Ioan Slavici, „spionul“ căruia îi datorăm radiografia lumii satului românesc

După o copilărie fericită și o adolescență cu lipsuri, Ioan Slavici trăiește o viață de coșmar, fiind acuzat de trădare și spionaj în favoarea nemților. Chiar și la bătrânețe, Ioan Slavici este târât prin pușcării – cumplit destin al unui valoros scriitor ce ne-a oferit opere nemuritoare și personaje bine creionate. Să fie oare un blestem pentru valorile românești trecute, prezente și viitoare...?

Născut la 18 ianuarie 1848 în Șiria, comitatul Arad, Ioan Slavici a fost unul dintre cei mari clasici ai literaturii române, făcând parte din careul de ași al literaturii române, alături de Mihai Eminescu, Ion Creangă și Ion Luca Caragiale. Dacă Ion Luca Caragiale reprezenta sudul țării, iar Eminescu și Creangă reprezentau Moldova, Ioan Slavici este un demn reprezentant al Transilvaniei. Scriitor, jurnalist, pedagog român și membru corespondent al Academiei Române, Ioan Slavici a observat mai bine ca nimeni altul lumea satului românesc. De altfel, scriitorul a fost considerat de criticul literar George Călinescu un „instrument de observație excelent“ al mediului rural, opera sa fiind puternic influențată de viața satului ardelean. Slavici a oferit în nuvelele sale „poporale” și în studiile sale o frescă a moravurilor, a comportamentului oamenilor în funcție de stratificarea lor socială, în cele mai mici detalii ale ținutei, îmbrăcăminții, vorbirii și gesturilor. Operele lui Slavici ne duc oarecum cu gândul la radiografia făcută moravurilor de francezul Jean de La Bruyère, în Caracterele sau Moravurile veacului, lucrare de scurte piese literare, ce ilustrează spiritul secolului al XVII-lea, în care La Bruyère nu inventează personaje sau tipuri, ci le creează, fiind un fin observator al celor de lângă el: „Îi dau îndărăt publicului ceea ce mi-a dat cu împrumut...“ Așa cum La Bruyère se dovedește a fi un maestru al portretului și creator de tipologii, dotat cu un excepțional talent al observației concrete, la fel creionează și Slavici personajele celebre din operele sale binecunoscute, dintre care reamintim câteva: Mara, Moara cu noroc, Pădureanca, Popa Tanda, Gura satului, Budulea Taichii, Vatra părăsită, Din bătrâni, Bogdan Vodă, Gaspar Graziani, Închisorile mele, Amintiri, Lumea prin care am trecut.

Bazele prozei moderne

De altfel, Slavici ne-a lăsat una dintre cele mai autentice și mai profunde opere memorialistice, iar prin nuvelele, romanele și memorialistica sa, Slavici este, alături de ceilalți clasici, scriitorul care a contribuit decisiv la așezarea literaturii române în făgașul modernității, întemeietor al realismului nostru modern. Scriitorul va fi mereu un punct de reper nu doar pentru romanul social, ci și pentru cel psihologic. Și, dacă Mihai Eminescu este începătorul poeziei moderne, Caragiale al teatrului, Slavici este, alături de Ion Creangă, cel care a pus bazele prozei noastre moderne, respectiv a romanului.

Chinuit prin tribunale și închisori

„Este iubirea de oameni și de pace ceea ce au hotărât faptele mele“, și-a exprimat Slavici crezul gazetăresc, în lucrarea sa autobiografică Închisorile mele. Susținător al Regelui Carol I, Ioan Slavici a fost târât o mare parte a vieții sale prin tribunale, temnițe și etichetat atât de autoritățile austro-ungare, cât și de cele românești ca trădător, iar către sfârșitul vieții sale a fost tratat ca spion al germanilor în România.

Ioan Slavici a avut mult de suferit și ca gazetar, căci a spus mereu ce a gândit, fără să țină cont de religie, etnie sau apartenență politică. Prima dată când a intrat sub vizorul autorităților austriece lucra ca gazetar în Transilvania. „Prima dată va fi luat la ochi de administrația maghiară din Transilvania, în primăvara anului 1873. A fost revolta de la Păuliș, soldată cu fuga oficialilor pe una din ferestrele clădirii asaltate de mulțime. Câțiva săteni vor fi condamnați, iar tânărul gazetar și jurist Slavici, devenit un fel de avocat al răsculaților, va fi doar avertizat. De la acest episod, reluat mai apoi de către scriitor în Revoluția de la Pârlești, Slavici va primi titulatura de „agitator daco-român“, menționează criticul literar și eseistul Vasile Szabo, în revista România Literară, numărul 8 din 2002.

Din cauza unor articole în care scriitorul revendica drepturile românilor, Slavici este închis de către autoritățile maghiare, dar curtea de juri îl eliberează. La scurt timp, în urma unui proces de presă, este condamnat la 3 zile de închisoare. La scurt timp după ce devine cetățean român (1892) și primește premiul Academiei Române (1903), Slavici este arestat și închis la Fortul Domnești, apoi la hotelul Luvru. În vremea ocupației germane, Ioan Slavici scrie articole de orientare progermană.

În 1919, la încheierea păcii și întoarcerea din Moldova a regelui Ferdinand și a guvernului, Slavici este iar arestat, judecat și condamnat la 5 ani de închisoare. Din fericire, este eliberat în același an. Cu toate acestea, din cauza orientării sale filogermane, este privit cu dușmănie de cei din jur.

Bătrân, bolnav și obosit de o viață mult prea chinuită, cu multe procese și detenții prin pușcării, scriitorul se refugiază la fiica sa, care trăia în Panciu, într-o podgorie asemănătoare cu Șiria natală. În data de 17 august 1925 trece la cele veșnice și este înmormântat la schitul Brazi.

• „Avusesem o copilărie care acum, la vârsta la care mi-a fost dat să ajung, după dezamăgirile prin care am trecut, și-n împrejurările în care-mi petrec viața, mi se pare înspăimântător de fericită. Eram, alăturea cu o soră mai mare, singurul băiat la părinți, oameni cu stare, fruntași știuți de bine în lumea lor și legați fie prin înrudire, fie prin prietenie, cum se zice, cu toată lumea. Ori și unde mă duceam, dedeam peste o mătușă, colo peste o verișoară, iar în altă parte o fină ori peste o prietenă a casei și eram întâmpinat cu dragoste și purtat oarecum în palme.“
• După o copilărie fericită și o studenție animată și entuziasmantă, pe Ioan Slavici îl aștepta o viață de calvar. Urma să fie etichetat drept trădător și agitator. Mama sa îl educase în spiritul toleranței – „Când întâlnești în calea ta un român îi spui – Bună ziua, dar maghiarului să-i zici – Ia napot, iar neamțului – Guten Tag și treaba fiecăruia dintre dânșii e cum îți dă răspuns. Tu datoria să ți-o faci de cei ce nu și-o fac pe a lor față de tine“, spunea Slavici în lucrarea sa Lumea prin care am trecut, iar scriitorul va merge întotdeauna pe linia sa.

Simona-Nicole David