aceste elemente? Pentru că sunt specifice comunei Deda și imposibil de atribuit altei zone din țară.

De remarcat este faptul că, deși ansamblul nu are o istorie vastă în spate, ci este format la începutul anilor 2000, membrii acestuia sunt deja cunoscuți la nivel național și internațional și apreciați, pentru că transmit prin dans și cântec bucurie și speranță. Speranța că tradițiile românești nu vor muri niciodată!

amsamblu cununa a

Larissa SOFRON

  • Publicat în Cultura

O lege pentru bucătăria tradițională din Deltă

Autoritatea Națională Sanitar-Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor a emis la începutul lunii septembrie un ordin prin care se stabilește că bucătăriile locuințelor incluse în circuitul turistic din Delta Dunării vor putea deveni puncte gastronomice locale. Astfel s-au pus bazele unui cadru legal pentru ca orice gospodărie care poate oferi preparate tradiționale din bucătăria proprie să o poată face respectând anumite reguli.

Punctele gastronomice locale sunt definite ca „locurile autorizate unde se prepară și se servesc cu precădere alimente furnizate de producători locali și care pot fi reprezentate de bucătăriile particulare din locuințele familiale. Acestea pot fi incluse în circuitul turistic/gastronomic din cadrul zonelor/regiunilor turistice cu tradiții gastronomice recunoscute și care nu sunt încadrate ca pensiuni turistice, hoteluri, moteluri“.

În comunicatul de presă emis de ANSVSA se precizează că o condiție de bază a funcționării acestor puncte gastronomice locale este ca materia primă folosită pentru realizarea preparatele din carne roșie să fi fost supusă tuturor controalelor oficiale și să provină din ferma proprie sau de la producători locali autorizați/înregistrați sanitar-veterinar și pentru siguranța alimentelor.

(L.Z.)

  • Publicat în Turism

Tradiția oieritului, reconfirmată în Sibiu și Brașov

Astăzi vom analiza evoluția zootehniei în două județe, Brașov și Sibiu, care se aseamănă din mai multe puncte de vedere: ambele au atins un nivel economic de dezvoltare ce le clasează în Top 10 după cifra de afaceri; au, alături de Maramureș și Alba, cel mai mare număr de produse tradiționale atestate; sunt asemănătoare ca dispunere geografică, iar relieful a permis ca zootehnia să fie ramura cea mai importantă a agriculturii, în special creșterea oilor.

Agricultura Brașovului, locul 7 între prioritățile autorităților

Suprafața județului Brașov este de 536.309 ha, 52,44 % înseamnă suprafață agricolă (281.251 ha), din care arabil – 120.528 ha, pășuni – 98.548 ha și fânețe – 60.836 ha. Mediul rural reprezintă 77% din teritoriu, iar ca dispunere geografică, relieful muntos ocupă circa 40% din suprafața județului, iar cel depresionar și deluros – 60%. Amplasarea într-un asemenea cadru natural a permis ca agricultura să exceleze în ramura creșterii animalelor, în special a ovinelor. Dacă vreți, economia rurală s-a reglat de una singură în acest sens, dovadă și evoluția efectivelor de animale din 1990 încoace. La o zootehnie centralizată și programată de la centru, numărul de bovine, porcine sau păsări era aproape egal cu cel din oricare alt județ al țării cu posibilități naturale mai bune decât ale Brașovului. Față de 1990, efectivul de bovine a scăzut, în 2015, la 46,21%, cel de porcine – la 43,82%, iar cel de păsări – la 76,51%. Asta cu toate că zona dispune de un important nucleu de cercetare și ameliorare a bovinelor (rasa Bălțată Românească ameliorată prin încrucișarea cu Red Holstein) și păsări (singurul patrimoniu genetic cu populații pure de curci din România). În schimb, populația de ovine, pentru că relieful este compatibil cu dezvoltarea acestei specii, a crescut cu 11,5%. Numărul de caprine a crescut, în același interval, cu 15% (tabelul nr. 1).

Totuși, Brașovul, având alte resurse de dezvoltare (turism, industrie, servicii), autoritățile nu pun extrem de mare accent pe agricultură. În Strategia de dezvoltare a județului, Orizont 2020-2030, măsurile pentru dezvoltarea mediului rural prin agricultură sunt abia pe locul șapte între prioritățile specialiștilor. Și nu orice fel de agricultură, ci doar cea bio, ca posibilă nișă de succes. De altfel, lista produselor tradiționale, termen ce incumbă noțiunea de „natural“, cuprinde produse din lapte de vacă, oaie sau capră (caș, brânză, telemea, urdă, cașcaval), preparate din carne de porc sau de vită (cârnați, slănină, mușchi, mușchiuleț, caltaboș etc.), pâine cu cartofi, dar și produse mai deosebite, ca dulceața de trandafiri sau pește afumat.

Ca măsuri pentru dezvoltarea zootehniei, strategia de dezvoltare a județului are în vedere: susținerea și dezvoltarea activităților pentru creșterea animalelor în special în zona de nord a județului și în zona Făgăraș, folosind material genetic de calitate; importul de rase de ovine și bovine cu randamente sporite la producția de carne, dar și păstrarea raselor tradiționale; refacerea pajiștilor și a pășunilor comunale; sprijinirea creșterii efectivului de bubaline; asigurarea încărcării optime a pășunilor cu animale pentru menținerea calității pajiștilor; diversificarea producției și deschiderea către noi oportunități de piață; folosirea eficientă a programelor de ajutorare și finanțare a agricultorilor etc.

Ce ziceți de Drumul Brânzei?

Sibiul este, ca întindere, cu 1,28% mai mare ca Brașovul, având o suprafață totală de 543.248 ha. 30% din teritoriu este ocupat de munți, 50% – de dealuri și podiș, restul reprezentând aria depresionară de contact desfășurată între cele două forme de relief. Ponderea principală este reprezentată de terenuri agricole (56%) și terenuri cu vegetație forestieră (37%). Suprafaţa agricolă este de 305.280 ha: 117.000 ha arabil, 108.000 ha de pășuni, 73.000 ha de fânețe, 5.000 ha de vie și livezi. Structura agriculturii este adecvată specificului zonei, astfel încât sectoarele vegetal și cel de creștere a animalelor sunt bine reprezentate. În zona montană și submontană, agricultura este profilată pe creșterea animalelor, preponderent a ovinelor, o activitate de mare tradiție în Sibiu. În zona colinară și de podiș se cultivă cereale, cartofi, legume, dar este dezvoltat și sectorul de creștere a animalelor, iar în Podișul Târnavelor condițiile sunt propice culturii viței-de-vie. Vorbind despre creșterea ovinelor, Sibiul deține un fel de brand de țară ca tradiție, aceasta fiind activitatea zootehnică de bază și înainte de 1990, dar și acum. Efectivul de ovine a crescut cu 15,64%, de la 367.500 de capete la 574.770 de capete. În schimb, numărul de bovine a scăzut dramatic (53,27%), la fel stând lucrurile și în cazul porcinelor (61,79%) și păsărilor (80,07%) (tabelul nr. 2).

La fel ca Brașovul, Sibiul a cunoscut o importantă dezvoltare a turismului și a industriei. Dar autoritățile nu ignoră ruralul, un la fel de mare furnizor de turism până la urmă, la fel ca municipiul reședință de județ ori zona de munte. Ca dezvoltare viitoare, autoritățile pun mare accent pe creșterea ovinelor și mai ales pe valorificarea tradiției privind acest sector. Nu-i de mirare, deci, că vom avea o latură turistică a oieritului, printr-un așa-zis Drumul Brânzei. Și neapărat, sibienii vor să extindă latura „agriculturii naturale“, fiind printre județele cu cele mai multe produse de acest fel înregistrate. Obiectivul este așadar promovarea agriculturii extensive – ecologice (organică, biologică), iar ca măsuri ar fi: sprijinirea înființării și funcționării administrative a asociațiilor profesionale și a grupurilor de producători specializați pe creșterea animalelor, procesare sau comercializare de produse agricole; încurajarea instalării tinerilor fermieri prin măsuri active din PNDR; promovarea continuă a producției ecologice; dezvoltarea cu prioritate a zootehniei și creșterea ponderii acesteia în totalul producției agricole; îmbunătățirea pășunilor; introducerea sau continuarea metodelor agricole de producție prietenoase cu mediul, promovarea biodiversității, a solului și a calității mediului.

Maria Bogdan

Revista Lumea Satului nr. 12, 16-30 iunie 2017 – pag. 36-38

În Bucovina, tradițiile se află pe mâini bune

Indiferent de perioada din an când alegi să vizitezi Bucovina, sigur vei avea șansa să admiri și chiar să cumperi ouă încondeiate de la meșterii populari din zonă. Acest meșteșug se transmite din generație în generație, iar modelele și tehnica de execuție oferă unicitate ouălor, iar valoarea acestora este recunoscută la nivel mondial. Nu demult am vizitat Mănăstirea Moldovița, un sfânt lăcaș situat în comuna cu același nume din județul Suceava. Aici nu erau la fel de multe tarabe ca la celelalte mănăstiri din zonă, însă meșteșugarii nu puteau să lipsească. Astfel l-am cunoscut și pe tânărul Paul Daniel Boșutariu, nu avea tarabă, doar o băncuță mică pe care stătea cuminte și aștepta cumpărători chiar la intrarea pe drumușorul ce duce spre mănăstire.

M-am apropiat de el în ideea de mă uita la ouăle așezate în cofraj și să-mi aleg unul dintre ele. M-a întâmpinat cu căldură și zâmbetul pe buze, foarte „dezghețat“, după cum se spune în zonă, și mi-a explicat că unele ouă sunt creația lui, altele ale bunicii. Acela a fost momentul în care mi-a stârnit curiozitatea și am vrut să aflu mai multe despre el. L-am întrebat de unde are această pasiune și bineînțeles dacă ceilalți îi apreciază munca. „Am învățat de la ambele mele bunici cum să încondeiez ouă, care la rândul lor știu ce și cum să facă de la bunicile lor. La mine în familie toate femeile încondeiază ouă, din generație în generație. Bărbații nu fac acest lucru, eu sunt primul care a îndrăznit. Încondeiez ouăle ținând cont și de motivele tradiționale care se regăsesc în zonă, dar încerc să fac și alte combinații, să aduc și modele noi, practic încerc să reinterpretez unele dintre ele“, a povestit Paul.

La cei 13 ani, Paul este încă pe băncile școlii generale, iar de loc este din satul Paltinul. Nu știe exact ce vrea să devină când va fi mare, dar este sigur că nu se va desprinde de meșteșuguri și tradițiile locale.

Bunica sa, doamna Ecaterina Saghin, este un meșter popular cunoscut în Bucovina și cu siguranță este unul dintre cei importanți susținători ai lui Paul. Atunci când merge la târguri și expoziții, pe lângă obiectele dumneaei, expune și ouăle încondeiate de nepotul său. Pe lângă ouăle vândute de bunica sa, Paul încearcă să le comercializeze atunci când este în vacanță, mai cu seamă de Sărbători, turiștilor care vizitează Mănăstirea Moldovița. Unele au motive geometrice, altele florale, fiecare e unic și reprezintă cu siguranță o parte din sufletul tânărului meșteșugar. Încondeiază chiar și ouă din lemn, iar cel mai interesant mi s-a părut cel pe care apare un sfânt lăcaș, poate chiar sfânta Mănăstire Moldovița. Avea expus și un ou de struț, atent lucrat, iar prețul era de 200 de lei, iar Paul a explicat imediat de ce costă atât: „Doar oul simplu costă 50 de lei, apoi se adaugă prețul cerii, al ustensilelor, adică tot ce avem nevoie ca să îl facem frumos. La el se lucrează cam 3 zile, deci așa se ajunge la cei 200 de lei.“ Un preț rezonabil, spun eu, dacă stăm să ne gândim cât de meticuloasă este această îndeletnicire, dar mai ales cât este de frumos.

Am achiziționat ouă încondeiate atât de el, cât și de bunica Ecaterina, iar apoi am plecat cu gândul împăcat că în Bucovina se vor găsi și peste ani și ani ouă încondeiate, ouă autentice, cu modele unice. Dacă ajungeți în Bucovina, să nu ezitați să vizitați Mănăstirea Moldovița, iar de-l întâlniți pe Paul, să zăboviți câteva clipe alături de el, vă v-a impresiona cu siguranță!

Larissa SOFRON

Revista Lumea Satului nr. 11, 1-15 iunie 2017 – pag. 50-51

Elena Nencov, maestra păpușilor tradiționale

În cadrul târgurilor cu produse tradiționale regăsim adesea și standuri unde nu sunt expuse alimente sau băuturi. Un astfel de exemplu este standul meșterului popular Elena Nencov. Nu vorbim de un stand obișnuit, ci de o mică expoziție care prezintă adevărate comori ale poporului român.

Meșter cu atestat

Născută pe Valea Vâlsanului, în satul Brădetul din județul Argeș, Elena Nencov este un meșter popular cu atestat oferit de Centrul de Conservarea și Păstrarea Culturii Tradiționale Argeș. Nu întâmplător a ales această cale, ci pentru că zona din care provine are tradiții aparte, iar, după cum a ținut să precizeze încă de începutul discuției noastre, fiecare vale a unui râu are specificul ei și un costum popular propriu. „Costumul popular este o pasiune pentru mine. Dețin o colecție de ii din zona comunelor învecinate, am undeva în jur de 50, nu prea le număr, dar de fiecare dată când am ocazia achiziționez câte una. Consider că în această luptă cu modernismul vom găsi din ce în ce mai puține costume populare autentice. În acest moment este un trend și se comercializează tot mai multe ii, dar aș vrea să atrag atenția asupra a ceea ce alegem, este important să încercăm să apreciem piesele vestimentare care respectă elementele tradiționale întru totul“, a punctat Elena Nencov.

O parte dintre cămășile naționale le expune și în cadrul târgurilor unde comercializează produsele pe care le meșteșugește și face acest lucru pentru a atrage atenția asupra motivelor tradiționale și valorilor din lada de zestre a bunicii. Întrebarea firească pe care i-am adresat-o doamnei Elena a fost de unde a deprins această îndemânare de a coase păpuși tradiționale, iar răspunsul a fost unul mai complex și a explicat parcursul până la produsul final. „Cred că nimic nu este întâmplător. De mic copil am cochetat cu muzica populară, cu dansul pentru că la școală se desfășurau astfel de activități. Apoi, după terminarea liceului, chiar și în timpul facultății am fost ghid al Oficiului Național de Turism. Am învățat să cos împreună cu mama mea, iar în prezent recondiționăm costume populare. Ea fiind la pensie, are mai mult timp să se ocupe cu acest lucru. Uneori mai coasem și ii integral, dar eu mă ocup mai mult de păpuși. Ideea de a le confecționa mi-a venit în momentul în care, vizitând Muzeul Satului din București, am văzut niște păpuși îmbrăcate în costume populare. Atunci mi-am spus că trebuie să încerc și eu să pun în valoare costumele din zona mea. La început am făcut niște păpuși integral din pânză, mai naive. Pe parcurs am mai evoluat și am ajuns la ceea ce fac acum.“

Păpușile sunt confecționate din pânză umplută cu vatelină, iar costumele sunt în general eșantioane din cele vechi care s-au deteriorat. Costumul oferă valoare păpușii. Fotele și iile respectă motivele tradiționale, au diferite culori și flori. Doamna Nencov spune că așa este și normal, chiar și o melodie din popor amintind acest lucru: „Nu e floare pe câmpie, ca pe fotă și pe ie“.

Cutii de bijuterii, șervețele și fețe de masă

Acestea sunt celelalte produse pe care le putem achiziționa de la meșterul din Argeș. Toate respectă motivele tradiționale și pot deveni un cadou original care nu își va pierde valoarea în timp. „Șervețelele și fețele de masă au motive geometrice sau florale. Consider că atunci când aranjăm o masă, indiferent ce bunătăți așezăm pe ea, dacă fața de masă nu este cusută tradițional, mâncare nu este atât de gustoasă. Ideea cutiuțelor de bijuterii mi-a venit tot din speranța de a păstra tot ce este tradițional. Am vrut să valorific fiecare bucățică de model cusut sau țesut manual. De aceea sunt inedite și denotă frumusețe și tradiție“, a mai punctat Elena Nencov.

Despre activitatea ei, doamna Elena a mai specificat faptul că reprezintă mai ales o satisfacție sufletească. Aceasta susține că, prin diversele acțiuni la care participă, vrea să le transmită și celorlalți din pasiunea pentru tradiție, iar ceea ce a învățat din vatra satului argeșean să prezinte mai ales tinerilor. Din acest motiv participă la diverse târguri și manifestări din țară și străinătate și chiar la programul Școala Altfel în cadrul căruia organizează diferite ateliere în care îi învață pe copii tainele cusutului pe pânză. „Sunt copii care nu au avut bucuria de a crește la țară, nu au văzut o bunică torcând sau țesând și nu cunosc ce făceau femeile altădată. E greu pentru ei să înțeleagă și să iubească tradițiile. De aceea mă mândresc cu solicitările de a organiza ateliere, expoziții sau cursuri cu diverse ocazii. Cred că dacă noi, meșterii populari, nu transmitem acest meșteșug am muncit degeaba o viață! Îi invit pe toți cei care sunt interesați de tot ceea ce înseamnă tradiție să ne viziteze standurile atunci când participăm la diverse târguri, să ne aprecieze sau să ne critice când ceva nu este în regulă“, a conchis Elena Nencov.

„Ce am adunat din vatra satului dau mai departe tinerilor“ – Elena Nencov

GALERIE FOTO


Larissa SOFRON

Revista Lumea Satului nr. 4, 16-28 februarie 2017 – pag. 54-55

În satele călărăşene, tradiţiile Crăciunului au fost bucuria copiilor

În zilele premergătoare Crăciunului, în Câmpia Bărăganului, din care face parte şi judeţul Călăraşi, deşi foarte scurte, locuitorii devin niște adevărate albine, încât de la ţâncii de la grupa mică şi până la cei vârstnici, fiecare are toate gândurile îndreptate spre ce au de făcut în întâmpinarea Crăciunului şi a Anului Nou. Am trecut prin acele aşezări care au date de naştere strâns legate de vitejia românilor care au luptat în războaiele pentru cucerirea Independenţei – 1877, făurirea României Mari – 1916-1818 şi întregirea patriei cu teritoriile samavolnic ocupate de Tratatul criminal semnat de Ribbentrop şi Molotov, miniştrii de externe ai Germaniei fasciste şi Uniunii Sovietice staliniste (1941-1945). Anii încrustaţi cu sângele vărsat pe câmpurile de luptă de la Griviţa (1977), la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz (1917), la Oarba de Mureş şi Carei (1944), luptând şi pentru eliberarea Ungariei, Cehoslovaciei şi Austriei, sunt pietre de hotar în registrele noilor primării, în care sunt consemnate vetrele aşezărilor întemeiate prin aplicarea reformei agrare din 1924.

Când spun Independenţa din judeţul Călăraşi, am în faţă, în afara acestei „bătrâne“ aşezări, a cărei vatră este consemnată în 1893, spiritul gospodăresc al acestor locuitori harnici, care au ştiut să-şi facă prieten din ogorul Bărăganului şi din vatra satului. Străzile, largi asemenea unor bulevarde, asfaltate şi cu rigole betonate pentru scurgerea apelor provenite din ploi şi topirea zăpezilor, împreună cu casele luminate de varul alb, dar şi de soliditatea construcţiilor, sunt garanţia muncii, căci sunt făcute din trudă şi nu ca ale ciocoilor de acum, din furat, şi care sfidează bunul simţ. La Independenţa, bătăturile gospodăriilor sunt pline cu păsări din toate speciile, adăposturi pentru oi şi vaci, şi nelipsitul coteţ al porcului. Totul dovedeşte hărnicia.

Realizările ultimelor decenii, pentru că la Independenţa oamenii, prin faptele lor, contrazic marile distrugeri ce s-au petrecut în România şi în special în agricultură, sunt strâns legate de numele omului Constantin Anghel, pe care evenimentele din decembrie 1989 l-au prins preşedinte de CAP. Ca şi în celelalte sate din România, şi la Independenţa s-au găsit câţiva, din cei certaţi cu munca şi prieteni cu bărdaca, să ceară desfacerea CAP-ului. Oamenii, foştii cooperatori, au decis însă ca CAP-ul lor să rămână aşa cum este, iar Constantin Anghel să fie în continuare preşedinte. Să gospodărească unitatea aşa cum el ştie şi să pună în aplicare ce le-a spus că au de făcut în toamna lui 1989. Mai mult, l-au ales şi primar şi preşedinte al noii societăţi agricole Agrozootehnica Independenţa, unde să lucreze toţi cei care vor să contribuie la buna exploatare a celor 2.100 de hectare. Pentru cei care şi-au lăsat pământul în societate, având servicii la oraş, a dat produse şi bani în funcţie de recoltele obţinute. Cu o bază mecanizată modernă, ce le-a permis efectuarea lucrărilor în perioadele optime şi conform cerinţelor agrotehnicii de ultimă oră, producţiile au crescut, dublându-se şi chiar triplându-se faţă de cele realizate înainte de 1989. Cu toate acestea, anul agricol 2015-2016, când în lunile iunie şi iulie, perioadă când majoritatea culturilor au mare nevoie de apă, Câmpia Bărăganului s-a confruntat cu o secetă comparabilă cu cea din 1946, a fost unul profitabil. Deşi nu a avut posibilitatea să irige, unitatea a obţinut, prin sacrificiile oamenilor, 6.000 kg de grâu la hectar, pe 700 de ha, rapiţă – 4.200 kg/ha (250 ha), floarea-soarelui – 3.500 kg/ha (300 ha), porumb – 6.500 kg/ha, pe 400 ha. În zootehnie, producţia anuală de la fiecare vacă furajată a fost de peste 9 mii de litri de lapte. Angajaţii societăţii sunt salariaţi cu cărţi de muncă, cu toate taxele plătite la zi, fiecare dintre ei bucurându-se de absolut toate drepturile prevăzute în contractul de muncă. De altfel, în sat se spune că Agrozootehnica este fabrica comunei.

Întrebând cât câştigă un salariat, am fost îndemnat să-i întreb pe ei. Ce am aflat? „Câştigăm după muncă şi rezultate, adică bine. Leafa e confidenţială“, ne-a răspuns un mecanizator, râzând. De ce râdea el am aflat când mi s-a spus că fiecare salariat, în campanie, se bucură de bonusuri, la sfârşitul anului de al 13-lea salariu, iar pentru fiecare copil a primit de Crăciun suma de 200 de lei (2 milioane de lei vechi) pentru daruri. „Pentru copiii celor care au pământul în societate, am asigurat daruri de 300 de mii de lei vechi“. În aceste condiţii, bradul de Crăciun din acest an, destul de măricel şi cu ramurile vânjoase, a fost încărcat cu foarte multe şi diferite daruri. La plecare, pe înserat, am întâlnit grupuri de copii, organizaţi pe vârste şi prietenii, mergând cu Steaua sau repetând Bună-dimineaţa, Pluguşorul şi alte colinde. Zumzetul lor, care nu a contenit pe timpul zilei, a fost acompaniat de guiţatul strident, dar deosebit de plăcut în această perioadă, al porcilor sacrificaţi, spre bucuria celor mici, care abia aşteptau şoriciul şi băşica porcului ca s-o umfle. În mare, cam acelaşi spectacol l-am întâlnit la Dragalina, Drajna şi Perişoru, unde străzile, luminate la lăsarea întunericului ca ziua, şi întreaga ornamentaţie păreau a spune „Bine ai venit, Moş Crăciun, şi tu, An Nou, pe care te vrem mai bun!“. Despre cum arată aşezarea Perişoru, a cărei topografie – ne referim la configuraţia străzilor – este un soare pământean, din mijlocul căruia străzile, asfaltate şi aliniate, ţin loc de raze, vorbesc imaginile surprinse chiar în ziua alegerilor.

GALERIE FOTO


Mihai VIŞOIU

Foto: Elena SLUJITORU

Revista Lumea Satului nr. 1, 1-15 ianuarie 2017 – pag. 44-45

  • Publicat în Social

Vasilica Cojan, promotoarea covoarelor țesute la gherghef

Țesutul pare o activitate menținută vie doar în amintirile bunicilor de la țară. Însă nu este în totalitate așa pentru că există persoane care duc mai departe arta acestui meșteșug. Un astfel de exemplu este Vasilica Cojan, cea care nu renunță la gherghef nici la vârsta de 70 de ani. Și nu doar că încă lucrează, ci și transmite celor tineri din „secretele“ lânii și a ițelor.

Pe doamna Vasilica am întâlnit-o de multe ori pe ulițele Muzeului Satului din București. Adesea avea și ghergheful lângă covoarele expuse. Acesta nu doar la expoziție, ci montat cu scopul de a lucra la el și de a-i învăța pe cei interesați care îi este menirea. M-am apropiat și eu pentru a-i observa mai de-aproape creațiile. Am aflat că acela era un gherghef de mici dimensiuni pe care se pot crea carpețele și semne de carte. Este format dintr-un cadru de lemn, pene pentru a întinde urzeala, sul urzitor și sul de spată. Poate nu întâmplător era prezentat acesta, ținând cont de faptul că semnele de carte și carpețelele de mici dimensiuni sunt mai bine vândute față de covoarele mai mari. Am întrebat-o pe doamna Vasilica când a țesut prima oară, iar răspunsul a ilustrat pasiunea pentru tradițiile românești. „În casa părintească mama avea războiul de țesut montat mai tot timpul. Atunci când ieșea să facă treburile gospodărești mă așezam la război și țeseam. Ba de un deget, ba de două și, când am țesut cam de o palmă, mama a observat și m-a întrebat dacă eu sunt vinovată. Am răspuns că da și de atunci pot spune că mi-a intrat în sânge să lucrez tot mai mult și chiar să mă specializez în domeniu“, a răspuns meșterul popular.

De atunci și-a construit rostul în viață ținând seama de meșteșuguri. Mai întâi a făcut câțiva ani cursuri de specialitate, dar și liceul pedagogic. A predat mai bine de jumătate din viață lucru manual și apoi tehnologie, învățându-i pe cei mici din tainele activităților ce erau cândva de bază pentru femeile din satul românesc. Nici rezultatele elevilor nu au întârziat să apară, mulți dintre ei au participat la Olimpiada Națională organizată anual la Muzeul Astra din Sibiu, unde au obținut mereu premii și medalii.

Vasilica Cojan covoare tesute in gherghef

Născută în comuna Tomșani – Vâlcea, școlită la Sibiu și Târgu Lăpuș, doamna Vasilica realizează covoare, carpete și semne de carte cu motive tradiționale în special din aceste zone, dar a învățat și din specificul altor zone geografice pentru a transmite generațiilor viitoare însemne moștenite din moși-strămoși. „Lucrez covoare la gherghef cu motive și simboluri vechi din Oltenia, Banat, Ardeal și Moldova. În funcție de dimensiune, aplic și modelul pe care mi-l creez singură, fără schiță. Folosesc bumbac și lână naturală. Dacă bumbacul nu mai este cel de altădată, lâna o mai găsesc în comerț, la fabricile de covoare vechi. O vopsesc în general cu culori naturale obținute din plante, dar mai folosesc și anilină“, a mai specificat aceasta.

Discuția cu dumneaei s-a încheiat cu un imbold pentru generațiile mai tinere. „E bine ca tineretul de acum, chiar dacă nu însușește un meșteșug, să aprecieze tradițiile. Începând de la costumul popular și continuând absolut cu toate tradițiile și meșteșugurile. Nu trebuie să uităm cine suntem, pentru a ști încotro mergem“, a conchis Vasilica Cojan.

Loredana Larissa SOFRON

Revista Lumea Satului nr. 23, 1-15 decembrie 2016 – pag. 52

Pălinca, între tradiție și pârghie economică

„Pălinca este ambasadorul României peste tot în lume, de mai bine de 500 de ani. I-am întrebat și pe Ponta, și pe Vosganian, și pe Dragnea, și pe toți politicienii care au fost în zonă: «Dom’ne, ați ieșit vreodată din țară și să nu duceți pălincă?» Au tăcut!“, spune domnul Gheorghe Ciocan, pre­ședintele Federației Asociațiilor Producătorilor de Pălincă din Nord-Vestul României și din Țara Oașului.

Pălinciile, în pericol de dispariție

Încă din copilărie, Gheorghe Ciocan a stat prin preajma cazanelor de pălincă. „Tatăl meu lucra la o pălincie, iar eu trebuia să învârt la leră, ca să nu se lipească borhotul, să nu ia palinca gust de afumat“, își amintește domnia sa. Astăzi are propria sa pălincie, cum se spune în Țara Oașului, baterie de cazane unde se distilează pălinca. De mai mulți ani se luptă, ca președinte al unei asociații profesionale, să-i facă pe guvernanți să înțeleagă că există o mare diferență între marii producători industriali de băuturi spirtoase și micii producători tradiționali de pălincă.

Până în anul 2003, băuturile alcoolice produse din distilat de fructe aveau același regim ca și vinul. În 10 aprilie 2003 a fost emis Ordinul nr. 268, care a mutat distilatele din fructe în rândul spirtoaselor. Și de atunci au început și necazurile oamenilor. La ora actuală, acciza pentru un litru de băutură alcoolică cu tăria de 52°C, cât are pălinca standard, este de 16,5 lei. Ca o „favoare“, pentru băuturile produse în gospodărie, pentru consumul propriu, în limita a 100 litri/an, este de doar 8,25 lei/litru. Adică și pentru aceea gospodarul trebuie să plătească 825 lei. Ce dacă-i a lui?

Doar că în acest mecanism intervin câteva prevederi care blochează tot mecanismul și îi sufocă pe micii producători.

Pălinca și spirtul, puse în aceeași categorie

Prima chestiune este legată de faptul că legiuitorii au pus pălinca, distilatele de fructe în general, în același cazan sau alambic – cum vreți să-i zicem – cu băuturile spirtoase obținute din cereale. În consecință, la o concentrație alcoolică egală, acciza este egală. Numai că din 100 kg de cereale se obțin 100 litri de spirt de 52ºC, pe când din 100 kg de fructe rezultă între opt și zece litri de pălincă. În plus, cerealele se recoltează mecanizat, iar prețul lor de cost este mult mai mic decât al fructelor. Ca atare, păstrarea celor două categorii de băuturi în același plafon de accizare nu face decât să crească artificial și nejustificat prețul pălincii.

A doua chestiune este și mai spinoasă. Conform actualelor prevederi legale, cazanele de producere a băuturilor spirtoase nu pot funcționa decât pentru consumul propriu al deținătorilor, în limita a 100 litri/gospodărie/an, sau în regim de antrepozite fiscale. Adică, pe limba lui Gheorghe Ciocan, lucrurile se desfășoară cam așa: „După ce ți-ai făcut documentația, ca să poți ieși pe piață cu pălinca trebuie să dai, ca și la curve, un avans de 25.000 euro, pe care îi pui acolo la ANAF, că vinzi ori că nu vinzi. Asta ca ei să fie siguri că, dacă tu vinzi 2.000 de litri anul ăsta, ei au de unde să-ți ia bănuții de acciză, în loc să îți lase banii aceia ca să poți să te dezvolți, să te modernizezi, să ai curajul să faci ceva și în momentul în care vinzi o cantitate de pălincă faci factura și plătești acciza.“

La nivelul județului Satu Mare există doar trei astfel de antrepozite fiscale. Ele nu pot procesa mai mult de o treime din producția de fructe a zonei. Restul se procesează la negru sau se pierde.

Conform calculelor FAPPNVRTO, modificarea legislației privind pălinca ar putea aduce bugetului 1.670.000 RON și ar crea 1.000 de locuri de muncă. Ceea ce cer pălincarii este, în principal, scoaterea cazanelor de sub regimul de antrepozit fiscal și reducerea accizei.

Pălinca, monedă de schimb, de generații

În zona de nord-vest a României, din Apuseni și până la Zalău, fie i se spune pălincă, horincă sau simplu, țuică, această licoare este o marcă a zonei. Produsă în general din prune, care sunt fructele cel mai ușor de obținut în condițiile regiunii, dar și din mere, pere, cireșe, struguri și, mai rar, din piersici, a ajuns cunoscută și apreciată în toată lumea. Practic, este precum ouzo pentru greci sau whisky pentru britanici. Nici unui gospodar nu îi lipsește din traistă atunci când pleacă la muncă sau la drum. Dar, dincolo de aspectul său alimentar, ca să spunem așa, pălinca mai îmbracă încă cel puțin două aspecte: unul social și altul economic.

„Fiecare bătrân la noi își păstrează pălincă pentru înmormântare. La botez se folosește pălincă. La nuntă se folosește pălincă. La coasă se folosește pălincă. Oriunde te duci, la deal, la pădure, la tăiat de bușteni – pălincă. Oașul, Maramureșul și Zalăul, toți sunt adepții pălincii. Dacă intri într-o casă la un om în Oaș sau în Maramureș vei fi bine primit, cu un pahar de pălincă, cu o slănină și cu o ceapă“, spune dl Ciocan. Și tot domnia sa își amintește: „Părinții mei au cărat pălincă, cu desagii, la țară jos și au făcut schimb. Au dat pălincă pentru porumb, pentru grâu, pentru cartofi. Aici sunt dealuri, nu cresc decât pomi. Au vândut pălincă la oraș și au luat bani ca să ne dea la școală, că n-au avut de unde altundeva să câștige bani. Altă sursă de venit n-a existat. Aceste dealuri cu pomi de aici sunt ca și sălbatice. Și asta a fost sursa de trai pentru oameni, pe lângă lemn și animale. Așa au trăit generații după generații, că atunci n-au plecat, așa cum fac acum, prin străinătate să câștige bani!“

Nici cazanele nu mai sunt ce-au fost...

Ingredientele pentru pălincă sunt cât se poate de simple: fructe ș-atât. „Dealurile de pe-aici nu sunt cultivate cu nu știu ce specii care trebuie tăiate, îngrijite, că altfel nu rezistă. Ș-atunci, nu sunt stropiți pomii cu anii. Și ce produc e curat. Un an fac, unul nu, așa se întâmplă. Fiecare și-a pus cinci – zece pomi“, ne povestește pălincarul. După ce sunt puse la fermentat, cam două-trei săptămâni, borhotul rezultat este cărat la pălincie. Doar că acum cazanele nu mai sunt vechile instalații de odinioară, sunt moderne; borhotul se încarcă cu pompa, iar motoarele amestecă pentru a nu se lipi. Fumul este evacuat prin sisteme de aerisire, astfel că încăperile sunt curate și aerisite. Tot procesul este supravegheat cu instrumente de măsură. „Pe vremuri te uitai cum curge. Când curgea prea încet, mai puneai lemne pe foc, sub cazan. Dacă începea să curgă prea tare, mai turnai apă pe foc. Acum te uiți la termometru și menții temperatura între 80 și 100 de grade. Pe vremuri gustai din ce curgea ca să îți dai seama când să oprești. Acum verifici cu alcoolmetrul și afli exact când să tai cazanul“, povestește pălincarul.

Dar, cu toată modernizarea, puține locuri te pot face să înțelegi mai bine Oașul decât câteva ore petrecute lângă cazanul de pălincă, într-o zi rece și ploioasă, discutând cu un meșter bătrân. Iar cine nu crede poate să încerce, dacă guvernanții se vor îndura să nu facă pălinciile să dispară...

Alexandru GRIGORIEV

Revista Lumea Satului nr. 22, 16-30 noiembrie 2016 – pag. 42-43

  • Publicat în Traditii

Chișcăreni - oameni, locuri și tradiții din inima Moldovei

Prahova a statornicit o relație foarte specială cu Republica Moldova, așa cum se cade între surori și frați buni, de aceeași mamă, pe numele său istoric și adevărat România Mare. În contextul acestei prietenii, coborâtă până la nivel de înfrățiri între comune, s-a înscris prezența reprezentanților Primăriei Drajna (primar – Violeta Gonțea) în comuna Chișcăreni (primar – Silvia Țurcanu), din raionul Sângerei, într-o zi de sărbătoare unică în felul ei, prin organizare și concepție, Festivalul Plăcintelor și Sarmalelor. În acest an, membrii Ansamblului „Poienița“ al Centrului Cultural Drajna au fost singurii invitați din România la o manifestare de suflet, ceea ce spune foarte mult despre legăturile strânse dintre cele două comunități înfrățite în anul 2010.

La invitația directorului Marin Văcărelu, de la Centrul Cultural Drajna, am însoțit delegația Prahovei în această vizită și, la Chișcăreni, am avut prilejul și plăcerea de a cunoaște rosturi, locuri și datini. Nu cu mult diferite, având în vedere rădăcinile și istoria noastre comune, dar oricum cu un specific care dă Moldovei – Moldova de pe ambele maluri ale Prutului – farmecul cunoscut de toți iubitorii Țării de Sus, de ieri și de azi... Dar mai cu seamă am avut șansa de a cunoaște oameni, despre care primarul Silvia Țurcanu spune că sunt cea mai de preț bogăție a așezării. De mers, este limpede, am mers ca la un „alt acasă“. Că la acest „alt acasă“ ești salutat în limba română, ce poate să fie mai cald de-atât?

Între trecut și prezent

Bineînțeles că nu poate lipsi gândul despre trecut. Și sunt multe mărturii al unui timp grav istoric, cel al dezlipirii Basarabiei de trupul țării și al încorporării ei între republicile sovietice, în comunismul pe care l-a încercat tot estul Europei. Iar dovezi se găsesc la fiecare pas, cel puțin pe drumul Albița – Chișinău – Chișcăreni – Bălți – Sculeni. Dovezi materiale și umane. Despre cele materiale, concluzia se conturează rapid: acolo a fost comunism la sânge, nu la noi! Despre cele umane, să reamintim doar ororile sovietice din anii 1940-1953, deportările în Siberia, o tragedie națională, o rană vie nevindecată nici astăzi, inclusiv la Chișcăreni. Iar răni ar mai fi – altele noi, ca și la noi –, de pildă cea a exodului voluntar al populației, în căutarea unei vieți mai bune. Cum ar veni, Moldova, ca și România, este clătinată între istorii, sisteme politice continentale sau globale, iar oamenii trebuie să-și caute propria cale. În libertate, e adevărat, ceea ce nu este deloc puțin!

O comună în rol de lider pentru spațiul rural

Am ajuns la Chișcăreni, comună situată la 110 km nord de Chișinău și la 28 km sud de orașul Bălți, într-un amurg de toamnă blândă (început de octombrie). O toamnă frumoasă căzută peste o așezare la fel de frumoasă, dispusă pe o colină din cele multe pe care le oferă dealurile din inima Moldovei. Coline, piscuri, văi, păduri, iazuri, ogoare, vii, livezi și între ele, desfășurate în suișuri și coborâșuri , cele trei sate, Chișcăreni, Slobozia – Chișcăreni și Nicolaevca, o moșie de peste 8.000 ha, cu mai bine de 6.000 de suflete. Despre Chișcăreni se spune că ar coborî vreo nouă secole în istorie, însă prima atestare documentară datează din 6 martie 1560. Cu un trecut de 456 de ani, localitatea este considerată una dintre cele mai vechi din R. Moldova. Până în 1956 a fost centru raional. Chiar dacă acesta a fost mutat la Sângerei, comuna joacă în continuare rol de lider raional, dacă nu cumva și național, și nu doar pentru că este printre cele mai mari așezări, ca suprafață și număr de locuitori, ci pentru că reprezintă un model de dezvoltare între comunitățile rurale din întreaga țară. Fiindcă, ei da, în austeritatea bugetului local, raional și național și cu foarte puține conexiuni financiare europene, chișcărenii așa au făcut și fac, mai cu seamă de 14 ani încoace, sub conducerea unei femei-primar, dar și cu largul suport al oamenilor: se strâng ca o echipă, caută soluții la nu puţinele probleme locale, inovează.

Cea mai mare comoară: oamenii

Comuna dispune de un liceu cu predare în limba română, o școală sportivă, grădinițe cu program prelungit (cu adevărat moderne), gimna­ziu rus, centru de sănătate, biblioteci publice, centru de creație și agrement, cămin cultural, două biserici, stadion și grădină publică, tabără de odihnă, filială bancară, oficiu poștal, două piețe agroalimentare vestite în zonă, iazuri aflate în gestiunea comunității, o fermă agricolă cu livezi irigate prin picurare, o afacere privată în textile. În afară de a întreține și îmbunătăți această infrastructură educațională, de sănătate și socială, comunitatea face eforturi să rezolve și celelalte probleme care țin de servicii, aprovizionarea cu apă, repararea căilor rutiere (puține străzi sunt asfaltate, iar de când cu criza financiară produsă la Chișnău, iluminatul stradal a dispărut), implementarea primului proiect național „energie regenerabilă din deșeuri agricole“, unitate de salubrizare etc. Dar cel mai important câștig este cel uman, cel al voluntariatului în sprijinul administrației și al comunității: așa au apărut echipa de fotbal promovată în primul eșalon, o școală de judoka ce a dat mai mulți campioni naționali și europeni, Centrul „Dialog“, nu mai puțin de 16 ONG-uri ale societății civile, înfrățirea cu Drajna, Asociația Obștească „Baștina“ și mai multe proiecte culturale, printre care Gala cetățenilor activi, Festivalul Plăcintelor și Sarmalelor. De altfel, în sala mare a Primăriei Chișcăreni stă scris: „Cu toată dragostea pentru baștină“.

Un festival unic prin concepție

Cu toată dragostea am trăit și noi, invitații din Prahova, experiența de a cunoaște o comună cu datinile și oamenii ei, la Festivalul Plăcintelor și Sarmalelor, ajuns la a VI-a ediție. Și a fost așa: o explozie de costume populare, o mare de culori în ia moldovenească, în fine, românească – și nu numai – meșteșuguri tradiționale, expoziții cu obiecte din lada de zestre, cântece și dansuri aduse pe scenă de ansambluri din localitate și alte zone moldave, inclusiv de „Poienița“, din Drajna, un drapel românesc oferit primarului Silvia Țurcanu de directorul Marin Văcărelu, pentru ce va să fie mai încolo (cu Prutul, râu interior) și, evident, plăcintele și sarmalele, gătite de gospodine și oferite, atenție, spre degustare, nicicum spre vânzare. De altfel, la acest festival doar la un stand sau două se comercializau suveniruri. În rest, nu se vindea absolut nimic pentru că sărbătoarea este gândită ca un eveniment pentru promovarea localității și a culturii tradiționale, nu din rațiuni de ordin comercial. Poate și de aici unicitatea și frumusețea acelei zile, cu o comună întreagă venită să se bucure, unii dăruind, alții primind darurile, dar toți mândrindu-se de apartenența la Chișcăreni și mai ales la valorile culturale locale, românești, păstrate nealterate, spre a fi transmise generațiilor de azi și de mâine.

GALERIE FOTO


Maria Bogdan

Revista Lumea Satului nr. 21, 1-15 noiembrie 2016 – pag. 50-51

  • Publicat în Sate
Abonează-te la acest feed RSS